Recenzie

Realismul neoclasic: un suflu nou pentru o teorie fundamentală

---

Steven E. Lobell, Norin M. Ripsman, Jeffrey W. Taliaferro: Neoclassical Realism, the State, and Foreign Policy
New York, Cambridge University Press, 2009.

---

Departe de a fi o paradigmă epuizată a teoriei relaţiilor internaţionale, realismul politic revine în prim planul cercetării relaţiilor internaţionale cu un nou curent: realismul neoclasic. Cu toate că acest curent al paradigmei realiste a fost identificat pentru prima dată în 1998 de către Gideon Rose¹, au trecut mai bine de 10 ani de zile până ce acesta şi-a găsit o articulare teoretică coerentă în literatură de specialitate prin lucrarea de faţă.

Obiectivele volumului de faţă sunt rafinarea şi sistematizarea realismului neo­clasic, trasarea unor direcţii de cercetare, diferenţierea realismului neoclasic de celelalte curente realiste, diferenţierea acestei teorii de celalte teorii ale relaţiilor internaţionale, dezvoltarea conceptului statului atât ca instrument analitic în cadrul studiilor de securitate cât şi ca variabilă intermediară în studiul politicii externe (p. 6).

Autorii acestei lucrări şi-au propus să ofere raspunsuri la o serie de întrebări de cercetare fundamentale din punct de vedere teoretic pentru realismul neoclasic: cum sunt evaluate ameninţările de către state sau mai bine zis de către decidenţii politici care iau decizii în numele statului, ce se întâmplă când apar disensiuni în privinţa naturii ameninţărilor externe cu care se confruntă statul, cine decide până la urmă gama de acţiuni şi măsuri acceptabile în cadrul politicii externe, în ce măsură şi până la ce ce nivel  actorii interni influenţează deciziile de politică externă, cum şi în ce circumstanţe factorii de natură internă vor împiedica statele să aplice strategii fundamentate pe teoria echibrului de putere şi a balanţei ameninţărilor, cum mobilizează şi extrag statele de la societate resursele necesare implementării politicii externe şi de securitate naţională (p. 1).

Structura volumului este organizată în jurul acestor întrebări de cercetare, fiecare capitol oferind un răspuns la una dintre acestea. Steven E. Lobell formulează un model teoretic pentru a explica cum identifică statele ameninţările la propria securitate. Autorul susţine că statele nu reacţionează numai la variaţiile în distribuţia agregată a puterii, ci şi la variaţii unitare ale elementelor puterii naţionale. Mark Brawley arată în articolul său cum sunt analizate ameninţările de către decidenţii politici şi cum se adaptează marea strategie la acestea, în cazul unor medii internaţionale permisive, care se caracterizează printr-o ambiguitate a distribuţiei puterii pe termen lung, a intenţiilor statelor şi a alianţelor posibile. În cazul acestor medii internaţionale permisive marile puteri îşi definesc în mod variabil nevoile de securitate şi îşi sacrifica politica de apărare naţională pe termen scurt, în favoarea satisfacerii intereselor economice pe termen lung. Jennifer Sterling-Foker combină realismul neoclasic cu abordarea constructivistă pentru a critica concepţia liberală despre interdependenţa economică şi dividentul păcii (peace divident). Teoriile liberale nu pot explica în mod coerent cum statele întreţin relaţii economice profitabile şi în acelaşi timp să fie rivali din punct de vedere politic şi militar. Explicaţia pentru acest dublu fenomen de competiţie şi cooperare se găseşte în formularea identităţilor naţionale şi a faptului că competiţia pentru resursele limitate ale sistemului internaţional are loc atât la nivel inter-statal, dar şi între grupurile de interese din interiorul statelor.

Problema spinoasă a cauzalităţii in­ter­venţiilor militare şi a implicării în răz­boaie este tratată de către Colin Dueck, care argumentează că factorii interni influenţează decizia de intervenţie, dar nu reprezintă cauza fundamentală a acestora. Rolul actorilor interni în formularea politicii externe este examinat şi de către Norin M. Ripsman. Acesta argumentează că actorii societali influenţează doar stilul şi momentul la care politicile externe si de securitate vor fi implementate. Interesul naţional este formulat în raport cu structura sistemului in­ter­naţional, cu excepţia situaţiilor în care statul se găseşte într-un mediu relativ be­nign.

Modul în care statul extrage resur­sele de la societate este explicat de către Jeffrey M. Taliaferro care crează un model teoretic pornind de la premisa că statele fie imită practicile testate cu succes ale altor state, în speţă mari puteri, fie sunt forţate să inoveze pentru a contracara ameninţările generate de sistemul internaţional. Randal Schweller explică fenomenele de sub-expansiune (under-expansion) şi sub-agresiune (under-agression) asociate cu relativ puţinele tentative recente de impunerea a hegemoniei în cadrul sistemului internaţional prin dificultatea mobilizării resurselor naţionale în era politicii de masă.

O critică a abordării realismului neo­clasic este formulată de Benjamin O. Fordham care argumentează că teoriile de relaţii internaţionale care aderă la un model aditiv al mediului intern şi extern, adică tratându-le separat, dar complementar, sunt eronate. Fordham oferă ca alternativă un model teoretic care consideră ca mediul intern şi extern în care acţionează statul, se găsesc într-o relaţie simbiotică. Ultimul capitol al volumului este dedicat  recapitulării argumentelor fundamentale ale realismului neoclasic, respingerii criticilor şi trasării unor noi direcţii de cercetare. 

Realismul neoclasic consideră că sistemul internaţional, în special distribuţia puterii în cadrul acestuia, afectează comportamentul statului. Astfel consideraţiile ce ţin de distribuţia puterii şi de echilibrul puterii figurează ca priorităţi în formularea politicii externe. Realismul neoclasic propune un program de cercetare coerent, un lucru care a lipsit realismului clasic şi formulează ipotezele privind comportamentul statelor într-o manieră deductivă, şi nu inductivă.

Spre deosebire de neorealismul (realismul structural) lui Keneth Waltz, realismul neoclasic se ocupă cu studierea şi explicarea politicii externe. Realiştii neoclasici consideră anarhia ca fiind cauza permisivă conflictelor internaţionale şi nu cea fundamentală. Anarhia din cadrul sistemului internaţional face ca acest mediu să fie opac, fapt ce afectează modul în care sunt luate deciziile de politică externă. Un punct de vedere pe care cele două curente realiste îl împărtăşesc este rolul variabilelor sistemice în determinare politicii externe. În raport cu neorealismul, realismul neoclasic diferenţiază între unităţile sistemului internaţional, fără însă a deveni o teorie reducţionistă. Realismul neoclasic evită acest lucru deoarece identifică cauzele comportamentului statelor atât la nivelul unităţii cât şi la nivel sistemic.

Ca şi realismul clasic, realismul neoclasic explică politicile externe ale statelor, dar integrează variabilele de  nivel sistemic, susţinând că acestea din urmă joacă un rol determinant în formularea politicii externe şi de securitate naţională. Proponenţii realismului neoclasic acor­dă, ca şi realiştii clasici, o atenţie sporită raporturilor dintre stat şi societate.

Realismul neoclasic critică teoria păcii democratice din punctul de vedere al viziunii pluraliste a acesteia din urmă asupra statului. Este criticată ca fiind lipsită de dinamism şi nediferenţiată, viziunea acestei teorii asupra statului democratic (statele democratice nu poartă războaie cu alte state democratice, democraţiile tind să câştige războiele în care sunt implicate şi democraţiile sunt actori de încredere din cauza transparenţei instituţionale). Teoreticenii realismului neoclasic critică instituţionalismul liberal (neoliberalismul) pentru viziunea pluralistă asupra statului, dar şi pentru incoerenţa sa metodologică. Modelul teoretic formulat de către instituţionalismul liberal nu este consistent şi nu explică în mod coerent fenomenele internaţio­nale.

Teoreticienii realismului neoclasic adoptă  un punct de vedere critic şi faţă de teoriile raţionaliste ale relaţiilor internaţionale, aici fiind vizate teoria utilităţii preconizate (expected utility theory) formulată de Bruce Bueno de Mesquita şi modelul negociat al războiului (bargaining model of war). Sunt criticate în speţă premisele fundamentele ale acestor teorii, care susţin că decidenţii politici au acces automat la toate resursele statului, conducătorii statului nu trebuie să negocieze cu actorii societali pentru formularea şi aplicarea  politicilor şi că aceştia nu pot răspunde într-un mod flexibil la variaţiile echilibrului de putere în cadrul sistemului internaţional (p. 289). De critica realismului neoclasic nu scapă nici abordările Innenpolitik  şi de tip marxist, argumentând că politica externă nu poate fi formulată sau aplicată ignorând constrângerile mediului internaţional (p. 291).

Relaţia realismului neoclasic cu constructivismul este complexă, volumul dovedind că ambele abordări sunt complementare. Această complementaritate între cele două teorii ale relaţiilor internaţionale se datorează fundamentului socio-biologic al acestora: fiinţele umane formează în mod natural grupuri sociale, şi în conformitate cu argumentele constructiviştilor, grupurile sociale crează şi formează legături între indivizi prin intermediul unor practici sociale comune, fiind create astfel identităţi şi instituţii (pp. 111-114). 

Realismul neoclasic porneşte de la premisa că politica internaţională este o competiţie permanentă între state pentru putere şi securitate înt-un mediu dominat de incertitudine şi unde resursele sunt limitate. Forţele care acţionează la nivelul sistemului internaţional provoacă statele să găsească cele mai eficiente modalităţi de a-şi furniza securitate. Distribuţia puterii relative în cadrul sistemului internaţional defineşte comportamentul statului în raport cu ceilalţi actori ai sistemului internaţional. Particularitatea realismului neoclasic constă în integrarea variabilelor de la nivelul unităţii (constrângeri de politică internă sau percepţii/preferinţe ale elitelor) în cadrul modelului explicativ. Aceste variabile intermediare intervin între variabila independentă, structura sistemului internaţional şi variabilă dependentă, politica externă.  

Ca şi celelalte curente realiste, realismul neoclasic este o teorie statocentrică, dar este prima care formulează o teorie a statului.² Realismul neoclasic concepe statul în termeni Weberieni, ca unitate politică teritorială ce îşi exercită cu succes monopolul legal al puterii. Concepţia realist neoclasică a statului por­neşte de la ideea de tribalism şi grupuri conflictuale: finţele umane nu pot supravieţui ca indivizi într-un mediu anarhic, de aceea formează grupuri. Gru­purile conflictuale sunt unităţile fundamentale ale vieţii politice şi sociale, nu indivizii.³ Motorul social al creării grupurilor conflictuale şi a statelor o constituie frica de inamici (metus hostilis). Statul naţional este un produs al sistemului internaţional, presiunile exercitate de către anarhia internaţională creând o dinamică imi­tativă ce a dus la răspândire acestui model de organizare politică.(p. 30)

Una din întrebările de cercetare fundamentale ale realismului neoclasic este cine este responsabil pentru formularea şi punerea în aplicare a politicii externe. Pentru a răspunde la această întrebare realismul neoclasic formulează conceptul de Foreign Policy Executive (FPE – cabinetul de politică externă) care re­prezintă statul în raport cu alţi actori ai sistemului internaţional. FPE este compus din şeful de stat sau de guvern şi din miniştrii şi demnitarii cu atribuţii în domeniul afacerilor externe şi a politicii de securitate naţională (p. 25). Membrii FPE au un acces privilegiat la informaţiile vitale pentru formulare politicii externe şi de securitate naţională, informaţii privitoare la ameninţările de la nivelul sistemului internaţional, oportunităţi şi capabilităţi.

Cabinetul de politică externă se găseşte la intersecţia dintre politica internă şi sistemul internaţional, găsindu-se astfel în poziţia  de a percepe constrângerile de  natură  sistemică şi de a formula politica externă. Realismul neoclasic consideră FPE ca fiind în general autonom în raport cu societatea, dar în anumite circumstanţe poate fi forţat  să negocieze cu anumite cu grupuri de interese pentru a formula politici şi a extrage resurse. Statele acţionează unitar în cadrul sistemului internaţional, conducătorii acestora definesc interesul naţional şi formulează politica externă în raport cu constrângerile de natură sistemică.

În ciuda abordării statocentrice realismul neoclasic evită să reifice statul, acceptând că acesta nu este echivalent cu naţiunea, iar controlul sau exercitarea suveranităţii asupra unui teritoriu poate varia. De asemenea procesele de evaluare a ameninţărilor, de adaptare strategică şi implementare a politicilor externă şi de securitate naţională sunt negociate cu gurpurile de interese de la nivelul societăţii. Limitările asupra autonomiei statu­lui în raport cu societatea pot afecta modul în care FPE răspunde la stimulii sistemului internaţional. Teoreticienii realismului neoclasic sunt conştienţi că anu­mite state nu acţionează la nivel internaţional ca actori unitari din diferite cauze: lipsa de consens la nivelul elitelor politice, clivaje interne, lipsa coeziunii interne şi vulnerabilitatea internă a regimului.

O particularitate a acestui volum constă în faptul că autorii consideră că întreagă concepţie realistă a fi în primul rând o filosofie politică, nu o teorie unitară „care să fie confirmată sau infirmată în mod empiric” (p. 14). Coordonatele filosofice ale realismului politic în viziunea autorilor volumului sunt: o viziune pesimistă asupra naturii umane şi a posibilităţii schimbării comportamentului uman, respingerea conceptualizărilor teolologice a politicii, o atitudine sceptică faţă de proiectele ce vizează crearea unei ordini internaţionale şi că etica şi principiile morale sunt produse ale relaţiilor de putere şi a intereselor materiale. 

Realismul neoclasic se dovedeşte extrem de util în explicarea modului în care statele înţeleg şi tratează ameninţările, cum sunt formulate strategiile de securitate şi politicile externe şi modul în care statul extrage resurse de la societate. Relaţia complexă dintre stat şi societate este explicată mai coerent prin utilizarea unor concepte precum Cabinetul de Politică Externă (FPE) şi a grupurilor conflictuale.

Utilitatea abordării realismului neoclasic în explicarea politicii externe a unui stat va depinde de claritatea constrângerilor sistemice cu care acesta se confruntă. Teoria realismului neoclasic poate explica politica externa a statelor în cazul în care informaţiile  furnizate de sistemul internaţional în privinţa ameninţărilor sunt clare, dar nu poate fi făcută o recomandare clară în privinţa modului în care ar trebui să reacţioneze statele. De asemenea teoria explică cazurile de politice externe disfuncţionale şi aplicate ineficient.

Definirea realismului ca fiind mai mult decât o teorie a ştiinţei politice, ci o teorie politică poate fi o sabie cu două tăişuri. Într-adevăr acest demers are avantajul de a pune pe aceeaşi treaptă realismul cu liberalismul politic şi marxismul, dar concomitent ridică problema tratării acestui discurs privind relaţiile internaţionale ca o ideologie. În al doilea rând aplicabilitatea realismului ca teorie politică ar fi destul de limitată – ar fi o teorie despre relaţiile internaţionale, despre state şi despre modul cum acţionează statele în acest mediu; teoria ar conţine puţine prescripţii privitoare la indivizi şi cum aceştia afectează sau sunt afectaţo relaţiile internaţionale. Bineînţeles un răspuns la această critică ar fi că indivizii sunt trataţi ca membrii ai unor grupuri mai mari – grupuri etnice, grupuri de interese, naţiuni, state – şi că realismul este o teorie a acţiunii colective, nu individuale.

Revenind la problema posibilităţii tratării realismului politic ca o ideologie a relaţiilor internaţionale, este bine de citit capitolul lui Randal Schweller (pp. 227-251) cu privire la capacitate de mobilizare ideologică pentru acţiune externă a societăţilor – realismul nu poate fi considerat o ideologie funcţională în era politicii de masă, deoarece îi lipseşte conceptulizarea teolologică a acţiunii politice. Realismul nu promite o lume mai bună, ci explică de ce lumea funcţionează în anumiţi parametrii. De asemenea viziunea sa sceptică cu privire la natura umană şi semnele de întrebare privind capacitatea de schimbare a acesteia fac din realism un candidat slab pentru o ideologie. Dezvoltarea realismului ca teorie politică necesită un demers atent şi mai detaliat, decât ceea ce oferă acest volum, precum şi o atenţie deosebită acordată conservării capacităţii explicative a teoriei.

Cei care au criticat în mod constant realismul politic pentru lipsa unei teorii a statului vor fi oarecum dezamăgiţi de acest volum. Teoria statului formulată de către realismul neoclasic este în momentul de faţă destul de minimală, dar aducând în atenţie câteva concepte extrem de utile: FPE şi grupurile conflictuale. Demersul trebuie însă continuat şi com­ple­tat.

Realismul neoclasic reprezintă un demers util şi necesar în cadrul realismului politic, dovedind capacitatea acestei teorii de a inova în cadrul relaţiilor internaţionale. Această nouă teorie realistă reuşeştă să explice coerent modul în care statele îşi formulează politica externă, trecând astfel peste limitările impuse chiar în cadrul realismului⁴ şi este o alternativă serioasă la teoriile de tip Innenpolitik. Realismul neoclasic trebuie însă dezvoltat şi elaborat – un accent deosebit trebuind pus pe dezvoltarea unei teorii a statului

George Vișan
[The University of Bucharest]

NOTE

GEORGE VIȘAN – Master Relații Internaționale Universitatea Bucuresti, 2009. Expert relații internaționale, consultant politic și blogger.

 sus