Legislație, campanie electorală, comunicare

„Campania electorală” din mai 1939:
mecanisme, proceduri și comportament electoral
 

FLORIN GRECU
[The University of Bucharest]

Abstract:
The elections from 1st – 2nd of June 1939, during the authoritarian monarchy, 1938-1940, emphasised habits, methods and electoral mechanisms specific to any authoritarian regimes. The Maire was the one organising the elections, mainly because he was also making the electoral lists and in charge with the train transportation of the citizens to the voting precinct; trough the telephone network, the results of the elections were communicated to the Interior Ministry, who was to be informed at any moment about the data given by the Maire and also the voting and occasional incidents occurring during the elections. The need of control above the citizen’s vote represented the main mission of the local authorities during the day of the voting, precisely by the repression organs, The Police and the Constabulary.

Keywords: Elections; Election campaign; Political behavior; National Renaissance Front; Electoral mechanisms

Introducere

Prezentul articol îşi propune să pre­zinte şi să analizeze modul în care s-a desfăşurat „campania electorală” orga­nizată de partidul unic, Frontul Re­naş­terii Naţionale, pentru alegerea membrilor parlamentului regal, precum şi a mecanismelor controlului electoral prin care erau chemaţi oamenii la vot, la nivel local, dar şi a „măsurilor” şi „metodelor” de transmitere a rezultatului votului către organizatori. Pe de altă parte, în ecuaţia regimului monarhiei autoritare, comportamentul alegatorilor, din timpul „campaniei electorale”, votul fiind uni­nominal, este analizată cu ajutotul do­cumentelor de arhivă, care reprezintă un valoros izvor de cercetare, în vederea radiografierii organizării alegerilor de către noul regim. Ale­gerile, pentru funcţiile locale, nu se realizau, ci se întemeiau pe numiri. Mono­polul depunerii candidaturilor era rezervat partidului unic, în timpul alegerilor din 1-2 iunie 1939. Alegerile erau supravegheate de Ministertul de Interne, iar alegatorii erau transportaţi la secţiile de votare, pentru Cameră şi Senat, cu trenul. Parti­dele politice fiind des­fiintaţate, iar alegerile fiind organizate pe suportul legii stării de asediu, partidul care a depus liste cu candidaţi, pentru parlament şi pentru toate funcţiile administrative în stat, a fost FRN, partidul unic din perioada 1938-1940.

„Campanie electorală”, sub regimul moharhiei autoritare, din mai 1939, s-a făcut în conformitate cu indicaţiilor date de Ministerul de Interne, pe cale ierarhică, structurilor administrative. Practica guvernamentală, în timpul alegerilor, de sub monarhia autoritară era, în cea mai mare parte, asemănătoare cu mecanismul electoral democratic, din România interbelică. Ministerul de Interne şi cel al Justiţiei aveau obligaţia de a duce la îndeplinire pregătirea şi organizarea alegerilor, dar trebuiau să se îngrijească şi de rezultatul acestora. Caracterul politic al alegerilor nu a dispărut nici în perioada regimului autoritar. Frontul Renaşterii Naţionale era singura organizaţie politică recunoscută în statul român în perioada 1938-1940.

Contradicţiile dintre legea electorală şi modalitatea punerii în practică a principiilor constituţionale şi electorale erau dintre cele mai evidente. Legea electorală preciza că drept de vot aveau doar alegătorii bărbaţi în vârtă de 30 ani împliniţi, cu condiţia să fie ştiutori de carte. Limita de vârstă de 30 de ani era impusă de legea fundamentală şi de cea electorală. Pe acest fundament juridico-constituţional s-au desfăşurat alegerile din timpul regimului de mână forte. Introducerea imperativului ştiinţei de carte, pentru alegători, a avut ca efect interzicerea semnelor electorale, care reprezentau modalitatea de recunoaştere a partidelor şi a candidaţilor. Noul regim preciza obligativitatea alegătorilor să fie instruiţi, să ştie a scrie şi a citi.

Monopolul depunerii candidaturilor era rezervat partidului unic, fapt care a condus la unanimitatea voturilor, la alegerile din 1-2 iunie 1939. Remodelarea corpului electoral, în timpul dictaturii regale, prin impunerea exigenţei ştiinţei de carte şi practicării efective a unei meserii, a avut ca efect eliminarea acaparării votului şi anularea sa. De aceea, în etapa depunerii candidaturilor de către membri frn-işti, „noul regim s-a înclinat mai mult către elite, în ceea ce priveşte procesul de recrutare al noului corp legislativ, în vederea domesticirii votului”¹.

La nivel local, supravegherea şi controlul candidaţilor, la alegeri, reprezentau obictivul major al organizatorilor. Supravegherea candidaţilor, la nivel local, se făcea prin intermediul primarului, care întocmea listele electorale. Listele electorale erau constituite pe categorii profesionale. Listele cu candidaţi trebuiau să fie afişate la panoul din faţa primăriei. Convocarea corpului electoral, pentru alegerile comunale, era încredinţătă organelor administrative. Alegerile trebuiau să se desfăşoare în condiţiile specificate de legea administrativă, iar fixarea zilelor, pentru alegerea Consiliilor comunale rurale, trebuiau să se facă pe grupe de comune, la date consecutive².

Rezidentul regal era cel care trebuia să ducă la îndeplinire sarcinile guvernului în ţinuturi. Compunerea şi constituirea Consiliilor Comunale se realiza în conformitate cu noua legea administrativă, sub directa supraveghere a Ministerului de Interne. Astfel, într-o circulară a Ministerului de Interne, către primăriile oraşelor reşedintă, nereşedinţă şi staţunilor balneo-climaterice din Ţinutul Bucegi, se comunicau condiţiile de eligibilitate. Conform circularei, erau consideraţi alegători pentru Consiliile Comunale, membrii comunelor fără deosebire de sex, dar şi fără obligaţia ştiinţei de carte. Funcţionarii publici, fiind membri de drept ai comunelor, unde îşi exercitau funcţiile lor, erau exceptaţi de obligaţia de a contribui, cel puţin un an, de la sarcinile comunei³.

Etapele preliminare alegerii candidatului partidului unic reprezentau paşii unui sever control exercitat de autorităţi. Astfel, candidaturile trebuiau depuse personal de către cei care intenţionau să ocupe un loc eligibil în parlament, în scris, la judecătorul de ocol, cu cel puţin 8 zile libere înainte de data fixată pentru alegere. Candidatul se prezenta cu cererea sa, certificatul dovedind că era înscris pe listele electorale şi avea autorizaţia Frontului Renaşterii Naţionale⁴.

În perioada regimului autoritar carlist, metodele din timpul campaniei electorale, erau identice cu cele din perioada 1919-1937, excepţia fiind reprezentată de faptul că opoziţia nu era suprimată sau împiedicată de organele statului datorită faptului că ea fusese desfiinţată, prin decretul de dizolvare a partidelor politice din martie 1938.

Ca şi în perioada democraţiei interbelice româneşti şi în perioada regimului autoritar carlist, armata, jandarmeria şi poliţia aplicau metodele clasice, consacrate în timpul campaniei electorale. Instrumentul guvernamental numit Jandarmerie, comandantul suprem al acesteia fiind generalul Ion Bengliu, ucis în închisoarea de la Jilava de către legionari în noaptea de 28/29 noiembrie 1940, „confisca manifestele electorale, propagandiştii fiind arestaţi, alegătorii bănuiţi că ar avea simpatii politice opuse celor guvernamentale erau concentraţi”⁵ sau amendaţi. Regimul carlist a introdus amenda ca intrument coercitiv, pentru neexercitarea dreptului de vot.

Votul uninominal

Noua constituţie de la 27 februarie 1938 şi legea electorală din mai 1939 specificau faptul că alegerile pentru noul parlament se vor face prin scrutin uninominal, înlăturând efectele înscrierii pe listă, aşa cum se proceda de către şeful de partid din democraţia clădită pe Constituţia de la 1923 şi pe legea electorală din 1926. Alegerile din mai 1939 s-au desfăşurat în cadrul unui regim politic autoritar. De aceea, autoritarismul este considerat ca fiind „un sistem politic care nu prea lasă loc libertăţii”⁶.

Alegerile pentru Consiliile Comunale se făceau prin scrutin uninominal secret şi obligatoriu. Votul, fiind uninominal, se dădea pentru fiecare candidat în parte, ţinându-se seama de categoria de îndeletnicire careia îi aparţinea candidatul sau alegătorul. Durata alegerilor, întocmirea buletinelor de vot, operaţiunea votării, „despuierea” votului, contestaţiile la alegeri, proclamarea rezultatelor, precum şi validarea alegerilor se făceau în conformitate cu legea administrativă şi cea electorală⁷. Costul buletinelor de vot, precum şi toate cheltuielile pentru operaţiunile electorale, erau suportate de către primăria fiecărei comune în parte. Potrivit legii electorale, toate cererile şi actele în materie electorală erau scutite de orice taxă fiscală⁸. Un exemplu, în acest sens, îl reprezintă telegrama Ministerului de Interne adresată rezidentului regal al Ţinutului Bucegi, Paul Goma, care indica faptul că alegătorii cu drept de vot, la municipii şi oraşe mai mari, puteau fi chemaţi prin publicaţii cu un mare număr de tiraje, astfel că termenul de întocmire a listelor electorale să nu fie depăşit⁹. Telegrama aducea completări listelor electorale, prin înscrierea invalizilor de război, care erau scutiţi de contribuţiile la sarcinile comunei¹⁰. La rândul său, după primirea indicaţiilor de la „Interne”, rezidentul Regal al Ţinutului Bucegi, într-o telegramă adresată prefecţilor judeţelor din ţinut: Arges, Braşov, Buzău, Muşcel, Dâmboviţa, Prahova, Teleorman, Trei-Scaune, Vlaşca, comunica faptul că „nu vor fi înscrise, în listele electorale, pentru alegerile administrative, decât femeile care practicau efectiv una din îndeletnicirile constituţionale. Femeile menajere, chiar la sate sau cele care ajutau pe bărbaţi la muncile agricole, nu puteau fi înscrise pe liste¹¹. În acelaşi sens, al „comunicării” prin telegrame, aceasta datează din 15 mai 1939, se specifica faptul că femeile puteau fi înscrise pe listele electorale, dacă erau muncitoare efectiv în fabrici, ateliere, dacă erau funcţionare sau exercitau o profesie liberă. Rentiererii erau scoşi de pe liste, dacă nu aveau şi o altă profesie¹².

Mecanismul controlului electoral prin care erau chemaţi şi transportaţi oamenii la vot

De la centru plecau directivele spre rezidentul regal, reprezentantul guvernului în ţinut. Ministerul de Interne comunica Rezidentului Regal al Ţinutului Bucegi paşii de urmat. Prefecţii de judeţe şi primarii de municipii erau atenţionaţi de Ministerul de Interne de faptul că trebuiau să ia măsuri pentru ca în toate comunele rurale şi urbane din judeţe, comisiile pentru înscrierea alegătorilor pe liste să funcţioneze în permamenţă, de dimineaţa până seara. Seara se afişau tabelele cu cei înscrişi în cursul zilei, un exemplar rămânând judecătoriei din judeţul respectiv¹³. Pentru că regimul spera să realizeze concordia cu minorităţile, fapt dovedit prin înscrierea în massă a acestora în Frontul Renaşterii Naţionale şi prin crearea unui Minister al Minorităţilor Naţionale, condus de Victor Vâlcovici, a permis cadidaţilor minoritari să-şi publice textul manifestului electoral în limba lor maternă¹⁴.

Ca urmare a ordinului Ministerului de Interne, Direcţia Generală a CFR trebuia să ia măsuri pentru transportarea alegătorilor la secţiile de votare, pentru Cameră şi Senat. Generalul Mihail Ionescu, fost ministru şi membru fondator al partidului unic¹⁵, era preşedintele consiliului de administraţie al C.F.R-ului. Militarizarea regimului este observabilă şi în administrarea căiilor ferate. Cum se realiza îndrumarea? Alegătorii erau şi ei împărţiţi în funcţie de „bicameral”. Cei care votau pentru Camera deputaţilor erau de o mai mică importanţă, iar cei care votau pentru Senat li se acorda o atenţie sporită. Sub regimul autoritar carlist, pluralismul politic al partidelor este limitat, neexistând competiţie între ele, singurul partid care a depus liste cu candidaţi, pentru parlament, a fost FRN.

Primarul era cel care primea listele candidaţilor şi tot el îi conducea pe alegători spre secţiile de vot. Presiunea administrativă a guvernului asupra funcţionarilor publici şi particulari, precum şi asupra muncitorilor din fabrici, a determinat cetăţenii să vină la vot în număr mare¹⁶. Pentru alegerile de la 1 iunie 1939, dată la care se putea alege la Adunarea Deputaţilor, grupele de săteni erau conduse spre secţiile de vot de către primarul sau notarul comunal sau în lispsa lor de către un funcţionar comunal. Alegerile se făceau în sediile judecărorilor, iar alegătorii erau aduşi cu trenurile în mod gratuit¹⁷. Pentru realizarea „bunului mers” al alegerilor, primarii erau sfătuiţi să ia legătura cu şeful staţiei de îmbarcare cu care se aranja să aibă la dispoziţie un număr suficient de vagoane, în raport cu numărul alegătorilor care urmau a fi transportaţi şi, la nevoie, când grupele de alegători erau mai mari, se aranja cu şeful staţiei CFR, pentru a compune trenuri cu capacitate mare de transport, iar automotoarele trebuiau să fie înlocuite cu trenuri pe aburi¹⁸. Primarul sau funcţionarul comunal, care conducea grupul, în ziua alegerilor, trebuia să se prezinte la staţia respectivă cu o adeverinţă, în dublu exemplar, în care se arăta numărul oamenilor ce urmau a fi transportaţi, pe ce distanţă, specificându-se în adeverinţă şi înapoierea lor. Un exemplar al adeverinţei trebuia să servească drept justificare pe drum, înlocuind astfel biletul de tren¹⁹. Alegătorii, pentru Senat, călătoreau cu CFR-ul de la domiciliul lor la reşedinţa Curţii de Apel, unde trebuiau să voteze, fiind transportaţi către localităţile lor în baza certificatelor eliberate de preşedinţii de tribunale din domiciliul lor²⁰. Ministerul de Interne cerea, ca pe cât posibil, ca alegătorii să fie transportaţi la secţiile de vot de către primari sau notari, în mod personal²¹.

Ministerul de Interne, prin reţeaua telefonică, rămânea principalul arbitru al alegerilor. Trimiterea alegătorilor la vot cu trenul, sub directa îndrumare a primarului sau notarului, relevă faptul că nimic din practicile şi mentalităţile democratice nu se schimbaseră, pretextul fiind reprezentat de nevoia de supraveghere şi control, aceasta reprezentând principalul criteriu în vederea obţinerii unui rezultat bun şi lipsit de emoţii, după închiderea secţiilor de votare.

„Măsuri” şi „metode” de transmitere a rezultatului votului

Presiunile şefului de post asupra sătenilor reprezentau cauza principală a participării masive a acestora la alegeri²². Dacă alegătorii erau transportaţi la secţiile de vot cu trenul, fiind conduşi de primar, incidentele din timpul exercitării votului trebuiau evitate sau controlate. Într-o altă telegramă de la Ministerul de Interne către rezidentul regal al Ţinutului Bucegi se cereau, în vederea desfăşurării alegerilor, măsuri luate din timp. Necesitatea execitării controlului asupra votului cetăţeanului, reprezenta sarcina de serviciu a autorităţilor. Ministerul de Interne, conform telegramei, trebuia să cunoască, în orice moment, modul cum decurgea votarea şi eventualele incidente care s-ar putea produce în cursul votării. În acest timp, rezidenţii regali trebuiau să dea dispoziţii prefecţilor de judeţe şi primarilor de municipii să organizeze un birou cu personal, suficient, care să stea în continuu în legătură cu secţiile de votare din ţinut²³. Pe de altă parte, conducătorul biroului avea obligaţia de a ţine în permanenţă legătura cu ţinutul, în privinţa constatărilor sau informaţiilor, asupra eventualelor incidente, precum şi asupra modului în care decurgea votarea²⁴.

Pentru ca alegerile parlamentare trebuiau să decurgă în perfectă ordine şi să înceapă la timpul indicat, în toate Revizoratele Şcolare din Ţinut, ca şi şcolile în care erau fixate secţii de votare, cursurile trebuiau suspendate, pentru ziua de 31 mai, pentru a se instala din vreme în ele gheretele, urnele şi celelalte materiale necesare votării²⁵. Buletinele de vot, fără fotografii, dar având deja imprimat numele candidatului, erau considerate ca fiind valabile²⁶. Cei care nu vroiau să voteze un anumit candidat aveau obligaţia de a rupe buletinele de vot în cabina de votare, aşa cum cerea legea electorală. Candidatul avea dreptul să-şi expună doar fotografia şi programul în faţa Primăriei. Alegătorul privea şi alegea pe unul dintre candidaţi, votul fiind obligatoriu şi cu strigare, aşa cum fusese şi pentru votarea constituţiei, cu ocazia plebiscitului. Apelul către alegători trebuia să fie scurt şi să conţină maximum 100 de cuvinte; acesta era afişat prin îngrijirea magistratului care primea declaraţiile candidaţilor, atat la primării, cât şi la localurile de vot. [...] „afişarea trebuia să fie egală ca formă pentru toţi candidaţii şi orice alt afişaj, corespondenţă sau propagandă orală pentru alegere era interzisă” ²⁷, specifica articolul 32 din legea electorală, capitolul IV, privitor la convocarea corpului electoral şi operaţiunile electorale.

Politizarea administraţiei cerea, din partea funcţionarilor, un comportament de aceeaşi natură. Funcţionarul public, fiind membru de partid, avea obligaţia de a se comporta precum un individ afilitat politic. În acest fel, măsurile luate de funcţionari trebuiau să demonstreze că în zilele şi nopţile alegerilor funcţiona, în permanenţă, Cancelaria Ţinutului. Personalul Cancelariei trebuia să fie suficient pentru a putea să fie în legătură cu birourile electorale de la prefecturile de judeţe şi municipii şi cu Ministerul de Interne²⁸. La Cancelaria Ţinutului un funcţionar administrativ trebuia să se găsească în permanenţă în secţiile de votare pentru a ţine legătura telefonic cu Biroul Electoral al Prefecturii sau Municipiului, comunicând rezultatul operaţiunilor de votare, imediat ce era ridicat procesul verbal din secţie.

Rezultatele centralizate pe judeţ, inclusiv Municipiu, trebuiau a fi transmise Ţinutului. Acesta, la rândul său, comunica telefonic Ministerului rezultatele parţiale din judeţe, pe măsură ce le obţinea²⁹. La terminarea definitivă a desfăşurării scrutinului se totalizau rezultatele din întregul ţinut şi se comunicau telefonic Ministerului de Interne, dar după proclamarea oficială a rezultatului de către Preşedintele Curţii de Apel³⁰. Oficiul Telegraf al Ministerului de Interne şi Biroul Electoral din Minister funcţionau în permanenţă, în tot cursul zilei de 1 iunie, în noaptea de 1 spre 2 iunie, cât şi în timpul zilei de 2 iunie.

Pentru menţinerea liniştii şi ordinii, în zilele de votare, măsurile trebuiau luate începând cu ora 8 dimineaţa a zilei de 1 iunie, până la ora 8 a zilei de 2 iunie. Măsurile luate de Ministerul de Interne se datorau faptului că „încă mai existau grupuri intermediare, chiar dacă nu recunoscute legal, în cadrul regimului, care nu fuseseră subminate, însă statutul lor autonom era acceptat”³¹ de catre monarhia autoritară. Grupurile intermediare la care face referire raportul erau cele naţional-ţărăniste, naţional-liberale, vaidiste, iorghiste, agrariere, cuziste şi legionare.

Pe tot parcursul zilelor de votare, toate cârciumile, cu băuturi spirtoase, trebuiau să fie închise. Totuşi, erau deschise numai o oră în timpul meselor, numai cârciumile care dispuneau de restaurante³². Legea electorală din 1926 amintea de acelaşi principiu al închiderii cârciumilor în ziua votării, însă aplicarea ei nu reprezenta un deziderat de urmat pentru organizatori şi alegători. Ordinele erau fie sabotate, fie nu erau respectate de cei care candidau sau chiar de către alegători.

Comportamnetul alegatorilor din timpul „campaniei electorale” din 1939

Odinele Minsterului de Interne erau eludate de cei care candidau sau de către suporterii respectivilor candidaţi. Un document de la Secretariatul General al Frontului Renaşterii Naţionale relevă modul în care nu se făcea campanie electorală la nivel local. Acest document pune în lumină dimensiunea vechilor metalităţi, cea democratică, care s-a menţinut şi în perioada campaniei electoale şi sub noul regim autoritar monarhic.

În ziua de 9 iunie 1939, cu ocazia adunării pentru constituirea Sfatului Comu­nal al FRN din comuna Ghimpaţi, judeţul Vlaşca, alegerile au fost contestate de săteni datorită deschiderii cârciumilor, care, oficial, trebuiau să fie închise. Alegerile româneşti aduceau în prim plan prezenţa bătăuşilor electorali, angajaţi de candidaţi sau contracandidaţi. Contestatarii cereau „anularea alegerilor pentru constituirea Sfatului FRN local, organizarea votului şi vestirea populaţiiei trebuiau să se realizeze cu o săptamână înainte, iar alegerea să se facă prin numărătoare şi nicidecum prin aclamaţie. Alegătorii zbierau şi răgneau, în speţă toţi cei turmentaţi de băutură. De aceea, cârciumile trebuiau să fie închise din ajun.

Candidaţii care doreau să obţină demnităţi în organizaţia FRN trebuiau să-şi anunţe candidatura dinainte de începerea alegerii, fiind obligaţi să-şi expună programul de activitate pe baza căruia cerea încrederea consătenilor, iar voturile numărate trebuiau să fie arătate în procesul verbal³³. Care era scopul Sfatului oră­şenesc? Acest răspuns îl vom regăsi la Petru Grigore Băeşu, preşedintele FRN al judeţului Putna. Sfatul orăşănesc era un intrument de propagandă, în vederea răspândirii ideologii Frontului, deoarece partidul regal era încă necunoscut statelor, motivul fiind reprezentat de lipsa de interes pe care acestea o manifestau. Adversarii Frontului, chiar dacă nu mai erau consideraţi a fi periculoşi, decât atunci când ar fi în rezervă, „îngroaşau rândurile celor care, sub pretextul că nu mai fac politică, ţineau în loc declanşarea entuziasmului ce s-ar fi cuvenit acestei formaţii”³⁴. Sfatul orăşănesc, pe lângă faptul că era un organ de propagandă în favoarea regimului, acţiona şi împotriva elementelor care făceau politică sub noua organizaţie numită Frontul Renaşterii Naţionale. Elementele politicianiste erau considerate a fi vinovate, deoarece propagau starea de agitaţie, prin difuzarea dezinteresului în rândul masselor şi împotriva organizaţiei politice unice în stat.

Comportamentul politic al parlamentului, în perioada interbelică, era integral controlat de partidul de guvernământ”³⁵. În perioada regimului autoritar, comporatamenul politic al parlamentului respectă aceeaşi caracteristică a sistemului guvernamental interbelic, deşi schimbarea de regim se produsese în noaptea de 10/11 februarie 1938, printr-o lovitură de stat, în urma căreia va fi instalat guvernul condus de Miron Cristea, Patriarhul României.

Mentalitatea şi practicile vechiului regim democratic s-au perpetuat şi sub noul regim autoritar. În acest sens, procesul verbal trimis Ţinutului Bucegi către Direcţia Administraţiei de Stat amintea faptul că alegerile se desfăşurau în funcţie de simpatiile politice ale alegătorilor pentru candidaţii fostelor organizaţii politice, dar care, sub noul regim, activau sub umbrela partidului unic. Sub regimul organizaţiei politice unice se făcea politică democratică de partid.

Alegerile comunale din Târgovişte, din 5 ianuarie 1940, au pus în lumină faptul că mentalitatea şi comportamentul politic al candidaţilor nu au suferit vreo modificare, în urma apariţiei regimului autoritar controlat de Carol al-II-lea. Conform memoriului, „noua lege de organizare a FRN a creat nedumerire în public, căci alegerile preconizate au readus vechiul spirit de regrupare a vechilor organizaţii primind astfel electivul şi simpatiile pentru fostele partide, ca şi în trecut, în paguba selecţiei urmărită iniţial prin organizarea FRN”³⁶. Simpatile politice au reprezentat principalele criterii de evaluare, în vederea numirii cadidaţilor pentru funcţiile eligibile. Cu toate că partidul unic carlist înainta listele de candidaţi, selecţia se făcea tot dintre foştii membri ai partidelor politice, care ştiau şi să facă politică şi cum să conducă.

Datorită repetării evenimentelor politicianiste, noul regim nu era nimic altceva decât prelungirea vechiului regim. În fond, nu se schimbase nimic, la nivelul practicii politice şi a comportamentului politic. Alegerile, sub noul regim, pentru funcţiile locale, nu se realizau, ele se întemeiau pe numiri. Din ianuarie 1940, odată cu instituirea funcţiei de preşedinte al FRN, fiind ales Alexandru Vaida-Voevod, care deţinea, cumulat, funcţia de preşedinte al Consiliului Superior Naţional, al Directoratului şi Comisiei Superioare, fiind şi preşedintele Adunării Deputaţilor, toţi membri partidului unic, de la nivel central, la judeţe, municipii şi comune erau aleşi. Faptul că numirile nu erau fundamentate pe competenţe şi nu respectau principiul selecţiei erau cunoscute de către reprezentaţii regimului şi chiar de către rege. Într-o scrisoare adresată Ministrului Frontului Renaşterii Naţionale condus de către Constantin Giurescu, locuitorii comunei Tunari din Judeţul Ilfov, toţi, membri ai organizaţiei FRN, cereau repararea nedreptăţii comise, prin modul în care s-au făcut numirile în conducerea FRN. Aceste numiri erau făcute, considerau membrii organizaţiei locale a FRN-ului, fără nici un scrupul şi fără nici un criteriu şi numai din socoteli răsturnate după vremea vechilor regimuri politice.

A adus regimul un spirit nou în vechea/reînnoita mentalitate politică? Contes­tatarii arătau că modul în care se proceda în partidul unic, la nivel local, nu ţinea seama de declaraţiile reprezentanţilor regimului. Practica se regăsea în mentalitatea oamenilor noi care practicau vechile metode democratice. Modalitatea consta în faptul că „erau daţi de-o parte oameni cinstiţi şi capabili, gospodari de frunte şi erau numiţi alţii care, sub toate raporturile, lasau foarte mult de dorit” [...] „Majoriatea celor numiţi făceau parte dintr-o familie care, pe vremea politicei, monopolizaseră toate funcţiunile locale, administrative şi gospodăreau comuna după bunul lor plac, fără ca cineva să poată cârti” ³⁷, de aceea, în noul regim, luptele politice, cereau sătenii, trebuiau să înceteze.

Practicile şi mentalităţile membrilor partidului unic erau aceleaşi, ca şi în timpul funcţionării partidelor politice, care au activat şi şi-au continuat viaţa politică sub umbrela Frontului Renaşterii Naţionale. Aceleaşi nemulţumiri care existau la centru, se regăseau şi la nivel local. Alegerile pentru noul parlament au relevat faptul că 20 de ani de democraţie nu puteau fi şterşi atât de uşor de noul regim, care a avut o durată de viaţă de doi ani şi jumătate.

Frontul Renaşterii Naţionale nu a reuşit să înlocuiască fostele cadre ale partidelor politice cu elemente tinere pentru a realiza dezideratele doctrinare ale noului regim. Prin înscrierea cetăţenilor în partidul unic ei au devenit membri de partid şi doar în acest mod au putut candida pentru funcţiile parlamentare. Apariţia partidului-minister a făcut ca membri săi să fie transformaţi în funcţionari. Parlamentarii, fiind membri partidului unic, erau şi ei, la rândul lor, tranformaţi în funcţionari ai statului.

Concluzii

Alegerile din 1-2 iunie 1939, organizate de către partidul unic pentru parlamentul corporatist, au reflectat lipsa legitimităţii democratice, deoarece organizarea scrutinului electoral de către un singur partid este reprezentativă pentru dictatura regimurilor autoritare. Cu toate că s-au exercitat sub efectele legii electorale şi a votului universal, alegerile pentru parlamentul regal nu au reprezentat decât confirmarea efectivă a unui regim autoritar. Metodele şi practicile electorale interbelice au continuat să funcţioneze după aceleaşi principii ca în perioada regimului de mână forte carlist. Funcţionarii statului erau aduşi la secţia de votare de către şeful lor ierarhic care le supraveghea votul. Candidaţii erau propuşi de secretariate şi aprobaţi de Directoratul FRN-ului. Votul fiind uninominal, nu se mai alegeau liste, ci personaje cu popularitate care, pentru a fi recunoscute, aveau nevoie de propria imagine pe buletinul de vot. Monopolul depunerii candidaturilor era rezervat partidului unic, fapt care a condus la unanimitatea voturilor, în timpul alegerilor din 1-2 iunie 1939. Carol al II-lea dorea să ralieze politica sa noilor cerinţe europene şi de aceea o asemenea arhitectură parlamentară, mai mult decorativă, îi convenea, întrucât el era şeful partidului, iar executivul avea răspundere faţă de el, ceea ce a transformat parlamentul într-un organ lipsit de prerogativele democratice reale. Astfel, având reprezentate toate categoriile sociale şi profesionale în noua adunare parlamentară, regele a beneficiat de întregul sprijin social, economic şi politic al naţiunii.

Construcţia partidului unic s-a fundamentat pe principiul numirii, nu pe cel al alegerii. Legea electorală şi chiar Constituţia de la 27 februarie 1938 vorbeau despre numirea candidaţilor cu mult timp înaintea alegerilor. În cadrul regimului constituţional carlist, votul era uninominal, iar popularitatea candidaţilor era o condiţie esenţială pentru ocuparea unui loc eligibil. De aceea, construcţia popularităţii şi a imaginii erau necesare cu mult timp înainte de desfăşurarea alegerilor. Dacă ale­gerile interbelice erau fraudate şi se desfăşurau la comandă politică, aproape nede­mocratic, astfel încât s-a creat acel mimic democracy, de care amintea Mattei Dogan despre perioada interbelică, sub noul regim, alegerile se desfăşurau în deplină libertate, susţineau demagogic arhitecţii regimului autoritar. Regimul autoritar se dorea a fi unul al democraţiei, prin transparenţa votului şi alegerilor, pe când regimul democratic interbelic era considerat ca fiind unul al autorităţii şefului de partid. Inversarea sensului democraţiei a putut fi realizată doar în regimurile autoritare. Partidele naţionale erau definite ca fiind imorale, deoarece candidaţii nu aveau profesii sau meserii care să le asigure existenţa.

Campania electorală pentru alegerea membrilor parlamentului corporatist a fost şi supravegheată şi cenzurată, deoarece candidatul avea dreptul să-şi expună doar fotografia şi programul în faţa primăriei. Cetăţeanul alegea pe unul dintre candidaţi, votul fiind obligatoriu şi cu strigare, aşa cum fusese şi pentru votarea constituţiei, cu ocazia plebiscitului, care a avut menirea de a legaliza şi instituţionaliza noul regim. Campania electorală desfăşurată la 1-2 iunie era organizată pentru alegerea reprezentanţilor la toate nivelurile, chiar şi comunale. În urma studierii documentelor de arhivă, Sfatul orăşenesc nu se alegea pentru a rezolva probleme cetăţeneşti, ci reprezenta un intrument de propagandă în vederea răspândirii ideologiei Frontului. Analiza alegerilor la nivel local a pus în lumină faptul că partidul regal era încă necunoscut satelor. Pe de altă parte, acelaşi fenomen se petrece şi în cazul secretarilor FRN de judeţ, care aveau misiunea de a răspândi ideologia frontistă. Prin alegerea noilor secretari, regimul dorea înlocuirea personajelor politizate cu elemente tinere care aveau entuziasmul de a îmbrăţişa doctrina frontului şi energia de a o propaga, mai ales în lumea satelor care nu manifesta interes pentru o ideologie fără fundament la nivelul maselor.

La nivel local, supravegherea şi controlul candidaţilor, pe perioada alegerilor, se realizau prin intermediul primarului care întocmea listele electorale. Organi­za­torul alegerilor, atât în perioada interbelică, cât şi în cea autoritară, era primarul, care era considerat a fi principalul agent electoral al guvernului în teritoriu. Primarii determinau comportamentul politic al alegătorilor, erau cei care primeau listele candidaţilor, cei care îndrumau şi conduceau funcţionarii spre secţiile de votare. Presiunea guvernului asupra administraţiei, a funcţionarilor publici şi particulari, precum şi asupra muncitorilor încadraţi în bresle, a determinat cetăţenii să voteze în unanimitate pentru legitimarea şi instituţionalizarea noului regim.

Ca şi în perioada democraţiei interbelice româneşti, şi în perioada regimului autoritar carlist, armata, jandarmeria şi poliţia aplicau metodele clasice consacrate în timpul campaniei electorale. Practicile electorale ale democraţiei interbelice româneşti se vor regăsi şi în prelungirea sa, în timpul regimului autoritar carlist. Îndrumarea alegătorilor către secţiile de votare, prin intermediul primarului, a demonstrat faptul că el a rămas principalul agent electoral al guvenului. Ministerul de Interne, prin reţeaua telefonică, a reprezentat principalul arbitru al alegerilor. Trimiterea alegătorilor la vot cu trenul, sub directa îndrumare a primarului sau notarului, a relevat faptul că nimic din practicile şi mentalităţile democratice nu se schim­baseră, metodele demonstrând că nevoia de supraveghere şi control reprezenta principalul criteriu, în vederea obţinerii unui rezultat bun şi lipsit de emoţii, după închiderea secţiilor de votare. Prefecţii, numiţi dintre ofiţerii activi sau în retragere ai armatei române, erau cei care organizau şi supravegheau alegerile, realizându-se astfel primatul executivului asupra administraţiei. Militarizarea regimului se realiza prin intermediul organelor Ministerului de Interne. Jandarmeria şi poliţia jucau rolul de instrument al guvernului, cu ajutorul cărora se influenţa corpul electoral. Forţele de ordine au avut şi au continuat să aibă şi în timpul campaniei electorale, din 1939, rolul de a supraveghea alegerile, acestea desfăşurându-se sub imperativul stării de asediu şi a cenzurii.

Campania electorală de la nivel local a pus în lumină nemulţumirea alegătorilor cu privire la numirea candidaţilor de către FRN, pentru funcţiile eligibile. Nerespectarea interdicţiilor în timpul alegerilor şi prezenţa bătăuşilor electorali, deşi partidele politice fuseseră dizolvate, a demonstrat faptul că şi sub monarhia autoritară vechile mentalităţi şi practici nu dispăruseră din comportamentul politic al noilor politicieni. În perioada regimului autoritar, comportamentul politic al parlamentului respectă aceeaşi caracteristică a sistemului guvernamental interbelic. Mentalitatea şi practicile vechiului regim democratic erau observabile şi sub noul regim autoritar. Alegerile organizate de noul regim au readus spiritul democratic al partidelor politice, cu toate că regimul şi partidul unic au urmărit o severă selecţie a candidaţilor, prin înfiinţarea unei singure organizaţii politice. Spiritul democratic a continuat să existe sub regimul monarhiei autoritare, iar simpatiile politice au reprezentat principalele criterii de evaluare în vederea numirii cadidaţilor, pentru funcţiile eligibile. Cu toate că partidul unic înainta listele de candidaţi, totuşi selecţia se făcea tot dintre foştii membrii ai partidelor politice. „Alegerile” pentru funcţiile locale, sub dictatura carlistă, nu se realizau, ci se întemeiau pe numiri. Dezideratul regimului, de a practica o „selecţie dură a elitelor”, din care se vor recruta elementele conducătoare ale ţării, nu s-a pus în practică. Aşa cum nu au fost de găsit oameni noi nici în administraţie, nici în Gărda Naţională, nici în partidul unic, nici în urma alegerilor parlamentare, comunale sau municipale. Tineretul mult visat, pentru a fi promovat în structurile administrative ale noului regim, nu a fost acceptat de exponenţii politici ai noului regim. Practicile şi mentalităţile membrilor partidului unic erau asemenătoare celor ale fostelor partide politice, care au activat şi şi-au continuat viaţa politică sub noul regim şi sub umbrela Frontului Renaşterii Naţionale. Aceleaşi nemulţmiri, care se semnalau la centru, se regăseau şi la nivel local.

Alegerile pentru noul parlament au relevat faptul că 20 de ani de democraţie nu puteau fi şterşi atât de uşor de noul regim, care a avut o durată de viaţă de doi ani şi jumătate. După cum primatul executivului asupra legislativului şi întregii administraţii a fost pus în practică, la fel şi descentralizarea proclamată de reforma administrativă, din august 1938, nu s-a realizat. Prin numirea rezidenţilor regali şi prin exercitarea unui control total asupra alegerilor din 1-2 iunie 1939, noul regim îşi poate primi titulatura de regim autoritar.

Bibliografie
A.N.I.C., Fond FRN
A.N.I.C., Fond Ministerul de Interne-Direcţia Administraţiei de Stat
A.N.I.C., Fond Ţinutul Bucegi
BARBU, Daniel, Şapte teme de politică românească, Bucureşti, Editura Antet, 1997
HEINEN, Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail, O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti Editura Humanitas, 1999.
MÜLLER, Florin, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1940, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005.
RADU, Sorin, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919-1937), Iaşi, Editura Institutul European, 2004
RUDESCU, Corneliu, VASILESCU Dragomir, Legea electorală din 9 mai 1939 comentată şi adnotată (cu doctrina, jurisprudenţa, legislaţia comparată şi circularele ministeriale date cu ocazia alegerilor din 1-2 iunie 1939, Bucureşti, Editura „Bucovina” I.E. Torouţiu, 1939.
SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop,Iaşi, Editura Polirom, 1999
STANOMIR, Ioan, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, Constituţionalism şi monarhie autoritară în intervalul 1938-1940, Studia Politica, Revista Română de Ştiinţă Politică, Vol. III, No.1, Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Editura Meridiane, 2003.

FLORIN GRECU – Absolvent al Facultăţii de Științe Politice, Universitatea București: studii de licenţă, master, iar în anul 2011 a susţinut teza de doctorat cu titlul „Construcţia unui partid unic: Frontul Renașterii Naționale”.

 sus