Legislație, campanie electorală, comunicare

Evoluţia legislaţiei electorale 1990–2008
Sau cum se pot controla mecanismele procesului electoral de către partidele politice
 

DANIEL OLTEANU
[The University of Bucharest]

Abstract:
This article is dealing with Romanian electoral system from a different perspective analyzing those technical and legal components of an electoral law which are neglected in classical perspectives regarding electoral systems showing that the Government changes very often the electoral laws trying to ensure an institutional dominance over the other competitors. In other words not the electoral results are on spot but the way that drives these outcomes.

Keywords: elections; electoral law; political parties; government

Introducere

În cadrul unui sistem politic, sistemul electoral reprezintă o componentă importantă de inginerie instituţională. Cu ajutorul lui, de-a lungul timpului, partidele aflate la guvernare în diverse ţări au încercat să-şi maximizeze performanţele electorale în contextul scăderii drastice a popularităţii de care se bucurau¹. Deci modificarea regulilor electorale din raţiuni de strategie politică nu reprezintă o particularitate românească.

Pentru a înţelege strategiile de inginerie electorală imaginate şi puse în practică de partidele politice româneşti, acest studiu analizează modalităţile prin care guvernele, succesiv au încercat să-şi maximizeze şansele guvernamentale modificând legislaţia electorală şi controlând procesul administrativ şi organizatoric al alegerilor. Cu titlu de ipoteză de lucru, putem considera că guvernele, succesiv au construit treptat un adevărat mecanism politico-electoral aflat la dispoziţia partidelor guvernamentale.

Deşi aceste demersuri sunt permanent blamate de toate partidele politice, mai ales când acestea se află în opoziţie, de fapt, partidele s-au dovedit interesate nu doar de menţinerea, ci şi de îmbunătăţirea mecanismelor instituţionale derivate. Acest articol arată că Guvernul modifică frecvent prin ordonanţe de urgenţă legile electorale, schimbând raporturile dintre instituţiile independente cu atribuţii în organizarea şi gestionarea procesului electoral şi instituţiile controlate politic.

Cu precădere începând din anul 2000, Guvernul a modificat de fiecare dată legile electorale prin ordonanţă de urgenţă şi a conferit atribuţii sporite primarilor şi prefecţilor în privinţa organizării şi gestionării procesului electoral în dauna birourilor electorale de circumscripţie (birourile electorale judeţene) care sunt prezidate formal de persoane care reprezintă puterea judecătorească.

Cu alte cuvinte, se colonizează partizan într-un mod conjunctural, dar continuu, un proces care trebuie să fie independent de autorităţile care îl pot manipula din poziţia de actor electoral activ şi autoritate publică. Transferul de competenţe către autorităţi elective sau reprezentative care au interese directe pe parcursul procesului electoral nu poate asigura imparţialitatea acestuia.

Articolul de faţă nu analizează sistemul electoral dintr-o perspectivă clasică, ci se raportează la procesul electoral dintr-o perspectivă diferită, analizând acele componente tehnice ale unei legi electorale care nu fost valorificate până acum - birourile de circumscripţie, buletinele de vot, rolul primarilor şi al prefecţilor. Cu alte cuvinte, nu rezultatele electorale au prim planul, ci modul cum se ajunge la acestea.

Sistemul electoral din perspectiva legal-formală este un element de noutate al cercetării, în condiţiile în care nu a fost abordat recent decât din perspectiva consensualismului administrativ şi a patronajului generat la acest nivel².

Caracteristicile şi modul de desfăşurare a procesului electoral din punct de vedere al raportului dintre organsimele electorale independente (biroul electoral judeţean/circumscripţie) cu atribuţii în organizarea şi gestionarea procesului electoral şi instituţii controlate politic - primari, prefecţi, va fi urmărit cu ajutorul decupajului instituţional cronologic jalonat de prevederile relevante ale legilor electorale cu privire la: secţii de vot, listele electorale permanente, birourile electorale ale secţiilor de vot, cărţile de alegător;

Au fost alese aceste dimensiuni formale sau legale, deoarece reprezintă cele mai importante mecansime sau locuri unde se desfăşoară procesul electoral şi unde implicit poate fi canalizat, denaturat sau controlat.

Dimensiuni legal-formale ale procesului electoral

Secţiile de vot
Primul act care face referire la desfăşurarea alegerilor pentru Parlament şi Preşedintele României este adoptat de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională în data de 14 martie 1990. În acest sens, decretul lege nr. 92 din anul 1990 atribuia delimitarea şi numerotarea tuturor secţiilor din judeţ, autorităţilor judeţene şi nu autorităţilor comunale, adică primarului. De asemenea, conform art. 17 lit (a) şi (b), limita de formare a unei secţii de votare este destul de ridicată, în comunele având sub 2000 de locuitori fiind permisă înfiinţarea unei singure secţii de votare.

Conform legii organice din 1992, delimitarea secţiilor de vot se face de către consiliile locale ale unităţilor administrativ - teritoriale, organisme participative ale administraţiei publice locale. De data aceasta, prefectul – reprezentantul Guvernului în teritoriu numerotează secţiile în 10 zile de la stabilirea datei alegerilor.

Prin modificări succesive ale legislaţiei electorale, în anul 2000 apare o nouă instituţie – Serviciul Judeţean de Evidenţă a Populaţiei³ din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, care gestionează atât listele electorale cât şi numerotarea secţiilor în colaborare cu prefecţii.

Aceleaşi prevederi în privinţa delimitării şi numerotării se păstrează şi pentru alegerile din 2004. Din anul 2008, se înfiinţează un registru unic al secţiilor de vot, în subordinea Autorităţii Electorale Permanente care cuprinde delimitarea şi numerotarea tuturor secţiilor din România.

În privinţa delimitării şi numerotării secţiilor de vot observăm un proces de centralizare a deciziei, care începe cu anul 1992 când se conferă în acest domeniu atribuţii prefecţilor dar şi primarilor. Acest proces de acaparare partizană, care oferă prefecţilor atribuţii sporite în legătură cu delimitarea şi numerotarea secţiilor de vot, în detrimentul consiliilor locale şi a Birourilor electorale de Circumscripţie (Birouri Electorale Judeţene) se adânceşte în anul 2000.

În ceea ce priveşte organizarea secţiilor de vot în funcţie de numărul de cetăţeni arondaţi din mediul urban şi rural, observăm o flexibilizare a condiţiilor privind înfiinţarea de secţii la 1000 – 2000 cetăţeni în mediul urban, faţă de 2000, cât prevedea legea din 1992 şi 500 de locuitori pentru mediul rural, faţă 1500 – 3000 de locuitori, aşa cum impunea vechea legislaţie electorală. Atribuţii extinse au primit prefecţii numai în cazul alegerilor din 2004, atunci când aceştia puteau organiza secţii de vot în garnizoane militare, gări, aeroporturi, porturi şi pe nave. Desigur, a fost la latitudinea acestora modul efectiv în care această posibilitate legală a fost implementată şi folosită.

Prin micşorarea pragului de înfiinţare a unei secţii de vot s-au multiplicat posibilităţile de a disipa şi de a controla procesul electoral, mai ales în mediul rural, acolo unde relaţiile clientelare şi fraudele sunt cel mai uşor de pus în practică datorită spaţiului şi numărului redus de votanţi.

Pe lângă înfiinţarea de secţii de vot în cadrul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare, legea prevedea posibilitatea înfiinţării de secţii speciale de către primar în cadrul căminelor studenţeşti şi de elevi, în cadrul spitalelor, maternităţilor, sanatoriilor, caselor de invalizi, centre de îngrijire, asistenţă şi recuperare a persoanelor adulte cu handicap şi cămine de bătrâni, în care se află cel puţin 25 de cetăţeni cu drept de vot⁴.

În legătură cu secţiile de vot, poate fi reţinută, pe de-o parte o flexibilizare a condiţiilor de înfiinţare, iar, pe de altă parte, un transfer de competenţe la nivelul prefecţilor şi primarilor, dar şi o implicare redundantă a Ministerul Administraţiei şi Internelor şi a Autoritatăţii Electorale Permanente. Implicarea a patru instituţii ale statului din care una direct electivă, una indirect (numită de Guvern), una controlată politic, respectiv Autoritatea Electorală Permanentă şi una independentă, nu face decât să complice şi să disipeze procesul de stabilire a secţiilor de vot.

Listele electorale
Pentru primele alegeri libere din România postdecembristă, listele electorale se întocmeau de către primari şi cuprindeau toţi cetăţenii care domiciliau pe raza localităţii respective. Afişarea listelor se facea cu 30 de zile înaintea datei alegerilor, originalul acestora păstrându-se la judecătoria din localitatea respectivă.

Decretul lege din anul 1990, prevedea că în cazul schimbării domiciliului după afişarea listelor electorale sau dacă alegătorul lipseşte în ziua alegerilor din localitatea unde urmează să voteze potrivit listelor de alegători, organele care au întocmit listele vor elibera alegătorului o adeverinţă privind exercitarea dreptului de vot, făcând menţiunea despre aceasta în listele electorale. În ziua alegerilor, la noul domiciliu sau acolo unde se află temporar, alegătorul era înscris într-o listă electorală separată de către biroul electoral al secţiei de votare⁵. Este una dintre prevederile care stopa eficient posibilitatea de vot multiplu, dar care a fost eliminată prin repetatele modificări legislative. Primăriile trimiteau listele către Biroul Electoral Judeţean cu 20 de zile înaintea alegerilor, iar birourilor electorale ale secţiilor de votare cu 2 zile înainte de aceeaşi dată.

Putem remarca o structură simplă în care principalii pioni sunt primarul, biroul electoral judeţean şi judecătoria din localitate. Mai mult, votul într-o localitate alta decât cea de domiciliu era făcut pe baza unei adeverinţe eliberate de organele care au întocmit listele în localitatea de domiciliu. Cu alte cuvinte, dacă un cetăţean era interesat să îşi exercite dreptul de vot trebuia ori să rămână în localitatea de domiciliu ori să depună un efort pentru a putea vota în altă localitate.

Legea nr. 68 din 15 iulie 1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului nu a adus modificări importante la prima vedere în privinţa întocmirii listelor electorale permanente şi a circuitului instituţional. Un aspect foarte important este reprezentat însă de faptul că biroul electoral judeţean gestiona organizarea alegerilor dar nu mai intra în posesia listelor electorale din cadrul circumscripţiei judeţene. Listele electorale se păstrau la secretarul consiliului local şi la judecătoria pe raza căreia se afla localitatea⁶.

Începând cu anul 2000, gestiunea şi întocmirea listei electorale permanente revine Ministerului de Interne, prin formaţiunile de evidenţă a populaţiei⁷ şi se semnează de reprezentantul Ministerului de Interne, respectiv de conducătoul formaţiunii de evidenţă a populaţiei şi de primar. Un exemplar din lista electorală permanentă va fi trimis Primăriei şi un exemplar va fi înregistrat la Judecătorie.

Legea nr. 373 din 24 septembrie 2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului păstrează atribuţiile primarului în privinţa întocmirii şi actualizării listei electorale permanente împreună cu serviciile de evidenţă informatizată a persoanei din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor⁸. Listele sunt semnate de către primar şi de către conducătorul formaţiunii de evidenţă informatizată a persoanei.

Poate cea mai importantă prevedere din legea nr. 373 din 24 septembrie 2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului se referă la posibilitatea ca partidele politice să între în posesia listelor electorale permanente: în termen de cel mult 10 zile de la stabilirea datei alegerilor, potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2), primarul este obligat să pună la dispoziţia partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale, la cererea şi pe cheltuiala acestora, copii de pe listele electorale permanente⁹.

Execitându-şi acest drept, partidele politice au devenit depozitarii adreselor tuturor persoanelor cu drept de vot din România. Partidele au propus şi votat acest articol pentru propriul lor interes: acela de a obţine pe o bază legală aceste informaţii confidenţiale care conţin: cod numeric personal, serie act identitate, adresa, nume şi prenume.

Ordonanţa de urgenţă nr. 97 din 27 august 2008 privind modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali abrogă articolul care statua că secretarii păstrează un exemplar al listei electorale permanente şi prevede că primarul distribuie în 24 de ore listele electorale permanente birourilor electorale ale secţiilor de votare. De asemenea înlocuieşte sintagma hotărâre cu decizie. Birourile electorale ale secţiei de votare iau decizii, ceea ce înseamnă practic o retrogradare a statutului biroului de secţie.

Observăm, din nou, cum un sistem iniţial simplu s-a transformat într-un proces complicat, dar atent controlat de primar şi de prefect, deci de organisme ale puterii locale care nu sunt independente nici macar formal de puterea politică. La acestea au fost adăugate Ministerul Administraţiei şi Internelor şi ulterior Autoritatea Electorală Permanentă, făcând tot procesul netransparent şi foarte greu de urmărit. Procesul pare supus unui control formal încrucişat însă aportul Ministerului de Interne şi al Autorităţii Electorale la acesta este practic foarte redus. Tot procesul este de facto controlat de primar şi prefect.

De asemenea, posibilitatea partidelor de a intra în posesia listelor coroborat cu aspectul că nu mai este necesar ca listele să fie păstrate şi de secretarul localităţii precum şi cu termenul scurt de 24 de ore, lasă de fapt procesul în sarcina primarului şi a partidelor politice, excluzându-se în realitate orice atribuţii ale biroului electoral judeţean în acest sens.

Birourile electorale
Decretul - lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României prevedea înfiinţarea Biroului Electoral Central, a birourilor electorale de circumscripţie şi a birourilor electorale ale secţiilor de votare.

Biroul Electoral Central este alcătuit din 7 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi 10 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice desemnaţi în ordinea descrescătoare a numărului de liste depuse la nivel naţional¹⁰. Din 2004, preşedintele şi cei doi viceprşedinţi ai Autoritatea Electorala Permanentă fac parte de drept din Biroul Electoral Central.

Acest organism are ca atribuţii atât organizarea cât şi gestionarea întregului proces electoral, cât şi rezolvarea situaţiilor de contencios electoral. Dată fiind componenţa Biroului Electoral Central, respectiv faptul că acesta este format din judecători ai instanţei supreme, acesta ar trebui să asigure rolul de garant instituţional. Dar din moment ce hotărârile Biroului Electoral Central sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor, ipoteticul rol al judecătorilor poate fi contrabalansat de membrii politici ai acestuia. Pe scurt, acest organism central, practic nu poate funcţiona independent de puterea politică de la un anumit moment electoral. Este de remarcat în acest sens că sistemul în discuţie se regăseşte la toate nivelurile procesului electoral, până la cel de secţie.

Birourile electorale de circumscripţie, adică cele aflate la nivel judeţean, se constituie din 3 judecători şi cel mult 6 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice care participă la alegeri în judeţ şi în municipiul Bucureşti, desemnaţi în ordinea descrescătoare a numărului de candidaţi pe care i-a propus. Desemnarea celor trei judecători se face prin tragere la sorţi, prin grija tribunalului, dintre judecătorii din acel judeţ. Odată desemnaţi, aceştia îşi aleg un preşedinte, care devine preşedintele biroului electoral de circumscripţie.

Biroul electoral de circumscripţie are atribuţii în ceea ce priveşte înregistrarea candidaturilor depuse, publicaţiile şi afişările, distribuirea către birourile electorale ale secţiilor de votare a buletinelor de vot, a ştampilelor necesare procesului electoral şi a ştampilelor de control. Birourile electorale judeţene sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un locţiitor şi 7 membri.

Legea nr. 68 din 15 iulie 1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului prevede că membrii birourilor electorale exercită o funcţie ce implică autoritatea de stat.¹¹Se menţine constant numărul judecătorilor în Biroul Electoral Central şi în birourile electorale judeţene dar se măreşte numărul reprezentanţilor partidelor de la 10 la 16 în cazul Biroului Electoral Central şi de la 6 la 8, în cazul birourilor electorale judeţene. Această prevedere reprezintă primul pas în politizarea organizării şi desfăşurării procesului electoral de către partidele politice care formează Guvernul înaintea unui ciclu electoral.

Al doilea pas al acaparării partizane a procesului electoral este reprezentat de adoptarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 63 din 26 mai 2000 privind modificarea şi completarea Legii nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, modificarea Legii nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României şi modificarea şi completarea Legii nr.70/1991 privind alegerile locale.

Textul ordonanţei de urgenţă menţionează în ceea ce priveşte atribuţiile birourilor electorale de circumscripţie prin modificarea literei e) din art. 27, alin. 1: biroul electoral de circumscripţie (biroul electoral judeţean) distribuie împreună cu primarii, birourilor electorale ale secţiilor de votare buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele necesare votării¹².

Prin această prevedere, primarii devin actori atât politici cât şi instituţionali ai procesului electoral. Actori instituţionali datorită faptului că li se conferă acces la baza de date şi informaţiile necesare procesului electoral şi organizează procesul electoral. Actori politici, deoarece ca preşedinţi de organizaţii de partid trebuie să-şi intensifice eforturile pentru obţinerea unui număr cât mai mare de voturi.

Legea nr. 35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali aduce elemente de centralizare procesului electoral.         Acapararea partizană a procesului electoral şi prevederile legale în acest sens se păstrează şi în forma acestei legi: delimitarea şi numerotarea secţiilor de vot se face de primarii comunelor, împreună cu Prefecţii şi cu direcţiile judeţene ale Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind evidenţa Persoanelor¹³

Ca o concluzie preliminară a acestor importante schimbări de atribuţii se poate constata, în primul rând, că, prin cooptarea mai multor reprezentanţi ai partidelor politice corelată cu modul de adoptare a deciziilor (prin majoritate de voturi) în ceea ce priveşte birourile electorale de la toate nivelurile, sensul iniţial al acestor organisme - acela de control imparţial a fost schimbat într-o activitate politizată, dominată de interesele partizane.

De asemenea, se constată o continuă deposedare de atribuţii a biroului electoral judeţean, în favoarea primarilor şi prefecţilor. Schimbarea cu cel mai mare impact este cea care prevede că biroului judeţean distribuie prin intermediul primarilor, toată logistica necesară în ziua votului. Concluzionând se poate afima că primarii şi prefecţii sunt de fapt persoanele care controlează procesul electoral.

Cărţile de alegător
Cărţile de alegător sunt formele fără fond ale tuturor legilor electorale din România postdecembristă. Prevederi care se referă la utilizarea cărţilor de alegător regăsim în toate legile electorale ale României alături de prevederi derogatorii, care amână utilizarea lor pentru următorul scrutin. Cărţile de alegător sunt componente ale managementului sistemului electoral în sens larg şi mai exact sunt arondate procesului de înregistrare a electorilor şi de exercitare efectivă a votului şi evident nu sunt întâlnite doar în România. În unel ţări este necesar ca înregistrarea pe liste a electorilor să fie legată de un sistem naţional de identificare controlat de o autoritate diferită de cea care organizează procesul electoral ( în cazul românesc este vorba despre Ministerul Administraţiei şi Internelor). Acesta este cazul înregistrării automate a electorilor pe liste şi se întâlneşte în Brazilia, Bulgaria, Chad, Columbia, Ungaria, Senegal, Olanda, Suedia.¹⁴ În Gana şi Peru, autoritatea de management electoral spre deosebire de cazurile precedente, eliberează documentele necesare exclusiv pentru a vota. De asemenea, cărţi de alegător mai există şi în Mexic şi India, iar votarea se face doar pe baza acestora. Interesant este că în India s-a introdus şi un sistem de vot pe baza unor maşini automate de înregistrare a votului similare cu cele din Statele Unite ale Americii¹⁵. În afara sistemelor unde înregistrarea se face automat de către autorităţile administrative sau electorale există grupul ţărilor cu tradiţie anglo-saxonă (USA, Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă) unde înregistrarea se face de către votant şi nu de către autorităţi.

Legislaţia românească prevede şi formele grafice, dar operaţiunea de distribuire a cărţilor de alegător nu se finalizează niciodată. Pe lângă dificultatea produsă de modificarea adreselor reale ale cetăţenilor, partidele politice nu au interesul să piardă o pârghie foarte importantă pentru procesul de influenţare a alegerilor.

Utilizarea cărţilor de alegător a fost notată pentru prima oară în legea electorală din anul 1992. În anii 2004 şi 2005, o mare parte a acestor cărţi de alegător a fost distribuită către cetăţenii cu drept de vot. Care este miza cărţilor de alegător pentru partidele politice româneşti în special şi pentru procesul electoral în general?

Pentru procesul electoral ar fi un real câştig, deoarece ar fi eliminată una dintre cele mai uşor de folosit metode de fraudare a votului. Utilizarea cărţilor de alegător nu ar mai permite, datorită formatului, votul multiplu.

Pentru liderii locali ai partidelor ar fi un instrument în minus, pentru a aduce cât mai multe voturi partidului şi deci ar produce o pierdere a influenţei pe care aceştia o au la nivelul central al partidului, dar şi o pierdere la nivel local.

În plus ar dispărea localităţile unde prezenţa la vot depăşeşte 100% (sau se apropie de această limită), cum sunt în Teleorman – de pildă Olteni, Moşteni, Saelele - localităţi unde prezenţa la vot are curbe dramatice de la 55% la 105%, care nu pot fi explicate prin prezenţa fizică a respectivilor cetăţeni cu drept de vot.

Pe scurt, pentru cei care profită sau controlează toate schimbările de legislaţie electorală ar fi o pierdere importantă şi prin urmare, nedorită.

Concluzii

Schimbările în legislaţia electorală românească sunt de formă şi de fond, cu o frecvenţă crescută la ultimele cicluri electorale. În toată această legislaţie stufoasă şi greu de urmărit se poate totuşi izola o tendinţă destul de clară în ceea ce priveşte delegarea de atribuţii extrem de importante prefecţilor şi primarilor, în dauna birourilor electorale de circumscripţie, cu alte cuvinte asistăm la un transfer de atribuţii de la un organism care are şi o componentă independentă politic (asigurată de judecători) la instituţii controlate partizan. Această tendinţă a început mai timid încă din anul 1992 şi a fost reluată în forţă în anul 2000 în legislaţia electorală.

În 1990, odată cu primele alegeri după căderea regimului comunist acest lanţ procedural se prezenta în felul următor: secţiile de vot erau delimitate în termen de 20 de zile de la stabilirea datei alegerilor, de către ceea ce, atunci legiuitorul numea primării judeţene, corespondentul de astăzi al consiliilor judeţene. Listele electorale erau întocmite de primarii fiecărei localităţi, iar pentru a vota în altă localitate decât cea de domiciliu era necesară o adeverinţă eliberată de către autorităţile de domiciliu. Birourile erau compuse din 3 judecători şi din cel mult 6 reprezentanţi ai partidelor politice. Judecătorii erau traşi la sorţi de către preşedintele tribunalului. Pentru calitatea de preşedinte sau locţiitori erau eligibili şi jurişti sau alte persoane cu moralitate ridicată. Lista acestor persoane era trimisă de către primaria judeţeană sau consiliul judeţean, preşedintelui tribunalului.

Suntem în prezenţa unui lanţ procedural destul de simplu, în care erau implicate şi autorităţi judeţene şi locale, dar care în esenţă era controlat de biroul electoral de circumscripţie care avea atribuţii importante în acest sens.

Prima introducere a unor instituţii cu clar caracter politic în acest mecanism procedural (cu excepţia primarilor care au avut atribuţii de la început) a fost efectuată în anul 1992, când prefecţii au căpătat atribuţii în ceea ce priveşte delimitarea secţiilor şi stabilirea preşedinţilor de birouri electorale.

În schimb în anul 2008, acest lanţ procedural se prezintă astfel: secţiile de vot sunt delimitate şi numerotate de primari, prefecţi şi Ministerul Administraţiei şi Internelor; numărul minim de locuitori pentru înfiinţarea unei secţii a scăzut; listele electorale sunt delimitate şi prin implicarea Autorităţii Electorale Permanente care stabileşte un Registru Electoral şi Ministerul Administraţiei şi Internelor; birourile electorale de circumscripţie nu mai intră în posesia listelor (dar partidele pot face asta, la cerere şi contra - cost); transportul şi preluarea buletinelor de vot sunt efectuate de către primari; tipărirea acestora este de competenţa prefecţilor; şi pentru a fi preşedinte al birourilor de secţie sunt eligibili magistraţi, jurişti, alte persoane stabilite de prefect; candidaturile demnitarilor sunt permise destul de uşor, prin suspendarea din funcţie pe perioada campaniei; votul în altă localitate decât cea de domiciliu este încurajat, sistemul de înregistrare fiind foarte permisiv.

Un lucru este evident imediat şi anume că întreg procesul electoral a fost birocratizat excesiv. Apoi, stâlpii acestui proces nu mai sunt birourile electorale de circumscripţie şi de secţie, ci primarul şi prefectul. Aceste două instituţii politice prin natura lor primară sunt chemate să asigure simultan un scrutin echitabil, dar şi să obţină pentru partidele din care fac parte un număr cât mai mare de voturi. Această suprapunere de funcţii şi interese contrare, nu poate fi decât periculoasă pentru integritatea procesului electoral.

BIBLIOGRAFIE
BARBU, Daniel, Republica Absentă. Politică şi Societate în România postcomunistă, Bucureşti, Editura Nemira, 2004
DUVERGER, Maurice, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, Paris, Presses Universitaire de France, 1959
FINER, S.E., Vernon Bogdanor, Bernard Rudden, Comparing Constitutions, Oxford, Clarendon Press, 1995
MORAR, Filon, Democraţia privilegiilor. Alegerile aleşilor în România, Bucureşti, Editura Paidea, 2001
PREDA, Cristian, Sorina Soare, Regimul, Partidele şi Sistemul politic din România, Bucureşti, Editura Nemira, 2008
RADU, Alexandru, „Reformă sau experiment electoral?,” Sfera Politicii , nr. 131-132, 2009
SARTORI, Giovanni, Ingineria Constituţională Comparată. Structuri, stimulente şi rezultate, (traducere de Gabriela Tănăsescu şi Irina Stoica), Iaşi, Institutul European, 2008
SARTORI, Giovanni, „The Influence of Electoral Systems: Faulty Laws or Foulty Method”, in Bernard Grofman, Arend Lijphart (eds.) Electoral Laws and Their Political Consequences, New York, Agathon Press, 1986
TAYLOR, Paul, Ron Johnston, Geography of Elections, London, Croom Helm, 1979

Texte de lege:
Ordonanţa de Urgenţă nr. 63 din 26 mai 2000 privind modificarea şi completarea Legii nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, modificarea Legii nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României şi modificarea şi completarea Legii nr.70/1991 privind alegerile locale O.U.G. nr.129/2000.
Legea nr. 373 din 24 septembrie 2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
Decret-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României emis de către Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională
Legea nr. 68 din 15 iulie 1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
Ordonanţa de Urgenţă nr.63 din 26 mai 2000 privind modificarea şi completarea Legii nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, modificarea Legii nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României şi modificarea şi completarea Legii nr.70/1991 privind alegerile locale.
Legea nr. 35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

DANIEL OLTEANU – Drd., Facultatea de Știinţe Politice, Universitatea din București.

 sus