Finanțarea partidelor

Relația dintre partide și stat ca efect al competiției politice
Sistemul de partide și partonajul în politica românească¹
 

IRINA LONEAN
[Université Libre de Bruxelles]

Abstract:
The article examines the party-state relationship in post-communist Romania. It shows the connections between the existence of patronage, corruption and the states’ weak administrative capacity, on one hand, and the dynamics of the political party system, as an explanatory variable, on the other hand. The instability of the political parties in Romania and their changing relations within the system make the electorates’ task of anticipating and sanctioning their politics impossible. Consequently, the political parties have the possibility of extracting resources from the state without being held accountable in elections, as an effect of their dynamic, but non-robust competition.

Keywords: Party-state relationship; patronage; state capacity; communist heritge; robust political competition

În cursul anilor 2000 problematica separaţiei dintre politi­că şi administraţie devine centrală pentru cercetările dedicate Europei centrale şi de est². Acestea se află în căutarea explicaţiei pentru două probleme în aceeaşi măsură practice şi teoretice: persistenţa durabilă a patronajului ca mod în care elitele politice exploatează resursele statului, pe de o parte, şi slaba capacitate administrativă a statelor candidate şi, ulterior, noi membre ale Uniunii Europene, pe de altă parte.

Pentru a observa atât practicile de patronaj³ cât şi slaba capacitate administrativă⁴ autorii care s-au aplecat asupra acestui subiect de cercetare au identificat două variabile explicative, ambele legate strâns de modul şi gradul de instituţionalizare a partidelor politice: evoluţia politică şi partizană legată de primele alegeri postcomuniste⁵ şi tipul de competiţie partizană dezvoltată în anii ’90⁶. Ruperea elitelor politice de moştenirea administraţiei comuniste şi o competiţie partizană robustă reprezintă cheia succesului tranziţiei statului şi construcţiei capacităţii acestuia fără vulnerabilitatea la exploatarea în interese personale sau de partid de către elitele la putere.

Dar modul în care este conceptualizată moştenirea comunistă a partidelor şi modul în care se defineşte competiţia robustă variază de la un autor la altul. Vom trece în revistă aceste definiţii şi exemplele pe care autorii le dau pentru cazurile bulgar⁷, ceh, slovac şi polonez⁸ şi şi vom examina modul în care sistemul de partide românesc gestionează moştenirea comunistă şi cât de robustă este competiţia partidelor, în acord cu fiecare definiţie. Obiectivul acestei analize este să înţelegem modul în care se structurează relaţia dintre partidele politice şi stat în România. Folosind multiple perspective şi definiţii urmărim să plasăm această relaţie într-un cadru explicativ complex, pentru a putea să evaluăm efectele sale asupra capacităţii administrative a statului la peste douăzeci de ani de la separaţia dintre partide şi stat.

Prima ipoteză: administraţia de stat moştenită şi partidul moştenitor

Prima ipoteză a relaţiilor dintre partide şi stat pe care o vom examina pentru cazul românesc este cea care pune în valoare legătura dintre un partid postcomunist succesor al partidului comunist şi o administraţie de stat ce perpetuează practici neo-patrimoniale⁹ specifice efectelor nedorite ale măsurilor luate de regimul de tip sovietic. În această ipoteză separaţia dintre stat şi partide se face doar parţial la începutul anilor ’90.

În cazul Bulgariei şi al Românie, Venelin Ganev şi respectiv Alexandra Ionescu accentuează importanţa primelor alegeri democratice din 1990 care au determinat legitimarea unor personalităţi politice ce au activat şi în vechiul regim, a unor partide construite în interiorul statului, ce se legitimează printr-un savoir bureaucratique¹⁰moştenit de la sistemul administrativ de tip sovietic. Deşi iniţial modernizator şi gândit ca raţional, modelul administrativ sovietic a eşuat în practici neo-patrimoniale, bazate pe relaţii personale ce întreţineau reţele de corupţie şi raportări false. Explicaţiile date merg în două direcţii: pe de o parte moştenirea durabilă a sistemelor patrimoniale şi a reţelelor clientelare de dinainte de venirea la putere a comuniştilor în cele mai multe dintre ţările din blocul sovietic, pe de altă parte lipsa de raţionalitate a planurilor economice comuniste şi penuria de resurse care au făcut ca întreţinerea reţelelor clientelare şi corupţia să fie singurele soluţii care să permită supravieţuirea.¹¹

Aşadar, sistemul moştenit şi încurajat în anii 1990-1991 de către partidele la putere în Bulgaria şi România se baza pe: (1) dezmembrarea mecanismelor de control ale statului, (2) informalizarea deciziilor discreţionare (sau a bunului plac), ceea ce determină ca prerogativele oficiale să fie îndeplinite „exclusiv pentru beneficiul asociaţilor informali” care fac parte din reţelele de patronaj şi (3) dezinstituţionalizarea informaţiei, ceea ce efectuează în mod esenţial capacitatea administraţiei de a transmite cunoştinţe, ceea ce este esenţial pentru caracterul său raţional şi durabil.¹²

Concentrându-ne pe cazul românesc, putem observa în primul rând că sistemul de partide cunoaşte o particularitate importantă faţă de toate celelalte sisteme politice din Europa Centrală şi de Est. Un partid ale cărui elite coincid în mare parte cu elitele de rang secund ale partidului comunist se menţine la putere nu doar în primii ani după căderea regimului comunist (ca în Bulgaria analizată de Ganev), ci până la sfârşitul anului 1996, deci peste 6 ani. O analiză a elitelor politice recrutate pentru primele două parlamente alese, în 1990 şi 1992 arată o diferenţă substanţială între numărul de foşti membri ai partidului comunist care reprezintă în parlamentele postdecembriste FSN, apoi FDSN şi PDSR şi numărul membrilor nomenclaturii sau aparatului de stat comunist care reprezintă alte partide. Astfel, 5% din parlamentarii FDSN din 1992 au fost membri ai nomenclaturii şi 60% funcţionari publici în aparatul administrativ comunist. Prin comparaţie niciun membru al PNŢCD nu făcuse parte nici din nomenclatură, nici din administraţia comunistă şi doar 3 liberali (6% din parlamentari PNL) fuseseră funcţionari publici înainte de 1989.¹³

Există aşadar mobilul: partidul la putere deţine acel savoir bureaucratique  patrimonial, pe care va dori probabil să-l perpetueze, prin slăbirea mecanismelor de control, întărirea situaţiilor de decizie aflată la discreţia decidentului politic şi prin menţinerea unei mari părţi a informaţiei în reţele informale. Analizele sistemului administrativ şi ale reformei administraţiei publice româneşti aduc argumente pentru a susţine fiecare dintre aceste situaţii. Barbara Nunberg analizează modul în care se iau deciziile în interiorul guvernului românesc în primul deceniu postcomunist şi observă că negocierile din şedinţele de guvern lasă adesea o lungă serie de „detalii” ale politicilor publice, deosebit de importante pentru implementarea acestora, la discreţia unor direcţii din ministerele de resort. Mecanismele de control pentru deciziile specializate sunt pierdute, deciziile secretarilor de stat sunt adesea discreţionare şi tot aceştia deţin informaţia chieie care nu ajunge în discuţiile din şedinţele de guvern, pentru ca mecanisme de responsabilizare să se activeze.¹⁴

Totuşi, FSN-FDSN-PDSR eşuează în încercarea de a menţine controlul asupra administraţiei de stat. De altfel situaţia este observabilă şi în Bulgaria. Dacă la începutul anilor 1990 partidele la putere au încurajat aceste practici pentru a controla mai bine statul, pe termen lung acest tip de administraţiei patrimonială – bazată pe o cunoaştere care nu poate să fie transmisă ca în birocraţiile raţionale prin învăţare, pentru că este generată de relaţii sociale informale, nu pe stăpânirea unor proceduri standardizate – are ca efect pierderea controlului partidelor politice asupra administraţiei de stat, care rămâne la dispoziţia unor persoane cheie în aparatul funcţionăresc¹⁵. Exemplul notabil pe care îl dă pentru România Alexandra Ionescu este cel al instituţiilor de taxare, care trebuie să îndeplinească o funcţie fundamentală pentru stat şi pe care o deturnează, prin coluziune, prin complicitatea între funcţionarii publici şi contribuabili, eliminând astfel pârghiile prin care statul îşi poate controla propriul venit. ¹⁶

În plus, dinamica partidelor politice şi moblitatea politică a parlamentarilor şi chiar a miniştrilor face ca după mijlocul anilor ’90 să fie foarte dificil să mai identificăm un partid succesor. După cum vom vedea mai departe, scindprile şi fuziunile dintre partide fac şi migraţia politică fac ca foşti membri ai nomenclaturii să se regăsească ulterior în aproape toate partidele.

Aşadar, privit din această primă perspectivă, a separaţiei parţiale dintre un stat neo-patrimonial moştenit şi un partid succesor, putem spune că, deşi practicile de patronaj şi corupţie se menţin, separaţia dintre stat şi partide se realizează. Chiar dacă este un efect nedorit de către partidul la putere la începutul anilor ’90, această primă ipoteză ne conduce către concluzia că nu coluziunea dintre partide şi elitele politice şi elitele administrative duce la slăbirea statului, ci mai degrabă acţiunea necontrolată (pentru că mecanismele de control sunt slăbite) a elitelor administrative.

Pentru a putea continua demersul pornind de la acest punct, trebuie să ne întrebăm în ce măsură rămân elitele politice şi cele administrative legate. Altfel spus, în ce măsură continuă elitele şi partidele politice să controleze administraţia, având în vedere că recomandările internaţionale care au oferit o mare parte din legitimitatea elitelor politice postcomuniste puneau accentul pe o separaţie rigidă între stat/administraţie şi politică.¹⁷

A doua ipoteză: delapidarea statului ca proiect politic al partidelor

Ganev nu interpretează decăderea capacităţii statului ca efect al unui lidership fără viziune şi ghidat exclusiv de ideile şi recomandările neoliberale ale instituţiilor internaţionale.¹⁸ El propune un model inovator de analiză a procesului de construcţie a statului, bazat pe teoria lui Charles Tilly asupra formării statelor moderne, dar inversându-i logica. Pentru Tilly războiul este proiectul elitelor prin care se declanşează procesul de construcţie a statelor naţiune moderne în Europa. Răzbiul impune construirea unei capacităţi aministrative de extragere a resurselor din societate prin taxare şi de administrare a acestor resurse. Pentru elitele postcomuniste, dimpotrivă, proiectul politic menit să le asigure puterea este tocmai extragerea de resurse de la stat, nu direct din societate. Astfel interesul elitelor postcomuniste nu este să crească forţa şi capacitatea statului, ci dimpotrivă, să îl slăbească.¹⁹

În acest context, legăturile dintre stat, pe de o parte, şi elitele politice care doresc să-i exploateze resursele, pe de altă pare, sunt determinate de confruntarea partidelor politice şi de moştenirea acestora. Competiţia politică robustă şi gestionarea moştenirii comuniste de către elite noi şi exterioare sistemului comunist pot, în opinia lui Ganev, să limiteze slăbirea statului. Continuarea la putere a elitelor comuniste după 1989 şi incapacitatea partidelor de a se instituţionaliza şi de a oferi alternative credibile alegătorilor, pentru a câştiga legitimitate şi sprijin public, determină slăbirea statului, deoarece în acest context elitele la putere ajung să exploateze statul atât pentru profitul lor personal, cât şi pentru cel al partidului.

Am observat deja că primul partid guvernamental român este un partid succesor al partidului comunist. Dar în ce măsură această caracteristică este durabilă şi în ce măsură se păstrează această cunoaştere privilegiată a aparatului administrativ în cadrul partidului politic? Pentru Ganev, chiar dacă distincţia dintre partidele succesoare şi noile elite politice nu este durabilă, deoarece la câţiva ani după căderea regimului comunist toate partidele politice încep să se redefinească, iar partidele ce moştenesc iniţial partidul comunist se reorganizează ca partide de centru-stânga credibile, totuşi proiectul politic al delapidării statului rămâne valabil. El este învăţat de toate partidele aflate iniţial în afara acestui joc – partidele de opoziţie din România şi Bulgaria la începutul anilor ’90 şi care ajung ulterior la guvernare - şi este menţinut „pentru că funcţionează”²⁰.

Totuşi diferenţele semnificative între măsura în care statul este exploatat de partidele politice în Bulgaria sau România şi gradul în care statul este exploatat în Cehia sau Ungaria ne trimit către examinarea unei variabile suplimentare: competiţia politică robustă. Moştenirea elitelor comuniste este de natură să ofere partidului succesor capacitatea şi cunoştinţele necesare pentru a extrage resursele statului, după cum am văzut, competiţia robustă este de natură să limiteze comportamentul de prădător al elitelor politice, atât prin controlul care se poate exercita în parlament, cât şi prin capacitatea de a mobiliza critica cetăţenilor la alegeri.²¹

Un element observat de cercetători este explozia dimensiunilor administraţiei centrale ale statelor din Europa Centrală, chiar dacă capacitatea lor scade, situaţie pe care o caracterizează ca fiind un proces de construcţie a statului necontrolat (runaway State-building). În timp ce pentru autorii care au studiat formarea statelor occidentale, ca Tilly, Skockpol sau Fukuiama, expansiunea aparatului de stat determină o creştere a capacităţii administrative de acţiune a statului, în Europa centrală şi de est relaţia acestor variabile este inversă.²² Această logică inversată poate fi determinată de apariţia patronajului. Dar „în timp ce statele din Europa centrală şi de est sunt predispuse la patronaj, ele nu sunt predestinate acestei practici”. Ceea ce determină predispoziţia pentru patronaj sunt două fenomene comune tuturor statelor din estul Europei: demobilizarea socială şi delegitimarea statului, elemente pentru analiza cărora nu vom insista. Ceea ce face ca unele state să fie dominate de patronaj, atunci când cele două condiţii deja enunţate favorizează acest lucru, este o anumită logică a competiţiei partizane. Mecanismele de responsabilizare, atât în cadrul instituţiilor politice, cât şi în alegeri, depind de doi facor: inexistenţa unui partid care să dimine politica naţională în asemenea măsură încât să nu poată fi tras la răspundere şi capacitatea opoziţiei de a oferi alternative prin care puterea să fie sancţionată pentru greşeli.²³

A treia ipoteză: competiţia partizană slabă menţine incapacitatea administrativă

Plecând de la teoria lui Shefter asupra relaţiei dintre partide şi stat, Conor O’Dwyer caută să o completeze şi să o rafineze. Pentru Shefter faptul că formarea partidelor precede cronologic formarea statului expune statul la practicile de patronaj ale partidelor. Dar cum în Europa centrală şi de est restructurarea statelor şi organizarea partidelor politice sunt prcese simultane, variabilei temporale a lui Shefter trebuie sa i se adauge o noua variabilă explicativă. Tipul de competiţie între partide este şi el la fel de important. Pentru ca patronajul să fie limitat de competiţia partizană, aceasta trebuie să producă în acelaşi timp un guvern coerent şi o opoziţie credibilă. Astfel, variabilele care definesc competiţia partizană robustă sunt: (1) absenţa unui partid dominant şi (2) instituţionalizarea puternică a partidelor, adică (a) un număr limitat de opţiuni pentru electorat şi (b) posibilitatea pentru alegători de a anticipa politicile pe care le vor adopta partidele pe care e votează.²⁴

În ceea ce urmează vom trece în revistă caracteristicile sistemului de partide românesc pentru a evalua dacă în acest sistem competiţia partidelor este una robustă. În cazul în care această ipoteză se confirmă putem să ne întoarcem la o confirmare parţială a primei ipoteze şi să afirmăm că slăbiciunea statului românesc, sau slaba sa capacitate, se datorează în principal existenţei corupţiei şi a reţelelor de patronaj în cadrul administraţiei publice. Dacă ipoteza competiţiei politice robuste este infirmată, atunci ne putem aştepta ca reţelele clientelare să îşi aibă centrul în partidele politice însele, iar în acest caz, soluţia practică de politici publice pentru creşterea capacităţii statului nu poate fi doar o reformă administrativă, ci şi una politică.

În ceea ce priveşte indicatorul privind partidul dominant, România se poate regăsi în modelul ţărilor cu un partid dominant, ca şi Slovacia²⁵. Până în 1996, FSN-FDSN-PDSR se bucură de o serie de avantaje organizaţionale, instituţionale şi electorale faţă de o opoziţie fragmentată şi slabă, în căutarea unui discurs legitimator care să o facă credibilă în ochii electoratului şi lipsită de capacitatea reală de a responsabiliza guvernul.²⁶ După 1996 logica competiţiei partizane a fost ceea ce O’Dwyer numeşte sistemul cu partid dominant în varianta 2²⁷.PDSR, devenit ulterior PSD rămâne cel mai mare partid şi depăşeşte semnificativ ca pondere electorală celelalte partide, dar opoziţia de până atunci reuşeşte să se coalizeze, în timp ce partidul dominant nu îşi găseşte parteneri. Sistemul românesc de partide se echilibrează abia după 2004, când logica se schimbă şi nu mai vorbim despre un partid dominant şi o constelaţie de alte partide, ci despre două blocuri, ce caută să se identifice la centru-stânga şi respectiv centru-dreapta şi care se confruntă.

Dar în ce măsură sistemul de partide este instituţionalizat, atât în perioada în care cunoaşte un partid dominant, cât şi în perioada de confruntare a blocurilor de partide ce tind către centru²⁸? Pentru a evalua gradul de instituţionalizare trebuie să privim (a) numărul de opţiuni pe care electoratul îl are şi (b) posibilitatea pentru alegători de a anticipa politicile pe care le vor adopta partidele pe care le votează. Un număr prea mare de partide în sistem şi mai ales volatilitatea lor: durata de viaţă şi momentul la care apar în raport cu momentul alegerilor dau seama despre un număr prea mare şi greu de evaluat de opţiuni pe care electoratul le are. Pe de altă parte, instabilitatea organizaţională a partidelor şi instabilitatea alianţelor şi coaliţiilor de partide sunt utile pentru a înţelege dacă alegătorii au posibilitatea de a anticipa, cel puţin parţial, direcţiile de politică pe care le vor urma partidele pe care le votează. Organizarea atât a puterii cât şi a opoziţiei în blocuri de partide poate reflecta faptul că sistemul conţine prea multe partide, care sunt instabile organizaţional şi care au preferinţe de formare a coaliţiilor greu de anticipat. „Devine dificil pentru un partid să formeze coaliţii cu partide care sunt apropiate ca program, iar tendinţa este de a construi coaliţii mari şi eterogene, pentru care patronajul este elementul care îndulceşte diferenţele ideologice”.²⁹

În timp ce într-un sistem cu partid dominant, opoziţia este prea slabă şi dezbinată pentru a trage la răspundere partidul dominant pentru patronaj şi corupţie, într-un sistem slab instituţionalizat, în care partidele sunt prea multe şi instabile, atât la guvernare cât şi în opoziţie, devine dificil pentru electorat să identifice şi să sancţioneze în alegeri partidele care se angajează în practici de corupţie şi patronaj.³⁰

Numeroase analize ale sistemului politic românesc publicate până acum arată o puternică instabilitate şi un grad relativ mic de instituţionalizare până în 2000. Totuşi, autorii remarcă o stabilizare şi instituţionalizare relativă după acest an. Vom examina critic această concluzie, folosind atât date cantitative, cât şi date calitative. Numărând 169 de formaţiuni care depun liste de candidaţi la alegerile parlamentare din 1990 până în 2004, Cristian Preda şi Sorina Soare constată că, dat fiind că începând cu alegerile din 1996 până în 2004 doar alianţe care au participat la alegeri au câştigat, „nici un partid politic din România postcomunistă nu a mers de cinci ori singur în alegeri”³¹. În 2008, cu un nou sistem electoral, în circumscripţii uninominale, numărul de partide care depun candidaturi ajunge la 200, dar câştigătorul este tot o alianţă: PSD-PC³². Cum aceeaşi alianţă mai participase la alegeri în aceeaşi formulă de două ori, în 2000 în formula PSD+PUR şi în 2004, sistemul de partide părea într-adevăr să se îndrepte către o stabilizare care să întărească treptat şi responsabilitatea partidelor politice.

Dacă este să privim numărul efectiv de partide „în 19 ani, sistemul nostru politic a experimentat trei formule diferite, trecând de la dominaţia cvasiabsolută a unui partid în 1990, la modelul multipartidist fără partid dominant între 1992 şi 1996 [deşi la o examinare mai atentă care introduce şi elemente calitative se poate spune că perioada 1992-1996 cunoaşte partid dominant³³], pentru a dobândi în 2000 trăsăturile unui sistem multipartidist cu partid dominant. După alegerile din 2004, România are din nou un sistem multipartidist fără partid dominant, confirmat după scrutinul din 2008.”³⁴ Această confirmare a păstrării tipului de sistem de partide având în vedere numărul de partide este un nou indiciu al stabilizării unui sistem care până în 2004 a cunoscut o instabilitate dramatică.

În timp ce din 1996 până în 2007 se putea vorbi despre o bipolaritate a sistemului³⁵, aceasta dispare în 2007, odată cu ruperea alianţei D.A. Iar coaliţia din 2008 între PD-L şi PSD-PC şi ulterior ruperea acesteia şi construirea unei noi alianţe: Uniunea Social Liberală, între PSD şi PNL vine să arate că modelul sistemului poate fi considerat unul cu două blocuri care tind la centru, mai degrabă decât unul cu doi poli. Problema este în continuare volatilitatea extremă a acestor blocuri şi alianţe. În plus, alianţele pe care partidele le formează ating o plajă atât de largă, încât este greu pentru electorat să le anticipeze. Astfel încât dispare posibilitatea pentru un alegător de a anticipa măcar parţial direcţiile de politică ale partidului sau alianţei pentru care votează.

Reprezentarea grafică a evoluţiei celor mai importante şi durabile partide de pe scena politică românească (Anexa 1) arată că în puţin peste 20 de ani partidele din parlamentul României cunosc nu mai puţin de 9 scindări: fie ruperea unor alianţe ce participaseră cu succes la alegeri, fie înfiinţarea de partide noi din facţiuni ale partidelor din parlament. Fuziunile sau alianţele electorale (nu ne referim aici la formarea coaliţiilor de guvernare, ci la alianţe formalizate juridic care participă cu candidaţi comuni la alegeri) sunt tot în număr de 9. În medie, în fiecare an ceva se schimbă în sistemul de partide românesc. Dinamica este ameţitoare.³⁶

La fel se întâmplă şi cu schimbările ideologice. Partidul Democrat este cel mai credibil partid social democrat românesc, primul primit în Internaţionala Socialistă în 1996. Totuşi partidul părăseşte Internaţionala Socialistă în 2004 se redefineşte fundamental imediat ca popular şi în doar doi ani, în 2006, devine membru al Partidului Popular European. Partidul Conservator se defineşte astfel după ce sub numele de Partid Umanisti asumase o viziune social-liberală, care este teoretic opusă conservatorismului politic. Alianţa pentru România trece de la stânga la dreapta, de la PSD la PNL, în timp ce Partidul Liberal Democrat schimbă în doar un an orientarea liberală cu cea populară. Este foarte limitată măsura în care o asemenea dinamică a orientării ideologice poate să facă previzibile politicile acestor partide.

Tot din perspectiva mobilităţii elitelor politice parlamentare, sfera publică românească cunoaşte o dezbatere virulentă referitoare la migraţia politică a parlamentarilor. Din perspectiva funcţiei de reprezentare a parlamentului, s-a argumentat că decizia unui ales de a schimba partidul care l-a susţinut la alegeri poate fi interpretată ca un fenomen care înfăţişează nulitatea mandatului imperativ. Pe de altă parte amploarea fenomenului a determinat formarea în 2010 a unui grup parlamentar nou, aparţinând Uniunii Naţionale pentru Progresul României, partid care nu a prezentat niciodată candidaţi la alegeri, aceştia fiind cu toţii votaţi cu susţinerea altor partide, dar care totuşi face parte din coaliţia de guvernare.

Concluzii

Analiza sistemului de partide românesc arată că dinamica sa foarte mare nu permite caracterizarea competiţiei politice ca fiind robustă. Numărul de partide din parlament scade şi dispare dominaţia unui singur partid, deci electoratul are într-adevăr un număr limitat şi clar de opţiuni. Dar al doilea criteriu pe care O’Dwyer îl formulează pentru a evalua gradul de instituţionalizare a partidelor – posibilitatea alegătorilor de a anticipa politicile guvernamentale – nu este respectat. Volatilitatea electorală şi parlamentară a partidelor, dar mai ales incoerenţa alianţelor, fie că este vorba despre coaliţii de guvernare sau despre alianţe electorale ce prezintă candidaţi comuni în alegeri, şi instabilitatea internă a partidelor dată de fenomentul migraţiei politice face imposibilă urmărirea politicii unui partid. În plus dinamica ideologică a partidelor, viteza şi uşurinţa cu care acestea se redefinesc, diminuează posibilitatea pentru alegători de a anticipa politicile pe care le vor adopta partidele pe care le votează.

Din perspectiva primei noastre întrebări de cercetare, privind relaţia dintre partide şi stat, având în vedere atât moştenirea administraţiei de stat de tip sovietic, aşa cum am arătat în prima noastră ipoteză, putem spune că absenţa caracterului robust al competiţiei partizane face ca acestea să fie în mare măsură incapabile sau neinteresate să se responsabilizeze reciproc şi nu oferă nici alegătorilor posibilitatea de a identifica şi de a sancţiona partidele care apelează la patronaj şi exploatarea resurselor statului în interese personale sau ale unor grupuri restrânse.

Incapacitatea administrativă a statului apare astfel ca fiind întreţinută de modelul competiţiei partizane, iar în acest caz, creşterea capacităţii statului nu se poate rezuma la reforma administraţiei şi funcţiei publice, ci trebuie dublată de o reformă politică prin care să se dezvolte capacitatea electoratului de a sancţiona partidele politice şi practicile corupte ale acestora.

Bibliografie
AHG, Attila, „Public Sector Reforms, Institutional Design and Strategy for Good Governance in East Central Europe. Good Governance or ‘’Rethinking the State’’?”, Studies in East European Thought, 53 (2001).
CIOBANU, Ionuţ, „Stabilitatea sistemelor de partide din Europa de Est - un parcurs imprevizibil”, Sfera Politicii, nr. 112 (2004).
CULIC, Irina, ”Social Actors in Political Game. The Romanian Political Elite and Democratization”, Romanian Jurnal of Political Science, vol. 5, no. 1 (2005).
DOWNS, Antony, An Economic Theory of Democracy (New York: Harper & Brothers, 1957).
ENELOW, James, Melvin HINICH, The Spatial Theory of Voting: An Introduction (Cambridge: Cambridge University Press, 1984).
GANEV, Venelin, „The Separation of Party and State as a Logistical Problem: a Glance at the Causes of Sate Weakness in Postcommunism”, East European Politics and Society, vol. 15, no. 2 (2001)
GANEV, Venelin, „The Dorian Gray effect: winners as state breakers in postcommunism”, Communist ans postcommunist Studies, vol. 34, no. 1 (2001).
GANEV, Venelin, „The ‘Triumph of Neo-Liberalism’ Reconsidered”, East European Politics and Societies, vol. 19, no. 3 (2005)
GANEV, Venelin, „Post-communism as an episode of state building: A reversed Tillyan perspective”, Communist and Post-Communist Studies, vol. 38, nr. 4 (2005)
GANEV, Venelin, Preying on the State. The Transformation of Bulgaria after 1989 (Ithaca: Cornell University Press, 2007).
GRZYMAŁA-BUSSE, Anna, Rebuilding Leviathan: party competition and state exploitation in post-communist democracies (Cambridge: Cambridge University Press, 2007).
IONESCU, Alexandra, Du parti-Etat à l’État des partis. Changer de régime politique en Roumanie (Bucureşti: Edititura Academiei Române, Bucureşti, 2009).
JOWITT, Ken, „Soviet Neotraditionalism: The Political Corruption of a Leninist Regime”, Soviet Stuies (vol. 35, no. 3, 1983).
JOWITT, Ken, „Moştenirea leninistă”, în Vladimir TISMĂNEANU (coord.), Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, (Iaşi: Polirom, 1999).
KOTT, Sandrine, Martine MESPOULET (éds.), Le postcommunisme dans l’histoire (Bruxelles Éditions de l’Université de Bruxelles, 2006).
NUNBERG, Barbara, „Modernizing the Romanian State. The Go-Slow Administrative Transition” în Barbara Nunberg et al (ed.) The State After Communism: Administrative Transitions in Central and Eastern Europe (Washington: The World Banck, 1999).
O’DWYER, Conor, „Runaway State Building. How Political Parties Shape States in Post Communiste Eastern Europe”, World Politics, vol. 5, no. 4, (2004).
O’DWYER, Conor, Runaway State Building. Patronage Politics and Democratic Development (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 2006).
PIERRE, Jon, B. Guy Peters, Governance, politics and the State, (London: St. Martin’s Press, 2000)
PIRVULESCU, Cristian, „Competitie si bipolarizare”, in Sfera Politicii, nr. 110-111 (2004).
PREDA, Cristian, Sorina SOARE, Regimul, partidele şi sistemul politic din România (Bucureşti: Nemira, 2008).
PREDA, Cristian, Sorina SOARE, „Romanie”, în Jean Michel DE WAELE, Paul MAGNETTE (eds.), Les democraties europeennes. Une approche comparee des systemes politiques nationaux (Paris: Armand Colin, 2008).
PREDA, Cristian, „Alegerile din 2008 în cifre”, Revista 22, 6 ianuarie 2009.
ROGER, Antoine, Fascistes, communistes et paysans. Sociologie des mobilisations identitaires roumaines (1921-1989) (Bruxelles: Edition de l’Université de Bruxelles, 2002).
RONGIER, Luis, „Political Clentelism, Democracy and Market Economy” Review article, Comparative Politics, vol. 36, nr. 3 (2004).
VERDERY, Katherine, „What was socialism and why did it fall?”, Contention (vol. 3, no. 1, 1993).
VERDERY, Katherine, What Was Socialism, and What Comes Next, (Princeton: Princeton University Press, 1996).
VERDERY, Katherine, Vanishing Hectare: Property and Value in Postsocialist Transylvania (Ithaca: Cornell University Press, 2003).
ŢĂRANU, Andrei, Ştefan STĂNCIUGELU, Resursele puterii. Statul neopatrimonial în România, (Timişoara: Editura Bastion, 2009).
*** Can Africa Claim the 21st Century?(Washington D.C: The World Bank, 2000).

Anexa

Tablou evolutiv al principalelor partide politice din România : 1989-2012. Completare şi adaptare după Alexandra Ionescu, Du parti-Etat à l’Etat des partis. Changer de régime politique en Roumanie, (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2009)

Pe fond gri = alianţele electorale. Sublinate = partidele sau alianţele care fac parte din coaliţii de guvernare. Scrise cu gri = partidele care nu trec pragul electoral şi nu mai acced în parlament.

IRINA LONEAN – Drd., Faculté de Sciences Sociales et Politiques, Université Libre de Bruxelles.

 sus