Finanțarea partidelor

În căutarea unui Mecena
Mecanisme și procese de finanţare ale partidelor politice în România postcomunistă
 

ALEXANDRA IONAȘCU
[The University of Bucharest]

SORINA SOARE
[Université libre de Bruxelles]

Abstract:
The process of party building in the CEE democracies was intimately linked to formal and informal aspects of colonising State resources. While party regulations became more articulated, Romanian parties have taken advantage of an intricate arrangement of private and public resources for guaranteeing their financial survival. Hence, our paper aims at providing a general overview of the Romanian parties’ financial (re)sources over the last decade. Within this context, party’s members assumed a peculiar role, acting both as legitimacy providers and means of economic survival.

Keywords: Party funding; party organisations; members; donations; subsidies; Romania

Partidele politice şi articularea lor organizaţională constituie un important teren de cercetare nu doar în cazul democraţiilor consolidate, ci şi în ceea ce priveşte noile democraţii. În acest context, într-o primă fază, literatura identifică o simetrie surprinzătoare între organizaţiile structurate rapid de către noile partide postcomuniste şi modelul consacrat în democraţiile consolidate începând cu sfârşitul anilor 70, şi anume partidul cartel¹. Această sincronizare este explicată mai ales în legătură cu incapacitatea consolidării organizaţionale, micşorarea distanţei ideologice, codificarea excesivă menită a restricţiona accesul noilor competitori pe scena politică, comportamentul coluziv al noilor organizaţii postcomuniste sau puternica dependenţă de resursele financiare acordate de către stat². La rândul său preeminenţa liderilor în structuri partinice construite de sus în jos³ accentuează această similitudine. Geneza pluralismului politic în spaţiul postcomunist poate fi menţionată ca fiind o cauză explicativă importantă; avem de a face de altfel cu precădere cu partidele de origine parlamentară sau cu partide care dincolo de clivaje şi discursuri ideologice se construiesc în jurul potenţialului de „seducţie” exercitat de lideri. Astfel, structura organizaţională clasică suscită puţin interes, mai ales ţinând cont de experienţele mobilizării forţate valorizate sub Vechiul regim⁴. Pe acest fundal, partidele postcomuniste sunt descrise ca fiind structurate cu precădere la nivelul Statului, având ca centru de greutate grupul reprezentanţilor din funcţii publice, recrutând cu precădere în afara organizaţiilor şi cultivând o slabă legătură cu societatea şi cu teritoriul; ele impunându-se, într-o primă fază, mai degrabă ca organizaţii stratarhice⁵.

Semnalând existenţa unei fragilităţi organizaţionale, acţiunile partidelor din Europa centrală şi de Est au vizat în principal maximizarea resurselor proprii prin mobilizarea fondurilor publice. Astfel, la începutul anilor 90, fondurile din surse private, incluzând cotizaţiile, dar şi donaţiile primite din partea persoanelor fizice şi juridice reprezentau 26,2% din totalul veniturilor partidelor din Cehia şi doar 7% din veniturile totale ale partidelor din Ungaria, în timp ce relevanţa subvenţiilor de la stat la nivelul veniturilor totale ale partidelor era 55,8% în cazul ungar şi de 47,6% în cazul ceh⁶. Evoluţia constată spre o prevalenţă a finanţării publice instituia practic un principiu de subvenţionare a partidelor pentru a le facilita existenţa, media estimată pentru contribuţiile directe ale statului la veniturile partidelor postcomuniste fiind aproximată la 65% din totalul resurselor acestora⁷. Partidele deveneau astfel parte a statului pe care alegeau să îl exploateze în virtutea propriului interes, în detrimentul unui efort de a acţiona mai degrabă ca vehicule de reprezentare. Nu trebuie însă ignorat că la baza codificărilor finanţării publice a partidelor se regăsesc aceleaşi mecanisme ca şi în cazul democraţiilor occidentale, şi anume crearea unor condiţii similare pentru a permite o competitive politică echilibrată. Mai precis, aceste reglementări sunt propuse mai ales pentru a contrabalansa avantajele partidelor succesoare faţă de slăbiciunile mişcării anticomuniste⁸.

Pornind de la premisa importanţei resurselor pentru definirea trăsăturilor organizaţionale ale partidelor politice⁹, acest articol îşi propune o radiografiere a evoluţiei surselor oficiale de finanţare ale partidelor politice şi importanţa acestora în înţelegerea sistemului de partide din România postcomunistă. Cercetarea va revela importante transfigurări în acţiunile formaţiunilor politice româneşti, în sensul invers instituit în noile democraţii. Dependenţa iniţială de resursele private (cotizaţii, donaţii, venituri proprii) pare a fi parţial abandonată, partidele orientându-se, în contextul ultimilor ani, din nou către finanţarea acordată de către stat.

1.Principalele surse de finanţare ale partidelor politice româneşti

În ultimii ani, transformările legislative cu privire la partidele politice româneşti postcomuniste atestă o practică a reprezentanţilor partidelor politice în funcţii publice în vederea reglementării extensive a funcţionării organizaţionale¹⁰. Atât condiţiile de existenţă ale partidelor politice (25000 de membri distribuiţi în 18 judeţe cu minimum 700 de susţinători în fiecare judeţ), cât şi codificări din ce în ce mai restrictive cu privire la acordarea subvenţiei de stat, dar şi în ceea ce priveşte cuantumul donaţiilor şi declararea veniturilor, au condus la configurarea unui peisaj politic menit să întreţină situaţii de monopol şi să susţină deja partidele politice deja consacrate politic în decursul primilor ani ai postcomunismului românesc¹¹. Astfel declaraţiile oficiale ale partidelor - cu privire la resursele de care acestea dispun - ne arată o tendinţă semnificativă de creştere a veniturilor acestora în perioadele electorale. Dacă subvenţiile primite de la stat nu suferă reconfigurări semnificative de-a lungul ultimilor 10 ani, creşterile raportate de formaţiunile politice româneşti depind de veniturile înregistrate pe baza donaţiilor (provenite de la persoanele fizice şi juridice), dar şi paradoxal din veniturile înregistrate pe baza cotizaţiilor. O diferenţiere netă ar fi de făcut în acest cadru între social democraţi care prezintă o regularitate la nivelul fluctuaţiilor din perioada 2004, 2008, ani electorali, şi partidele de dreapta: liberalii şi democrat liberalii care înregistrează pe parcursul ultimei perioade electorale o creştere vizibilă a veniturilor provenite din surse private (tabelul 1).

Tabelul 1.
Evoluţia resurselor financiare ale principalelor partide postcomuniste romaneşti (2003-2010)

Surse: Preda şi Soare 201, Ionaşcu şi Soare 2011, Mateescu 2011, datele publicate de Autoritatea Electorală Permanentă, rapoartele anuale publicate pentru fiecare formaţiune politică în M. Of)

a. Subvenţiile: statul prima circumscripţie a partidelor politice?
Deşi din primii ani ai postcomunismului românesc, statul se angajează în privinţa susţinerii financiare prin subvenţii atât a partidelor politice parlamentare, cât şi a celor neparlamentare, nicio formaţiune politică (dintre cele din urmă) nu a reuşit practic obţinerea finanţării din partea statului¹². În acelaşi timp, sumele provenite de la bugetul de stat alocate partidelor s-au menţinut relativ constante pe parcursul anilor 2000. Dacă în 2008, aproximativ 1700000 de euro erau alocaţi pentru şase partide (PC, PSD, PDL, PNL, UDMR si PRM), suma totală a subvenţiilor a coborât în 2009 la1.500.000 euro (incluzând UDMR-ul pe primele 2 luni) şi la aproximativ 1300000 euro în 2010 alocaţi pentru funcţionarea celor patru partide parlamentare (PC, PSD, PDL şi PNL). Trebuie menţionat însă că la cifrele din 2010 ar mai fi de adăugat aproximativ 4600000 de euro alocaţi UDMR¹³ de către guvern prin Departamentul de Relaţii Interetnice.

În ciuda cuantumului impresionant al veniturilor cu care statul susţine aceste formaţiuni parlamentare este de remarcat că, în perioada recentă, sumele vărsate de la bugetul statului pentru aceste partide joacă mai degrabă un rol marginal, nedepăşind în general 20% din totalul veniturilor declarate. Dacă la începutul anilor 2000, subvenţiile par a juca un rol mai important în economia partidelor de dreapta, aportul acestora la funcţionarea partidului rămâne redus în ultima perioadă. În acest context, anul 2010 pare a impune o schimbare majoră pentru principalii competitori ai scenei politice româneşti. Creşterea exponenţială a veniturilor pe care UDMR le primeşte, de data aceasta în baza statului său de formaţiune reprezentantă a minorităţii maghiare, transformă resursele statale în principalul său mijloc de finanţare. In acelaşi timp, în cazul PSD, se înregistrează pentru întâia oară o pondere importantă a veniturilor oficial declarate ca provenind de la stat în vederea derulării activităţilor partidului (aproximativ 35% din veniturile partidului).

b. Cotizaţiile de partid: semn al instituirii unor organizaţii de masă?
Dincolo de reconfigurările recente cu privire la UDMR, principalele variaţii în veniturile partidelor din anii electorali vizează în special sumele provenite din cotizaţii şi donaţii. O evaluare a sumelor astfel obţinute ne dezvăluie o creştere notabilă în ultimii zece ani. Astfel dacă în 1999, pentru cele trei mari partide parlamentare veniturile din cotizaţii reprezentau doar 37,5% (UDMR), 38,6% (PNTCD) şi 27,8% (PDSR) în raport cu suma obţinută din fonduri publice¹⁴, sugerând astfel o creştere a dependenţei partidelor faţă de stat şi o îndepărtare a acestor organizaţii faţă de membri ca şi posibili finanţatori ai partidelor¹⁵, evoluţiile ulterioare ale finanţării partidelor vor sugera un fenomen opus.

Această caracteristică se impune încă de la începutul anilor 2000 în cazul PSD-ului. Încă din 2003 cotizaţiile reprezentau mai mult de jumătate din veniturile totale ale acestui partid (56.08%). Dacă anii următori se înregistrează o relativă scădere a ponderii veniturilor provenite din aceste surse, în 2010 cotizaţiile redevin principala sursă de finanţare a social democraţilor. Mai mult decât atât, daca ar fi să raportăm sumele provenite din cotizaţii la veniturile ce ţin de finanţarea de la stat putem observa că PSD-ul obţinea de 3 ori mai mult din cotizaţii în 2003 şi sume de 11 ori mai mari pe baza contribuţiilor lunare ale membrilor săi în anul următor. Analog, în perioada 2008, sumele declarate ca provenind din plata cotizaţiilor erau de şase ori mai mari decât cele cu care statul român contribuia la funcţionarea partidului.

In cazul celorlalţi doi principali competitori ai scenei politice româneşti fenomenul dependenţei de finanţarea pe bază de cotizaţii se instituie mai degrabă într-o formă graduală. În cazul PDL-ului, membrii joacă un rol important în finanţarea partidului doar începând cu 2008 cu un maxim în 2010, când 38% din veniturile totale ale partidului sunt rezultanta acestui efort organizaţional. Aceiaşi tendinţă apare mult mai accentuată în cazul liberalilor care ajung de la 19% fonduri cu o astfel de provenienţă în 2003, la 30% din venituri în 2009 şi 55% în 2010. Chiar si aşa, în cursul ultimilor trei ani, în cazul liberalilor, veniturile provenite din cotizaţii erau de 6 (2008) şi de 3 (2010) ori mai mari decât sumele primite de la bugetul de stat. În privinţa UDMR-ului, un model similiar de finanţare poate fi remarcat până la reconsiderarea manierei de acordare a subvenţiilor de la stat. Astfel, în 2008 veniturile din cotizaţii erau de două ori mai mari decât cele primite din subvenţii. Paradoxal de altfel, singurul partid politic care depins in extenso de finanţarea de la bugetul statului a fost, pentru mult timp, un partid devenit neparlamentar, Partidul România Mare (în 2003 cotizaţiile reprezentau 23% în raport cu valoarea subvenţiei de la stat, iar în 2008 valoarea cotizaţiilor atingea doar 0,26% din suma pe care o primeau din subvenţia de la buget).

O primă trecere în revistă a finanţării partidelor ar părea să sugereze importanţa deosebită pe care o au membrii la nivelul organizaţiilor politice româneşti şi în asigurarea supravieţuirii organizaţionale. Conform acestui indicator ne putem prin urmare îndepărta de interpretările anterioare cu privire la subiect care susţineau că veniturile din cotizaţii nu au constituit vreodată o sursă importantă de finanţare pentru partidele din România¹⁶. Cu toate acestea, cuantumurile generale declarate de către partide necesită precizări suplimentare cu privire la orginea fondurilor declarate ca fiind colectate prin plata cotizaţiilor. Puţinele cercetări ce vizează acest aspect, relevă situaţii similare pentru toate partidele politice româneşti. În analiza lui Andrei Moraru şi Elena Iorga se aminteşte că „practica a arătat că rata de colectare a cotizaţiilor la nivelul tuturor partidelor din România este foarte scăzută. Aceasta variază între valori de 10% şi 40%”¹⁷. De altfel, sumele adunate la nivelul simplilor membri au cel mai adesea o valoare simbolică care ar putea constitui însă un indicator serios pentru partide în măsurarea interesului şi disponibilităţii membrilor lor. Un simplu membru de partid plătea în 2009 o cotizaţie 5 Roni/lună în cazul PDL-ului, 2,5 în cazul PNLului şi 1Ron/lună în cazul PSD-ului. În acest context, semnificativ mai importante în economia internă a veniturilor partidelor sunt sumele provenite din cotizaţiile celor deţin funcţii de conducere¹⁸ - de exemplu, cotizaţia unui preşedinte de filială poate ajunge la 250-300 Roni pe lună în cazul PDL sau la 100 de Roni pentru PNL. Acelaşi fenomen este de altfel generalizabil la nivelul întregului spectru politic. Declaraţii politice publicate în media arată de pildă că delegaţii PSD aleşi în Parlamentul european¹⁹ trebuie să contribuie la bugetul partidului cu 500,00 € lunar, la fel ca şi aleşii locali care „în funcţie de veniturile lunare (…) au o cotizaţie lunară pentru partid mai mare decât cotizaţia impusă membrilor de rând”. Această cotizaţie reprezintă 10% din salariu, în timp ce în 2006 cotizaţia simplă de membru era de 1Ron, pentru partidul cu baza cea mai mare de membri, cu excepţia aleşilor şi a donaţiilor, din declaraţiile de venit ale partidului, membrii de rând nu par a contribui constant²⁰.

Aceste date disparate sugerează că deşi avocaţi înfocaţi ai importanţei bazei şi membrilor în interiorul formaţiunilor politice, partidele tind să ignore dimensiunea financiară a contribuţiilor acelora care nu ocupă poziţii de demnitate publică sau funcţii de conducere în partid. Membru notabil pare a fi doar acela care : (1) este recrutabil în poziţii publice şi (2) restituie într-o manieră redistributivă parte din retribuţia venită din partea autorităţilor publice (salariul) către partidul de provenienţă. Diferenţele importante la nivelul cuantumului cotizaţiilor de la un an la altul tind să sugereze: pe de o parte faptul că există o volatilitate a calităţii de membru în interiorul unui partid, iar pe de altă parte că veniturile declarate din acest tip de contribuţii sunt mai degrabă cele colectate de la aceşti reprezentaţi constanţi ai partidelor la centru sau în funcţii publice şi mai puţin rezultanta unei configurări clasice a unor partide de masă. Dincolo de aceasta însă, o nouă tendinţă este pe cale de a se institui conform căreia, departe de a se constitui ca simple forme goale de conţinut şi lipsite de susţinerea bazei, partidele postcomuniste par totuşi a reproduce un model descris deja în literatura referitoare la democraţiile consolidate în care partidele de „dreapta” preferă structuri organizaţionale mai suple, în timp ce partidele de „stânga” sunt mult mai atrase de bazele largi de membri²¹.

c. Adevăratul Mecena al anilor 2000: donatorul
Deşi putem remarca variaţii semnificative atât la nivelul numărului de membri²² cât şi în ponderea sumelor provenite din cotizaţii, membrii de partid ocupă un rol important în planul politicii partizane din decursul ultimilor ani. Astfel, deşi relevanţa cotizaţiilor variază de la caz la caz, partidele politice din România tind să adopte o strategie de finanţare sui generis bazată pe membri de partid şi resurse statale. Această strategie specifică de supravieţuire organizaţională este însă nuanţată de analiza unei alte surse de finanţare care a devenit prevalentă în ultimii ani şi anume sumele provenite din donaţiile primite de la persoanele fizice şi judice²³.

Începând cu anii 2000 putem identifica o nouă tendinţă a dependenţei financiare a formaţiunilor politice româneşti de veniturile provenite din donaţii. Acest fenomen, apărut cu precădere spre sfârşitul anilor 2000, este vizibil în cazul tuturor competitorilor politici însă caracterizează în principal partidele de dreapta. Astfel 72% din veniturile declarate de PDL în 2007, 63% în 2009 proveneau din astfel de surse. Similar, liberalii anunţau că 67% dintre veniturile partidului în 2007 şi 73% în 2008 erau bazate pe surse private. UDMR-ul, la rândul său, declara public venituri care în proporţie de 80% în 2009 reprezentau astfel de contribuţii. Singurul partid în cadrul căruia contribuţiile private au jucat un rol relativ moderat este PSD-ul. Cu toate acestea, dacă în 2003 donaţiile reprezentau doar 7% din veniturile partidului, în 2008 ele însemnau 45% din sumele oficial declarate, semnalând un proces de aliniere la această strategie de finanţare. Deşi finanţarea prin donaţii nu diminuează rolul membrilor de partid, devreme ce numeroase sondaje au arătat că un număr mare de membri le permite partidelor un acces indirect la donaţii private prin prisma contribuţiilor unor membri influenţi²⁴, putem spune că dezvoltarea partidelor româneşti, deşi valorizând numerele mari, conduce în principal la consolidarea rolului reprezentanţilor partidelor în diferite posturi de conducere şi mai puţin la întărirea bazei partidului ca atare.

In această evoluţie generală trebuie totuşi semnalată o dezvoltare recentă. Dacă partidele româneşti în cursul anilor 2000 par sa se despartă de trendurile instituite de partidele din Europa Centrală şi să apropie mai degrabă de modelul de finanţare din CSI şi Rusia, această modificare organizaţională pare abandonată conform ultimelor rapoarte oficiale ale partidelor. Pe fondul crizei economice, partidele par a fi direct afectate în potenţialul lor de finanţare externă. Astfel, toate partidele parlamentare suferă de o descreştere importantă a finanţării private în 2010, căderea cea mai notabilă fiind înregistrată în cazul PSD-ului care anunţa cel mai scăzut nivel al fondurilor provenite din donaţii (aproximativ 5%), de 20 de ori mai puţin în valoare absolută în raport cu anul precedent. Dincolo de acestea, comparativ cu 2009, PDL-ul declara de şase ori, PNL-ul de trei ori, iar UDMR-ul de cinci ori sume mai mici provenite din astfel de surse.

2. Finanţarea partidelor şi organizaţiile de partid: câteva concluzii

Analiza rolului finanţării în economia generală a partidelor româneşti relevă reconfigurări constante în strategiile partidelor politice. Câteva trăsături definitorii cu privire la funcţionarea organizaţiilor de partid ne sunt însă generate de declaraţiile publice cu privire la sursele de supravieţuire financiară ale acestor actori politici. Analiza noastră confirmă parţial articularea unor organizaţii de masă cu vocaţie clientelistă în sensul descris de Hopkin. In ultimii ani, partidele depind în mod direct de dezvoltarea bazelor de membri în vederea atragerii de finanţări potenţiale fie pe baza cotizaţiilor, fie indirect prin încurajarea donaţiilor. Cu toate acestea, ne aflăm mai degrabă într-un caz aparte de interpretare autohtonă a rolului membrului de partid, care este de gândit în principal prin prisma aportului de resurse financiare şi de reţele de coeziune. Rolul crescut al donaţiilor cât şi cuantumurile variabile ale cotizaţiilor par să sugereze instituirea unor forme clasice de autofinanţare. Din această perspectivă, nu este deloc surprinzător faptul că mulţi dintre sponsorii oficiali ai partidului sunt chiar reprezentanţii partidelor în funcţii publice, ai conducerii centrale sau membri ai familiilor acestora ²⁵.

Fascinaţia numerelor mari la nivelul organizaţional ne apare mai degrabă ca o sumă de încercări repetate de reperare de Mecena având drept scop finanţarea substanţială a partidului. Dincolo de capacitatea de încadrare, am putea astfel prezuma că noile formaţiuni politice sunt mai degrabă create pe un tipar similar cazului italian, partide de elite, caracterizate de o dependenţă indirectă faţă de stat şi de o dependenţă directă în raport cu sponsorii lor, care în acelaşi timp, menţin o relaţie strânsă cu ciclicitatea electorală. Mai mult decât atât, contextul crizei economice forţează partidele în a se reorienta spre finanţarea furnizată din veniturile statale, unele dintre acestea militând direct pentru creşterea fondurilor direct alocate partidelor care câştigă reprezentarea în parlament.

Bibliografie
ALEXANDER, Herbert. E., Comparative Political Finance in the 1980s, Cambridge: Cambridge University Press, 1989.
BARTOLINI, Stefano, MAIR, Peter, „Challenges to Contemporary Political Parties”, in DIAMOND, Larry, GUNTHER, Richard, (eds), Political Parties and Democracy, Baltimore, MD: Johns Hopkins University Press, 2001, pp. 327–343.
ENYEDI, Zolt, LINEK, Lukás, „Searching for the Right Organization: Ideology and Party Structure in East-Central Europe”, Party Politics, vol. 14, n. 3, 2008, pp. 455-477.
GHERGHINA, Sergiu, CHIRU, Mihail, CASAL BERTOA Fernando (2011), „State Resources and Pocket Money: Shortcuts for Party Funding In Romania”, http://www.partylaw.leidenuniv.nl/uploads/wp0811.pdf
GHERGHINA, Sergiu (ed), Voturi şi politici. Dianmica partidelor romaneşti în ultimele două decenii, Iaşi, Institutul European, 2011.
HOPKIN, Jonathan., «The problem with party finances: theoretical perspectives on the funding of political parties», Party Politics, vol. 10, n. 6, 2004, pp. 627-651.
IONAŞCU, Alexandra, „Les partis politiques roumains. L’histoire d’un développement inattendu”, Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. VIII, n. 3, 2008, pp. 589-623.
IONAŞCU, Alexandra, SOARE, Sorina, „ Cultivating Large Membership Rolls: The Romanian Case”, in VAN HAUTE, Emilie (ed.), Party Membership in Europe: Exploration into the anthills of party politics, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2011, pp. 61-76.
IONAŞCU, Alexandra, SOARE, Sorina, „Le financement des partis politiques et leurs transformations organisationnelles. Un aperçu du cas roumain”, Transitions, 2012.
KATZ, Richard S., MAIR, Peter, „Changing Models of Party Organization and Party Democracy. The Emergence of the Cartel Party”, Party Politics, vol. 1, n. 1, 1995, pp. 5-28.
KOPECKÝ, Petr, „Developing Party-Organisations in East-Central Europe. What Type of Party is Likely to Emerge?”, Party Politics, vol. 1, n. 4, 1995, pp. 515-534.
KOPECKÝ, Petr, „Political Parties and the State in Post-Communist Europe, Londra, Routledge, 2007.
KOPECKÝ, Petr, VAN BIEZEN, Ingrid, „The State and the Parties: Public Funding, Public Regulation and Rent-Seeking in Contemporary Democracies”, Party Politics, vol. 13, n. 2, 2007, pp. 235-254.
KOß, Michael, The politics of party funding, Oxford, Oxford University Press, 2010.
MORARU, Adrian, IORGA, Elena, «România», in PERROTINO, Michel, CHMAJ, Marek, WALECKI, Marcin, ZBIERANEK, Jaroslaw, MORARU, Adrian, IORGA, Elena, SHEVLIAKOV, Ihor, Legislaţie şi mecanisme de control privind finanţarea partidelor politice: Cehia, Polonia, Romania, Ucraina, Institutul pentru politici publice, Bucureşti.
PREDA, Cristian, SOARE, Sorina, Il processo di democratizzazione in Romania: regime, partiti e sistema di partiti, Aracne, Roma, 2012.
ROPER, Steven. D., „The Influence of Romanian Campaign Finance Laws on Party System Development and Corruption”, Party Politics, vol. 8, n. 2, 2002, pp. 175-192.
SANDU, Dumitru, Sociologia Tranziţiei. Valori si tipuri sociale in Româniania, Bucureşti, Staff, 1996.
SPIROVA, Maria, „Political Parties in Bulgaria. Organisational Trends in Comparative Perspective”, Party Politics, vol. 11, n. 5, 2005, pp. 605-608.
SPIROVA, Maria, Political Parties in Post-Communist Systems: Formation, Persistence, and Change, New York, Palgrave Macmillan 2007.
SZCZERBIAK, Aleks, „Testing Party Models in East-Central Europe. Local Party Organisation in Postcommunist Poland”, Party Politics, vol. 5, n. 4, 1999, pp. 525-537.
SZCZERBIAK, Aleks, „New Polish Political Parties as Membership Organisations”, Contemporary Politics, vol. 7, n. 1, 2001a, pp. 57-69.
SZCZERBIAK, Aleks, „Party Structure and Organisation in Post-Communist Poland”, Journal of Communist Studies and Transition Politics, vol. 17, n.2, 2001b, pp. 94-130.
VAN BIEZEN, Ingrid, Political Parties in New Democracies. Party Organization in Southern and East-Central Europe, Basingstoke, Palgrave, 2003.
VAN BIEZEN, Ingrid, «Campaign and party finance», in Lawrence Le Duc, Richard G. Niemi şi Pippa Norris (eds.), Comparing democracies: Elections and Voting in Global Perspective, Londra, Sage, 2010.
VAN BIEZEN, Ingrid, „Political Parties as Public Utilities”, Party Politics, vol. 10, n. 6, 2004, pp. 701-722.
WALECKI, Marcin, „Money and Politics in Central and Eastern Europe”, Funding of Political Parties and Election Campaign, IDEA Handbook Series, 2003.
WHITELEY, Paul. F., „Is the party over? The decline of party activism and membership across the democratic world”, Party Politics, vol. 17, n. 1, 2011, pp. 24-26.

ALEXANDRA IONAȘCU – Lect. Dr. Facultatea de Știinţe Politice, UB; Cercetător Asociat CEVIPOL.

SORINA SOARE – Dr., Colaborator știinţific CEVIPOL, Université libre de Bruxelles.

 sus