Partide politice

„Partidul trădătorilor”.
Cercetare asupra malformațiilor instituționale și autoreglajelor sistemice ale democrației postcomuniste
 

DAN PAVEL
[The University of Bucharest]

„Filosofii (de pînă acum) nu au făcut decît să interpreteze lumea în moduri diferite. Important este însă a o schimba.”
Karl Marx, Teze asupra lui Feuerbach

Abstract:
This research is based on the hypothesis that in Romania the consolidation of democracy was undermined not only at the beginning (path-dependency theory), but also at its end, in the last years. The political system seemed self-regulated, after the transition from extreme to moderate pluralism, and several turnovers, but the brutal intrusion of personalization and partisanship resulted in the fabrication of a parliamentarian pseudo-majority. With the help of a party which never participated in elections, by using blackmail, corruption and other dubious means, President Băsescu and his party ruled over Romania. The author is trying to demonstrate the self-regulatory character of democracy, by showing how a legitimate majority came to power.

Keywords: democracy; undermining democracy; legitimate majority; pseudo-majorities; fabricated party; corruption; blackmail;

„Da, sîntem ultraprogresişti,
da, sîntem liber-schimbişti!”
Nae Caţavencu

Faptul că procesul consolidării democraţiei postcomuniste din România a fost sub­minat de la bun început de către actorii politici a căror principală responsabilitate era tocmai gestionarea respectivului proces este un adevăr extrem de cunoscut, dar care nu a fost încă analizat şi înţeles pînă la capăt. Dacă ar fi fost înţeles, s-ar fi evitat repetarea compulsivă a erorilor grosolane tipice pentru copilăria democraţiei. Una dintre ipotezele pe care vreau să le demonstrez în acest studiu este că procesul consolidării democraţiei autohtone a fost subminat şi la sfîrşitul său, nu doar la începuturi. Expli­ca­ţia se leagă de ingerinţa în sistemul politic a factorilor partizani, subiectivi, personali şi de grup, ceea ce a dus la destructurarea sistemului care ajunsese în sfîrşit, după alegerile generale din 2008, la un nivel superior al funcţionării sale¹. Incapacitatea anumitor actori politici (individuali şi colectivi) de a învăţa din trecut şi din erori, în particular din propriile erori, este la fel de gravă precum incapacitatea lor de a învăţa în sensul formativ şi de studiu academic. Iar efectele sînt aceleaşi – proasta guvernare, politica făcută în detrimentul interesului public.

După cum am arătat într-o serie de studii anterioare, însă în permutări conceptuale făcute după o altă logică internă, pe care le voi reformula aici în şiruri deductive diferite, dar cu avantajul unor acumulări teoretice şi a unui surplus argumentativ, o parte dintre dezechilibrele politice grave ale anilor ‚90 au fost corectate înainte şi după alegerile generale şi prezidenţiale din 2004, procese care au culminat cu rezultatele alegerilor din 2008, care arătau o nouă geografie politică². Una dintre descoperirile importante pe care le-am făcut abia în anii din urmă –, după parcurgerea de către sistem a unor cicluri temporale mai lungi, ceea ce a permis ieşirea la iveală a unor regularităţi şi complexităţi nebănuite înainte –, este că în istoria noastră postcomunistă există un echilibru pe muchie de cuţit între disfuncţional şi funcţional, ceea ce contrazice clişeele de tipul „totul merge prost” ori „nimic nu funcţionează”. Echilibrul descoperit este între ceea ce merge prost/disfuncţionalul/eroarea în serie/abominabilul politico-birocratic, pe de o parte, şi ceea ce merge bine/eficienţa guvernamentală sau mai bine zis eficienţa sistemului/realizări/fapte pozitive, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, cînd pesimiştii (şi cîrcotaşii) de meserie se plîng că „nimic nu funcţionează ca lumea în ţara asta”, un fel de „mînă invizibilă” rearanjează peisajul, iar în final constaţi că multe funcţionează. Evident, nu foarte multe.

Radiografia pozitivă a normalizării politice democratice şi liberale din România postcomunistă este spectaculoasă, mai ales dacă ţinem seama de efectul cumulativ al enumerării care urmează. Enumerarea de aici nu este nici măcar exhaustivă. Este o enumerare pozitivă selectivă, limitată de capacitatea autorului acestui text de a-şi aminti în timp util ceea ce s-a petrecut în două decenii, iar din această enumerare nu ar trebui să lipsească următoarele:
– alternanţele guvernamentale din 1996, 2000 şi 2004;
– integrarea comunităţii maghiare şi a formaţiunii sale reprezentative (UDMR) în viaţa politică democratică, în Parlamentul de la Bucureşti³;
– drepturile acordate minorităţilor naţionale, ţinînd cont în particular de faptul că 19 minorităţi sînt reprezentate în parlament, y compris cea maghiară⁴;
– funcţionarea (cel puţin parţială) a economiei de piaţă, capitaliste, în afara protecţionismului de partid şi de stat⁵;
– explozia libertăţii politice, a libertăţii cuvîntului şi a libertăţii de creaţie, vizibile mai ales în diversitatea mediatică şi de presă scrisă, audio, vizuală, în cyberspace, dar şi în explozia de creativitate şi realizări din artele plastice, arhitectură, teatru, cinema⁶;
– reforma constituţională din 2003, care a facilitat adoptarea regulilor integrărilor noastre civilizatorii, chiar dacă cu preţul restrîngerii suveranităţii integrale, însă cu enorme beneficii, pe care sistemul nostru le-ar fi obţinut numai cu mare dificultate sau chiar nu le-ar fi obţinut;
– primirea României în familia geopolitică occidentală americano-europeană (NATO);
– integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană;
– libertatea de a călători, munci şi studia în Europa şi oriunde în lume;
– ieşirea hotărîtă, dar nu definitivă şi nici potenţial ireversibilă, din sfera de influenţă a URSS/Rusiei;
– detaşarea de „butoiul cu pulbere” al Balcanilor, căruia România nu i-a aparţinut niciodată cu adevărat⁸;
– paşii importanţi pe linia democratizării interne a principalelor partide, chiar înaintea dispariţiei fizice a fondatorilor acestora, însă prin înlocuirea lor din funcţiile de comandă;
– schimbările din sistemul politic şi din sistemul de partide rezultate în urma alegerilor generale din 2008.

Lista incompletă de mai sus ne înfăţişează ceea ce de obicei este desemnat prin clişeul „partea plină a paharului”, pe care nimeni nu se mai sinchiseşte s-o prezinte, pentru că „partea goală a paharului” pare mai spectaculoasă şi creează iluziile că s-ar vinde mai bine sau că ar aduce audienţe mai mari. În mod paradoxal însă, acumulările pozitive şi procesele de consolidare democratică, care au fost vizibile la nivelul schimbărilor din sistemul politic şi din sistemul de partide, mai ales prin rezultatul alegerilor din 2008, au fost supuse parţial unor presiuni de reversibilizare, iar parţial au fost anulate. România de după toamna lui 2009 a semănat tot mai mult cu România perioadei 1990-1996, iar această comparaţie de tip negativ nu este întotdeauna în defavoarea perioadei debutului democraţiei.

Într-un mod original, dar şi extrem de periculos, în cadrul puterii legislative (Parlamentul României) s-a constituit o pseudomajoritate, lipsită de legitimitate electorală şi de reprezentativitate, pe baza căreia a funcţionat o putere executivă (în particular, Guvernul României, sprijinit şi de Preşedintele ţării) abuzivă, care nu de puţine ori a lucrat împotriva interesului public, a bunăstării cetăţenilor şi a democraţiei. Modalităţile în care au acţionat Preşedintele României, Traian Băsescu, primul-ministru al Guvernului României, Emil Boc, principalul partid de guvernămînt, PD-L, pentru crearea unei noi formaţiuni politice (UNPR), complet subordonată scopurilor politice ale forţelor enumerate, formaţiune apărută în afara procesului democratic şi a alegerilor, vor rămîne în cărţile de istorie şi în tratatele de political science ca exemple de „malformaţii instituţionale”, „rele practici” democratice şi distrugeri premeditate ale mecanismelor reprezentativităţii. Chiar în condiţiile degradării prelungite a calităţii vieţii politice, cînd criza părea că nu mai poate fi rezolvată decît prin organizarea unor noi alegeri, a căror corectitudine stătea însă sub semnul întrebării, sistemul democratic din ţara noastră a demonstrat uimitoare resurse de revigorare. În premieră, capacitatea de autoreglare a sistemului a funcţionat mai rapid şi mai eficient decît acum 15-20 de ani, decît acum un deceniu sau decît acum patru ani, iar lucrul acesta s-a văzut în lunile aprilie-mai 2012, cînd au fost corectate sau chiar înlăturate o parte din sursele şi cauzele crizei democratice din perioada octombrie 2009-aprilie 2012.

Alegerile generale din 2008 au marcat o stabilizare relativă a sistemului politic şi a sistemului de partide, după douăzeci de ani de lentă şi contradictorie tranziţie către democraţie. Rezultatele alegerilor parlamentare din acel an – pentru prima dată decalate faţă de alegerile prezidenţiale, ca urmare a schimbărilor constituţionale din 2003 – au marcat trecerea de la pluralismul extrem la pluralismul moderat, precum şi tendinţa către tripartidism⁸. Stabilizarea sistemului politic şi a sistemului de partide a fost însă doar temporară, relativă, ambiguă şi supusă unor presiuni enorme venite dinspre anumite centre de putere, grupuri de interese şi zone de influenţă, care urmăreau să modifice topografia politică într-un sens convenabil scopurilor partizane şi beneficiilor urmărite de respectivii actori. Aceste presiuni au condus către alterarea rezultatelor alegerilor din 2008, apariţia unei noi forţe politice, în Parlament, lipsită de legitimitate electorală şi reprezentativă, precum şi la o nouă reconfigurare a sistemelor, care nu avea legătură cu preferinţele exprimate în alegeri de către electoratul activ. Dintre noile organizaţii politice partizane apărute în anii din urmă, cele mai vizibile, mediatizate şi controversate au fost UNPR (Uniunea Naţională pentru Progresul României) şi PP-DD (Partidul Poporului – Dan Diaconescu). Intenţia acestei analize instituţionale este de a suprinde contextul şi mecanismele prin care s-a ajuns la noua situaţie, înainte ca alegerile parlamentare din 2012, precum şi schimbările de ultimă oră care au avut loc în sistem să condamne respectivele formaţiuni politice la trecerea în derizoriu sau să marcheze consacrarea lor politică⁹. Deocamdată, aceste formaţiuni intră în categoria „speranţe”, iar apariţia lor pe scena politică este relevantă pentru modul în care a evoluat la noi fenomenul partizanatului politic şi mai ales pentru reorientarea unor anumite părţi ale electoratului către alte opţiuni, în condiţiile în care se simţea reprezentat doar parţial în „politica mare” sau complet nereprezentat. Indiferent de părerile (favorabile sau defavorabile) ale unora despre aceste partide, indiferent de ceea ce această analiză va scoate la iveală, cel mai important lucru este că sistemul politic este viu, dinamic, concurenţial (dar şi parţial nonconcurenţial), ceea ce permite apariţia unor noi partide, care încearcă să cîştige încrederea şi voturile electoratului. În spaţiul acestui studiu mă voi concentra doar¹⁰ asupra UNPR, inedita organizaţie creată ca „partid de sprijin”, direct în interiorul parlamentului, dar din parlamentari ai altor partide.

În istoria postcomunismului românesc, anul 2012 va rămîne drept unul de referinţă. Afirmaţia de mai sus este cu atît mai importantă cu cît poate fi făcută chiar înaintea alegerilor locale şi parlamentare, în legătură cu care exista aşteptarea că vor marca schimbări politice de substanţă, în afară de cea de-a patra alternanţă guvernamentală (un fel de „double «two-turnover test»”)¹¹. Nimeni nu ştie în acest moment cu certitudine care vor fi consecinţele pe termen scurt, mediu şi lung ale schimbărilor spectaculoase petrecute în aprilie-mai 2012 în România, înainte de alegerile din partea cărora se aştepta schimbarea, chiar dacă anumite tendinţe şi reorientări pot fi deja întrevăzute¹². Petrecerea alternanţei guvernamentale înainte de alegerile parlamentare este un simptom al mecanismului de autoreglare democratică, care s-a manifestat încă dinainte de alegeri tocmai pentru că logica sistemului a fost încălcată /suprasolicitată de prezenţa unui pseudo-partid parlamentar, UNPR. Există suficiente informaţii, tendinţe şi fapte legate de schimbările din perioada 2010-2011, dar încă nu sînt complet înţelese mutaţiile spectaculoase din sistem petrecute în 2012. Pentru ca această înţelegere să fie posibilă este nevoie de desfăşurarea alegerilor generale, ale căror rezultate stau sub semnul întrebării, datorită iniţiativei legislative Ponta-Antonescu privind schimbarea sistemului electoral, votată în parlament în mai 2012. În mod deliberat, atent şi sistematic, cei care s-au aflat la putere după 2008 au reconstruit şi reconfigurat sistemul politic şi sistemul de partide. Cu toate acestea, în cîteva luni s-au petrecut evenimente neaşteptate care au dat peste cap nu doar planurile celor de la putere, ci întregul sistem. Aceste evenimente neaşteptate au condus la pierderea puterii chiar de către cei care iniţiaseră complicata „inginerie politică” şi au zădărnicit o proiectată „inginerie constituţională”, care trebuia să consfinţească un anumit tip de dominaţie, facilitată prin decapitarea uneia dintre camerele parlamentare, dar nu a mai apucat să fie finalizată¹³. Reconstituirea şi explicarea contextelor în care s-au petrecut schimbarea şi mai ales „schimbarea schimbării” reprezintă principala preocupare a părţii intermediare a acestui studiu.

Una dintre schimbările cruciale intervenite în urma alegerilor generale din 2008 a fost constituirea sistemului moderat de partide politice. Sistemul de partide de pînă atunci a fost cel al pluralismului extrem, în care coexistau un singur partid mare şi o mulţime de partide mici. Datorită acelui dezechilibru, niciodată partidele mici nu au avut şanse în confruntarea cu partidul mare, fiind forţate să constituie alianţe sau coaliţii politico-electorale împotriva firii şi a logicii politice (cum au fost Convenţia Democratică din România sau Alianţa DA dintre PNL şi PD). Prin trecerea la sistemul moderat, partidele mici (parlamentare sau cu aspiraţii parlamentare) au fost practic scoase din joc. Mai important poate decît orice altceva a fost faptul că prin trecerea la sistemul moderat, cu partide mai puţine, dar mai puternice, în creştere, una dintre consecinţele neintenţionate ale acestei transformări instituţionale a fost eliminarea din sistemul parlamentar a Partidului România Mare, singurul partid antisistem notabil din perioada postcomunistă¹⁴; or, dispariţia din sistem a partidului antisistem, care funcţiona drept „cel de-al treilea pol”, a echivalat cu dispariţia oficială a multipolarismului (care este altceva decît multipartidismul, după cum am arătat de atîtea ori). Un partid „poate fi definit drept antisistem ori de cîte ori subminează legitimitatea regimului căruia i se opune”. În conformitate cu criteriile definite de Sartori, „pragul” dintre pluralismul extrem şi cel moderat este undeva între cinci şi şase partide componente ale sistemului partidic¹⁵.

Pluralismul moderat favorizează stabilizarea sistemului politic, iar prin aceasta contribuie la consolidarea democraţiei. În relaţia dintre sistemul de partide şi sistemul politic, cel din urmă este variabila dependentă, iar primul este variabila independentă, dacă ne referim la acest context al relaţiei. Însă în relaţia dintre sistemul politic şi regimul democratic, sistemul politic este variabila independentă, iar regimul democratic este variabila dependentă. Relevarea acestor conexiuni nu ţine doar de planul retoric, al simplelor precizări, ci reprezintă un demers pragmatic, întrucît realizarea acestor conexiuni trebuie promovată public, iar ele trebuie ridicate la rang de norme ale consolidării regimului democratic. De unde această necesitate? – s-ar putea întreba scepticii, cîrcotaşii, care împărtăşesc aceeaşi trăsătură a ignoranţei. Ridicare acestor conexiuni la rangul de norme democratice trebuie făcută întrucît deşi fac parte din logica elementară a construcţiei democraţiei (democracy building), ele nu au făcut parte şi nu fac parte din gîndirea politică şi arsenalul de acţiune instituţională a celor care la noi în ţară au făcut şi desfăcut sisteme electorale, sisteme de partide şi sisteme politice (constitutional engineering şi political engineering). Democraţia nu se poate construi decît în cunoştinţă de cauză, prin competenţă democratică, prin competenţă civică, prin competenţă administrativă¹⁶. În lipsa competenţei democratice, a competenţei administrative este imposibilă realizarea eficienţei guvernamentale. Lipsa sistematică a competenţei democratice în politica autohtonă este o malformaţie politică sau handicap intelectual, fiind chiar una dintre explicaţiile pentru care mecanismele democratice sînt disfuncţionale sau inutile¹⁷.

Revenind la pluralismul moderat, în parlamentul din 2008 au intrat doar patru formaţiuni politico-electorale: Alianţa Partidul Social Democrat + Partidul Conservator (care obţinuse cel mai mare număr de voturi, chiar dacă în scădere faţă de tururile anterioare ale alegerilor parlamentare); Partidul Democrat-Liberal (care obţinuse cel mai mare număr de mandate, acesta fiind rezultatul cel mai important din alegerile parlamentare obţinut vreodată de acest partid); Partidul Naţional Liberal (care a obţinut cel mai mare număr de voturi şi cel mai mare număr de mandate din istoria postcomunistă a partidului); Uniunea Democratică a Maghiarilor din România. Sub umbrela „Alianţa PSD + PC”, în afară de „partidul mare” PSD a mai intrat în parlament partidul de buzunar al „mogulului” de presă Dan Voiculescu, PC (fost Partidul Umanist din România). Prin urmare, în legislativ erau (numai) cinci partide parlamentare – PSD, PC, PD-L, PNL, UDMR. Micşorarea numărului de partide parlamentare mici s-a făcut pe fondul creşterii ponderii electorale a partidelor care ca tendinţă candidau la statutul de „partid mare” (care pînă atunci fusese deţinut doar de către PSD) – PD-L şi PNL. Niciodată în istoria postcomunistă nu au intrat în parlament trei partide care să fie atît de apropiate ca forţă electorală şi politică, fără a mai fi nevoie să intre sub veşnica „pălărie” instituţională a unei alianţe sau coaliţii politico-electorale.

În condiţiile apariţiei tendinţei tripartidismului, cu trei partide mari, relativ apropiate ca forţă, nu mai era posibilă o guvernare a unui partid hegemonic sau predominant. Nu mai era posibilă o asemenea guvernare din punct de vedere teoretic, pentru că după cum s-au petrecut lucrurile în practică, lucrurile au stat altfel. Guvernarea partidului hegemonic sau predominant a fost „boala copilăriei” democraţiei autohtone, dar şi boala cronică a acestuia. Existenţa unei asemenea guvernări împiedicase în trecut constituirea unor partide puternice de doctrină şi/sau ideologie, după cum împiedicase o politică de confruntare putere-opoziţie pe logica clivajului stînga-dreapta. Datorită poziţiei predominant-hegemonice a FSN/ PDSR/ PSD, partidele extrem de diferite ale stîngii şi dreptei şi mai ales partide extrem de diferite doctrinar au fost nevoite să alcătuiască coaliţii ori alianţe politico-electorale oarecum împotriva firii, precum Convenţia Democratică din România (în 1991) ori Alianţa DA (în 2003). În ciuda eficienţei politice relative a respectivelor construcţii instituţionale, partidele componente s-au confruntat cu o serie de dezavantaje, între care s-a numărat chiar imposibilitatea întăririi acestora şi a afirmării ca partide de doctrină şi cu identitate ideologică clară. Prin dezvoltarea a trei partide mari se punea capăt lungului dezechilibru dintre singurul partid mare şi toate celalalte partide, partide mici, forţate să recurgă la tot felul de artificii tactice, în detrimentul dezvoltării lor strategice şi a unei contribuţii constructive solide la dezvoltarea politică a naţiunii. Un alt avantaj al tripartidismului se lega de posibilitatea alcătuirii în premieră a unui guvern de coaliţie din numai două partide, două partide mari, cu o majoritate largă în parlament, cu ajutorul căreia se puteau continua reformele structurale necesare României, după intrarea în Uniunea Europeană, consolidarea democraţiei, dezvoltarea unei largi prosperităţi economice¹⁸.

Toate acestea au părut posibile în noiembrie 2008, cînd s-a constituit cea mai largă coaliţie din perioada postcomunistă (cu peste 70% din mandatele parlamentare), după cum o caracteriza însuşi Preşedintele Traian Băsescu, coaliţia dintre PSD şi PD-L. La vremea respectivă, PSD şi PD-L erau cele mai puternice partide româneşti, care se clasaseră aproape la egalitate în alegeri, una cu cele mai multe voturi, cealaltă cu cele mai multe mandate. Era coaliţia celor două partide descendente ale Frontului Salvării Naţionale, care avea astfel o majoritate chiar mai confortabilă decît avusese formaţiunea de provenienţă în 1990 (adică 66%). Adversarii politici ai acestor partide le-au criticat mereu pentru „codul lor genetic” fesenist, însă o analiză atentă a ceea ce s-a întîmplat cu ele între momentul sciziunii feseniste, din primăvara anului 1992, pînă în momentul cînd au format o coaliţie, în toamna anului 2008, scoate la iveală reforma profundă a celor două formaţiuni politice. În 16 ani, PSD şi PD-L au avut evoluţii spectaculoase şi s-au democratizat, s-au „europenizat”, chiar dacă unii dintre liderii lor fondatori au rămas în viaţă, continuîndu-şi activitatea în interiorul (Ion Iliescu) sau în afara (Petre Roman) acestor partide¹⁹. Trebuie însă subliniat faptul că între 1992 şi 2007 cele două partide s-au opus în mod strict unul altuia, astfel încît de cîte ori FSN/PDSR/PSD a fost la putere, FSN/PD/PD-L a fost în opoziţie, iar viceversa, de cîte ori FSN/PD/PD-L a fost la putere, FSN/PDSR/PSD a fost în opoziţie. În ciuda acestei opoziţii continue, multă vreme cele două partide au făcut parte din Internaţionala Socialistă, unde influenţa lor şi gradul în care erau apreciate erau sensibil diferite.

În 2008, cele două partide cu ascendenţă fesenistă erau situate declarativ la „stînga” (PSD) şi la „dreapta” (PD-L). La Camera Deputaţilor, Alianţa PSD + PC obţinuse 33,09% din voturile populare şi 114 mandate, iar la Senat 34,16% voturi şi 49 mandate, în vreme de PD-L obţinuse 32,36% din voturile populare şi 115 mandate la Cameră, iar la Senat 33,57% din voturi şi 51 de mandate. Dintr-un total de 471 de mandate la ambele camere, noua coaliţie executivă şi legislativă de guvernare avea 329 de mandate, dacă erau numărate doar cele două grupări, sau 347 mandate dacă erau socotite şi mandatele grupului minorităţilor naţionale²⁰. Opoziţia era constituită din două formaţiuni politice: PNL (care avea 93 de mandate, dintre care 65 la Cameră şi 28 la Senat) şi UDMR (care avea 31 de mandate, dintre care 22 la Cameră şi 9 la Senat). Accentul pus aici pe numărul de mandate va fi înţeles mai bine după scoaterea în evidenţă a ceea ce avea să se petreacă după numai un an, dar şi în restul perioadei. În ciuda existenţei celor trei partide mari şi a consecinţelor explicate mai sus, totuşi în parlament a mai apărut un partid, care nu trecuse prin testul alegerilor, dar a afectat într-un mod greu de anticipat echilibrul politic şi legislativ (UNPR), iar în afara parlamentului s-a constituit un alt partid, care în sondajele de opinie avea să le dea dureri de cap partidelor parlamentare (PP-DD). Analiza contextului în care s-au petrecut respectivele mutaţii are o relevanţă specială pentru înţelegerea specificului vieţii politice autohtone.

Coaliţia cea mai puternică din perioada postcomunistă a avut şi cea mai scurtă perioadă de viaţă. Ea a rezistat doar nouă luni şi ceva (22 decembrie 2008 – 2 octombrie 2009). Cu siguranţă, cauzele pentru prăbuşirea respectivei coaliţii nu au fost legate nici de presiunile opoziţiei şi nici de nemulţumirile sociale. Cauzele şi motivele prăbuşirii coaliţiei dintre PSD şi PD-L au fost interioare. Pentru analiza instituţională nu contează prea mult cît de întemeiate au fost acuzele reciproce dintre liderii celor două partide, iar stabilirea gradului de responsabilitate trebuie să evite abordarea partizană pe care au făcut-o cadrele şi militanţii celor două formaţiuni, de la comentatorii şi „analiştii de casă” la institutele de sondare a opiniei afiliate politic la mijloacele mass media subordonate politic, faţă de una sau alta dintre protagoniste. Ceea ce contează este dacă ceea ce a urmat după destrămarea coaliţiei a fost rodul întîmplării şi a unei succesiuni de improvizaţii sau dacă a fost prezent elementul premeditării.

Ipoteza că ambele partide au avut o anumită responsabilitate în eşecul celei mai puternice coaliţii guvernamentale care a existat vreodată este un clişeu greu de evitat chiar şi pentru cei care încearcă o abordare nonpartizană. Blamarea reciprocă este un demers inutil din punct de vedere analitic. Ea trebuie lăsată pe marginea diletanţilor şi a comentatorilor partizani, de care cele două partide nu au dus lipsă în ultimele două decenii. Strict analitic, contează alte lucruri, cum ar fi „potenţialul de coaliţie” al PSD şi al PD-L, natura coaliţiilor formate de cele două partide (executive sau legislative), durata coaliţiilor, durata cabinetelor din care ele au făcut parte, durata cabinetelor formate de către premieri desemnaţi din cadrul acestor partide, durata în care unul şi acelaşi premier dintr-un partid s-a aflat în fruntea cabinetului²¹, ponderea partidelor, tipul de posturi ministeriale alese de reprezentanţii celor două partide în guvernele din care au făcut parte²². Cele două partide postcomuniste au avut o istorie diferită a convieţuirilor în coaliţie, cu modele comportamentale aparte şi recurenţe asociative oarecum previzibile. Fiind multă vreme singurul partid mare din întreaga perioadă postcomunistă, de cîte ori a fost în situaţia de a avea un premier nominalizat, care să alcătuiască guvernul, FSN/ FDSN/ PDSR/ PSD nu a avut nevoie să formeze coaliţii executive, avînd parte de trei guvernări monocolore, majoritare sau minoritare²³:
– între 1990 şi 1992, FSN a format un guvern majoritar, cu două cabinete (Roman; Stolojan). După forţarea demisiei guvernului Roman, datorită celei de-a patra „mineriade”, din septembrie 1991, a urmat guvernul Stolojan, în care au intrat şi alte formaţiuni politice (PNL, MER, PDAR²⁴), dar numai de formă, întrucît FSN deţinea în continuare majoritatea, ceea ce i-a permis să promoveze fără probleme o constituţie, ale cărei merite şi defecte reflectau gradul de maturitate democratică al respectivei formaţiuni;
– între 1992 şi 1996, FDSN/PDSR a format tot un guvern monocolor, dar minoritar, cu un singur premier în fruntea guvernului (Văcăroiu), care şi-a dus pînă la capăt mandatul de patru ani. Guvernarea de atunci a fost sprijinită în parlament de o coaliţie legislativă, formată din PDSR, PUNR, PRM, PSM, PDAR²⁵;
– între 2000 şi 2004, PDSR/PSD a format din nou un guvern monocolor minoritar, cu un singur premier în fruntea guvernului, Adrian Năstase, care era şi preşedintele partidului. Premierul şi-a dus mandatul de patru ani pînă la capăt. Guvernul era sprijinit de o coaliţie legislativă, formată la început din UDMR şi PNL, dar după trei luni PNL s-a retras din respectiva coaliţie.

PSD şi-a exercitat rolul de partid de opoziţie în mod diferit, în funcţie de perioada politică şi de forţele aflate la putere. În perioada 2007-2008, după scoaterea PD de la guvernare, PSD a sprijinit cabinetul Tăriceanu, chiar dacă nu a existat un protocol formal al unei coaliţii legislative, astfel încît premierul liberal şi-a dus mandatul pînă la capăt²⁶, în ciuda confruntărilor dure cu preşedintele Băsescu şi cu fostul partener din Alianţa DA, PD-L-ul. Singura dată cînd PSD nu a finalizat un mandat executiv a fost prin intrarea în coaliţie guvernamentală cu PD-L, în perioada decembrie 2008 – septembrie 2009, de care mă voi ocupa ceva mai jos.

Pînă în 2008, FSN/ PD/ PD-L, a fost un partid mic, care nu a avut nici oportunitatea de a avea un premier desemnat şi nici altă posibilitate de a guverna decît prin intrarea în coaliţii, cu alte partide mici, dar mai influente, cu ajutorul cărora luptase împotriva singurului partid mare, FSN/ FDSN/ PDSR/ PSD. Toate coaliţiile din care a făcut parte FSN/ PD/ PD-L au avut probleme²⁷:
– între 1996 şi 2000, PD-ul condus de Petre Roman (înlocuit ulterior de Traian Băsescu), aflat într-o coaliţie (numită Uniunea Social Democrată, USD) cu cel de-al treilea „partid istoric”, PSDR, a intrat în coaliţie guvernamentală cu CDR (din care făceau parte PNŢCD, PNL, PAC etc.) şi UDMR. Datorită divergenţelor intervenite între primul ministru Victor Ciorbea şi liderii pedelişti (Roman, Băsescu), pînă la urmă premierul ţărănist a fost nevoit să demisioneze. Au urmat încă doi premieri nominalizaţi sau agreaţi de ţărănişti (Radu Vasile, Mugur Isărescu), dar în alegerile din 2000 principalul partid al Convenţiei, PNŢCD, care a fost afectat atît de greutăţile guvernării, cît şi ale coaliţiei, nu a mai reuşit intrarea în parlament;
– între 2004 şi 2007, Alianţa DA (PNL plus PD) a alcătuit o coaliţie guvernamentală cu UDMR şi PUR/PC, într-un cabinet condus de premierul liberal Călin Popescu Tăriceanu. Divergenţele dintre primul ministru şi preşedinte, dintre PNL şi PD au dus la producerea unei sciziuni în interiorul PNL, din care a rezultat o nouă formaţiune, Partidul Liberal Democrat (PLD), condusă de foştii lideri liberali Theodor Stolojan şi Valeriu Stoica, iar în cele din urmă la forţarea ieşirii PD-ului de la guvernare. Alianţa DA şi-a încetat existenţa, PNL a supravieţuit scindării la care a fost supus şi testului gestionării unui guvern minoritar, iar PD a fuzionat cu PLD, formînd PD-L;
– după alegerile din 2008, s-a format guvernul marii coaliţii executive PSD – PD-L, în fruntea căruia se afla pedelistul Emil Boc. Neînţelegerile dintre cele două mai partide au condus la ieşirea de la guvernare a PSD-ului, în octombrie 2009. Candidaţii celor două partide la alegerile prezidenţiale din 2009, Mircea Geoană şi Traian Băsescu, aveau să se confrunte în toamnă, în vreme ce guvernul Boc devenea un guvern minoritar, dar numai pentru o vreme. Pe acest fond s-a produs o serie de evenimente politice în urma cărora opoziţia majoritară (alcătuită din PSD, PNL, PC) avea să devină o minoritate, iar în parlament avea să apară o nouă formaţiune politică, cu ajutorul căreia puterea minoritară devenea majoritară.

După alegerile prezidenţiale din 2009, cînd preşedintele PSD, Mircea Geoană, a pierdut la limită în faţa lui Traian Băsescu, în interiorul celui mai puternic partid postcomunist din România au început tot felul de frămîntări. Unele erau legate de slăbirea disciplinei de partid, iar altele de revendicările unora cu privire la întărirea partidului, prin alegerea unui alt lider şi a unei alte conduceri. Fără a intra prea mult în detalii, asemenea frămîntări au avut loc şi înainte în partidul înfiinţat de Iliescu, în particular după pierderea alegerilor. Astfel, după pierderea alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale din 1996, la Congresul PDSR din 1997, s-a produs o sciziune, iar un grup de pedeserişti conduşi de Teodor Meleşcanu şi Iosif Boda, s-au separat de partidul lui Iliescu, formînd Alianţa pentru România. PDSR şi Iliescu, fostul preşedinte al ţării, s-au prăbuşit în sondajele de opinie, dar în 2000 deja partidul se întărise, cîştigînd atît alegerile generale, cît şi alegerile prezidenţiale. În 2004, după ce premierul în funcţie, Adrian Năstase, care era şi preşedintele PSD, a pierdut în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, în faţa lui Traian Băsescu, s-a pus problema alegerii unui nou preşedinte al partidului. La Congresul PSD din martie 2005, Mircea Geoană a fost ales noul preşedinte al partidului, după ce l-a învins la vot pe „părintele fondator” al partidului, Ion Iliescu. Şi după această încercare, PSD a ieşit întărit, cîştigînd cel mai mare număr de voturi la alegerile generale din 2008, după cum am văzut.

După intrarea în coaliţie cu PD-L, au început problemele interne în PSD, mai ales legate de comportamentul unor miniştri sau parlamentari, care păreau să ducă un alt tip de politică decît cel agreat de partid. Un caz care a atras multă publicitate a fost acela al deputatului PSD Gabriel Oprea, nominalizat de partid în funcţia de ministru al administraţiei şi internelor. După o serie de numiri controversate în minister, despre care se spunea că ar fi fost inspirate de Băsescu şi PD-L, PSD i-a retras lui Oprea sprijinul politic, în ianuarie 2009. A fost propus pentru excluderea din partid şi din funcţia de ministru de interne, ceea ce l-a forţat pe respectivul să-şi dea demisia din funcţia de ministru şi din cea de preşedinte al organizaţiei PSD Ilfov. Oprea a devenit deputat independent, iar din acel moment a început o muncă de subminare a fostului său partid şi de apropiere de partidul de guvernămînt, PD-L, şi de preşedintele Băsescu. După retragerea PSD din coaliţia guvernamentală şi votarea în parlament a moţiunii de cenzură împotriva guvernului Boc, în decembrie 2009, Oprea a fost nominalizat din nou de către PD-L pentru funcţia de ministru de interne, în guvernul Liviu Negoiţă, însă respectivul guvern a fost respins de parlament. Ulterior, după realegerea lui Băsescu ca preşedinte şi nominalizarea lui Boc pentru a forma un nou guvern, Gabriel Oprea ca ministru al apărării naţionale, reprezentînd grupul nou apărut în parlament al „independenţilor”²⁸. După „modelul Oprea”, mai mulţi deputaţi şi senatori PSD, dar şi PNL au fost atraşi în grupul „independenţilor”.

După pierderea alegerilor prezidenţiale de către Mircea Geoană, s-a repetat istoria luptelor interne din PSD, astfel încît la Congresul extraordinar al partidului, din februarie 2010, au intrat în luptă mai mulţi candidaţi (Mircea Geoană, Victor, Ponta, Cristian Diaconescu, Radu Mazăre, Miron Mitrea, etc). După alegerea surprinzătoare a lui Victor Ponta ca preşedinte al PSD, unul dintre contracandidaţii săi, Cristian Diaconescu, a anunţat că părăseşte partidul. A fost urmat şi de alţi membri PSD, inclusiv deputaţi, senatori, primari. Destul de rapid, au început negocierile cu Gabriel Oprea, iar în aprilie 2010, s-a format noul partid, Uniunea Naţională pentru Progresul României, care s-a ales din partea foştilor colegi cu denumirea „partidul trădătorilor”. Cu toate că nu a participat niciodată la alegeri, prin mijloace dintre cele mai controversate, îndelung comentate de presă şi de foştii colegi politici, UNPR reuşit să capete statului de „partid parlamentar”, avînd grupuri parlamentare atît în Camera Deputaţilor, cît şi Senat. În octombrie 2011, presa semnala faptul că UNPR întrecuse UDMR ca număr de parlamentari (31 „parlamentari UNPR”, dintre care 18 deputaţi şi 13 senatori)²⁹. UDMR, partid legitim, singurul care a reuşit să intre în Parlamentul României, de unul singur, fără a intra în alte alianţe sau coaliţii de tip politic-electoral, în mod corect, pe uşa din faţă, de şase ori, fără a-şi schimba identitatea, numele, reprezentarea, avea la acea dată 30 de parlamentari, dintre care 21 de deputaţi şi 9 senatori. Simpla consultare a listelor şi aritmetica elementară scoate în evidenţă faptul că fenomenul traseismului politic, în particular brandul traseistic UNPR, nu a funcţionat într-un singur sens. La un moment dat, adică la începutul anului 2012, s-a produs mişcarea inversă, care a fost atît de puternică încît a dus la votarea moţiunii de cenzură împotriva guvernului Ungureanu, care a pus capăt înainte de termen coaliţiei şi guvernării făcute cu o majoritate lipsită de legitimitate. Este greu de anticipat în acest moment, cît de amplă va fi reversul mişcării. Mai mult ca sigur, abia la toamnă, după alegerile parlamentare, se va putea face o evaluare a întregii mişcări de balans şi contrabalans.

Pe diferite site-uri sau link-uri ori texte de pe Internet, UNPR este prezentat drept un partid care s-ar fi desprins din PSD, la fel precum ApR-ul lui Meleşcanu în 1997³⁰. Surprinde lipsa de acurateţe a unei asemenea „legendări” cu atît mai mult cu cît întreaga construcţie instituţională numită UNPR a fost făcută la iniţiativa, cu încurajarea PD-L-ului şi a Palatului Cotroceni, în scopul slăbirii deopotrivă a forţelor de stînga şi de dreapta aflate în opoziţie în perioada 2009-2012. Spre deosebire de PLD, care a apărut iniţial în interiorul PNL şi avea scopul de subminare a partidului-mamă, UNPR a apărut după ce o serie de parlamentari PSD şi PNL şi-au părăsit partidele pe listele cărora intraseră în Parlament, cu scopul slăbirii deopotrivă a social-democraţilor şi liberalilor. Site-ul oficial al formaţiunii UNPR pare a întări această atribuită ascendenţă, atunci cînd explică faptul că este „o construcţie politică de centru-stînga”, chipurile născută „din dorinţa de a reprezenta o alternativă modernă şi progresistă la partidul care a acaparat stînga românească în ultimele două decenii – PSD”³¹. Iar lunga listă a parlamentarilor PSD plecaţi la UNPR părea la un moment dat să confirme legenda³². Dar nici lista senatorilor şi deputaţilor PNL nu era mai scurtă, iar respectivii făcuseră parte dintr-o formaţiune autodefinită de dreapta ori centru-dreapta³³. Trecînd peste lipsa de consistenţă doctrinară şi epistemologică a noţiunii de „progres” invocată de liderii uneperişti, care de fapt nu are nici conotaţii de stînga, nici de dreapta, şi nici măcar nu poate fi legată de vreo doctrină politică, mentalităţile, comportamentele, biografiile politice şi morale ale liderilor şi parlamentarilor uneperişti nu au legătură cu noţiunea de „progres” sau cu alte noţiuni pozitive din sfera teoriei democraţiei ori a modernizării politice. Pe lista abuzurilor politice moderne legate de noţiunea de „progres” se înscrie şi canonului marxist, care stabilea că „proletariatul” este singura „clasă progresistă” din istorie. Or, în numele monopolului bolşevic/comunist/maoist pe „progres” s-au comis crime împotriva umanităţii şi au fost eliminate întregi clase din structura societăţilor comunizate. Nu trebuie să ne temem însă de repetarea istoriei, pentru că aşa cum spunea Karl Marx, comentîndu-l pe Hegel, istoria se repetă pe ea însăşi, mai întîi ca tragedia, iar apoi ca farsă.

Ca o paranteză, nelipsită de sens, în ciuda faptului că principala funcţie exercitată de UNPR în parlament a fost aceea de a asigura majoritatea pentru partidul premierului Boc, PD-L, pe lista „partidului trădătorilor” s-au găsit şi parlamentari proveniţi din PD-L. Or, formaţiunea care se autodefinea în termeni cvasimistici ca fiind una „de dreapta”, opunîndu-se duşmanului politic USL, fals identificat drept formaţiune „de stînga”, în ciuda faptului că în componenţa aceluia intrau trei formaţiuni, dintre care numai una de stînga (PSD), celelalte două fiind de „centru-dreapta” (PNL şi PC, grupate în Alianţa de Centru-Dreapta, ACD)³⁴. Cînd majoritatea parlamentară alcătuită din PD-L, UNPR şi UDMR (precum şi de grupul minorităţilor naţionale) alcătuia proiecte din ce în ce mai sofisticate destinate rămînerii la putere, unul dintre acestea era cel cu privire la o nouă „mişcare de dreapta”, aşa-zisa „mişcare populară”, ce urma să fie condusă de către noul premier Mihai Răzvan Ungureanu, UNPR se găsea în negocieri febrile pentru intrarea într-o asemenea construcţie. Doar opoziţia feroce a unor intelectuali „pedelişti” şi evenimentele neaşteptate care au dus la votarea moţiunii de cenzură împotriva guvernului PD-L – UNPR – UMDR a făcut ca aceste negocieri şi proiecte să fie amînate, pînă după alegeri.

Din punct de vedere analitic, în ciuda promovării unor iniţiative legislative de stînga, cu caracter făţiş electoral şi populist, atenţia principală trebuie acordată sprijinului necondiţionat dat de UNPR guvernării „de dreapta” a PD-L şi măsurilor „de dreapta”, inclusiv celor extrem de drastice de austeritate, care nu aveau nimic cu orientarea „progresistă” de stînga proclamată de „progresişti”. Dispoziţia de a intra în orice fel de construcţie care să îi menţină la putere, inclusiv într-una intitulată generic „mişcarea populară”, dar al cărei scop era relansarea pedelistă pe o traiectorie a dreptei, arată fără putinţă de tăgadă că UNPR făcea parte, de la începuturile sale şi pînă va dispărea, din categoria formaţiunilor politice oportuniste. Adevărul despre „progresişti” este că –, fără a conştientiza acest lucru –, ei au arătat de fapt cine sînt, adică „liber-schimbişti”, exact după autoidentificarea proclamată de Nae Caţavencu, inconfundabilul personaj caragialesc: „Da, sîntem ultraprogresişti, da, sîntem liber-schimbişti!”³⁵. În ciuda identităţii de tip cod genetic (simbolic) între „ultraprogresism” şi „liber-schimbism”, lipsa unor repere culturale solide din partea inginerilor-diplomaţi, sindicaliştilor şi ofiţerilor de carieră care alcătuiesc structura instituţională de cadre a partidului, a făcut imposibilă depistarea ridicolului ontologic al noului partid, a cărui reapariţie a fost prevăzută de un geniu al literaturii naţionale, aşa că şi-au înscris pe frontispiciu sintagma „progresist”.

Confirmarea deplină a identităţii doctrinare şi ideologice oportuniste a UNPR a venit la votul de investitură al guvernului Ponta, acordat la cîteva zile după căderea cabinetului Ungureanu, cînd partidul „ultraprogresist” şi „liber-schimbist”, cel care se prezenta pe sine drept o formaţiune creată din start pentru a lupta împotriva liniei politico-strategice eronate a PSD-ului, vota tocmai pentru noul guvern, condus de un premier pesedist. Pentru a nu risca profeţii, care nu îşi au locul într-un text de ştiinţă politică, rămâne să vedem peste şase luni cum va evolua traiectoria acestui partid.

Dorinţa de a rămîne la putere cu orice preţ a celor care alcătuiau majoritatea în perioada aprilie 2010 – aprilie 2012 era atît de mare încît nimeni nu era refuzat la intrarea în UNPR şi în glorioasa majoritate parlamentară. Astfel, cine citeşte cu atenţie biografiile personajelor de pe listele din notele de subsol va observa lipsa oricăror criterii de selecţie, etică, deontologie în recrutarea membrilor respectivului partid, adică şi a unor oameni certaţi cu justiţia, condamnaţi penal, urmăriţi generali, foşti „informatori” ai Securităţii, deconspiraţi de CNSAS³⁶. O asemenea flexibilitate morală şi politică s-a întors adesea, iar în cele din urmă decisiv, chiar împotriva celor din UNPR, PD-L şi a majorităţii care susţinea în parlament guvernul Boc, iar mai tîrziu guvernul Ungureanu (cel mai efemer din perioada postcomunistă). Un exemplu hilar este legat de moţiunea de cenzură PSD împotriva guvernului Boc, intitulată „Opriţi genocidul social”, din iunie 2010, cînd patru parlamentari UNPR proveniţi din celelalte partide au votat în favoarea moţiunii şi au fost consideraţi „trădători” de către conducerea „partidului trădătorilor”, fiind excluşi din partid³⁷. Ulterior, chiar după ce UNPR părea să fi bătut toate recordurile înregimentării „traseiştilor” din celelalte partid, tendinţa de a pleca dintr-un partid într-altul s-a inversat spectaculos. Această inversare arată fragilitatea instituţională a unor asemenea improvizaţii politice.

Existenţa fenomenului UNPR, ca şi tranziţia inversă a parlamentarilor din tabăra coaliţiei PD-L – UNPR – UDMR către PSD şi PNL, pe care mulţi au inclus-o generic în categoria politică mai largă „traseismului politic” sau în categoria etică şi mai largă a „trădării”, ridică mai multe probleme analitice, a căror examinare serioasă ne facilitează înţelegerea unor aspecte particulare ale sistemului politic autohton. În particular, „traseismul” fără probleme al unor politicieni pe ambele sensuri, între PSD şi PD/PD-L şi înapoi, demonstrează artificialitatea şi caracterul retoric al distincţiei de calitate şi diferenţierii pe care liderii celor două partide încercau să o transmită publicului cînd se refereau unii la ceilalţi. În mod particular, faptul că în statutul PD era inclusă interdicţia intrării în alianţă/coaliţie cu PSD, care ulterior a fost eliminat, pentru ca în cele din urmă cele două partide să formeze „coaliţia cea mai puternică”, demonstrează în afară de imaturitate politică şi inventarea unui pseudotabu menit să restrîngă „potenţialul de coaliţie” al respectivei formaţiuni. Asemenea gesturi care nu intră în categoria raţionalului şi nici a raţionalităţii politice demonstrau de fapt cît de puternică era influenţa personalizării, mai ales cînd era vorba despre lideri şi membri a două partide care la origine fuseseră aceeaşi formaţiune politică, Frontul Salvării Naţionale.

Ca şi cum fenomenele disfuncţionale semnalate mai sus n-ar fi fost de ajuns, înfiinţarea, încurajarea şi consolidarea UNPR poartă marca funestă a personalizării politicii româneşti. Încercarea (reuşită) de a crea în parlament şi la nivelul puterii executive, în administraţia centrală şi locală, o altă majoritate politică decît cea rezultată în urma exprimării votului cetăţenilor, a fost un exces al voinţei politice subiective, individuale şi de grup, care a avut efecte nefaste atît asupra moralităţii publice, cît şi asupra modului în care era gestionat bugetul de stat, politica de investiţii, politicile de dezvoltare regională şi locală, toate acestea făcîndu-se pe bază de favoritism, clientelism, corupţie. Există însă aspecte chiar mai grave.

Pe open sources (surse deschise de informaţii), în presa scrisă, pe canalele de televiziuni şi de radio, pe agenţii de presă sau chiar în tabloide, pe reţelele de Internet şi reţelele de socializare, a apărut o cantitate imensă de informaţii, nenumăratele mărturii publice ale oamenilor care lucrează în administraţia locală, care demonstrează fără putinţă de tăgadă cîteva dintre caracteristicele negative sau chiar malefice ale sistemului politic românesc care a permis existenţa şi înflorirea unei monstruozităţi instituţionale precum UNPR-ul. Cele mai multe dintre aceste informaţii şi mărturii indică acţiuni, comportamente şi mentalităţi imorale, dar multe sînt fapte de natură ilegală, criminală, penală. Amestecul în chestiuni de natură partizană şi de partid a unor instituţii ale statului – servicii secrete, procuratură, agenţii de control ministerial şi guvernamental, alte instituţii de stat –, au reprezentat distorsiuni grave ale statului de drept, încălcarea principiului fundamental al democraţiei (principiul separării puterilor în stat), iar în ultimă instanţă coruperea şi subminarea democraţiei şi deturnarea procesului consolidării democratice. Pentru „convingerea” sau forţarea deciziilor individuale de trecere a unor deputaţi, senatori, primari, etc., din PSD şi PNL către UNPR şi PD-L, au fost făcute şantaje, s-au manipulat vechi „dosare” de diferite tipuri, au fost „iertate” anumite abateri de la legi, care altminteri ar fi avut consecinţe grave, s-a oferit mită politică în forme dintre cele mai felurite, au fost redirecţionate bugete importante, s-au oferit funcţii politice şi administrative dintre cele mai diverse, s-a trecut cu vederea peste cariere confirmate de „agenţi”, „colaboratori” şi „informatori” ai poliţiei politice comuniste (Securitatea), au fost şterse cu buretele CV-urile unor indivizi care au ocupat funcţii în nomenclatura comunistă, în justiţia politică totalitară, ba chiar s-au închis ochii faţă de personaje ale căror abateri de la lege erau de notorietate, au fost deturnate traiectorii politice şi distruse vechi prietenii şi relaţii de colaborare.

În proiecţiile de viitor ale celor care au creat şi încurajat „partidul trădătorilor” se înscria şi tentativa rămînerii la putere a unor forţe politice care pierduseră mult din sprijinul popular, intenţia de vot şi încrederea cetăţenilor. Asistăm în prezent la prăbuşirea dramatică a acestei construcţii false şi dăunătoare. Iar singura concluzie care poate fi avansată este că UNPR a devenit un partid redundant.

BIBLIOGRAFIE
ALMOND, Gabriel A., VERBA, Sidney, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, traducere şi studiu introductiv de Dan Pavel, Bucureşti, CEU Press, Editura DU Style, 1996.
DIAMOND, Larry, PLATTNER, Marc E., CHU, Yun-han, and TIEN, Hung-mao, Consolidationg the Third Wave Democracies. Themes and Perspectives, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 1997.
DIAMOND, Larry, PLATTNER, Marc E. (editors), Democracy after Communism, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 2003.
HUNTINGTON, Samuel, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century,Norman and London, University of Oklahoma Press, 1993.
LAVER, Michael, SCHOFIELD, Norman, Multiparty Government. The Politics of Coalition in Europe, Oxford, New York, Oxford University Press, 1992.
LINZ, Juan J., STEPAN, Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 1996.
PAVEL, Dan, „PDSR în opoziţie”, Sfera Politicii, nr. 81 şi 82, Anul VIII, 2000.
PAVEL, Dan, HUIU, Iulia, „Nu putem reuşi decît împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989 – 2000, Iaşi, Polirom, 2003.
PAVEL,Dan, Democraţia bine temperată. Studii instituţionale, Iaşi, Polirom, 2010.
SARTORI, Giovanni, Parties and Party Systems. A Framework for Analysis, London, Cambridge University Press, 1976.
SARTORI, Giovanni, Ingineria constituţională comparată. Structuri, stimulente şi rezultate, traducere de Gabriela Tănăsescu şi Irina Mihaela Stoica, prefaţă de Gheoghe Lencan Stoica, Iaşi, Institutul European, 2008.

DAN PAVEL – Predă ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A înfiinţat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe-Politice, Administraţie Publică şi Jurnalism, împreună cu Emil Boc şi Vasile Puşcaş. Fost redactor-şef adjunct şi fondator al publicaţiilor 22, Sfera Politicii, Polis. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, coordonează firma de consultanţă politică, DDHM Strategic Consulting. Ultima carte publicată „Democraţia bine temperată. Studii instituţionale”, Iaşi, Polirom, 2010.

 sus