Recenzie

Eternul azimut occidental

---

Mihail E.Ionescu, România orientală. 160 de ani, 1848-2009
Editura Militară, Bucureşti, 2009, 301 pagini

---

Iniţial fragmentar, ulterior tot mai asumat, România şi-a văzut destinul ultimilor 160 de ani intim legat de Occident. Elitele româneşti, fie ele fanariote, pre şi postpaşoptiste – formate întru canoanele de la Paris, Viena ori Berlin; monarhia de Hohenzollern; liderii comunişti chiar, pentru a nu mai vorbi de evul postdecembrist au considerat că lumina vine din Apus. Ex occidente lux! (indiferent de înnorările vremelnice ale climatericii istorice).

La circa 160 de ani de existenţă şi modernitate statală românească, istoricul militar Mihail E. Ionescu ne propune o repovestire-bilanţ a unui angajament cultural şi geostrategic din care nu au lipsit infinite întorsături de situaţie. Scrisă dintr-o perspectivă liberală, optimistă faţă de hegemonia anglo-americană a secolelor XIX-XX, România orientală poate fi privită în oglinda „Istoriei popoarelor anglofone”, a lui Winston Churchill sau lucrărilor lui Robert Kagan (Dangerous nation) şi Walter Russel Mead (God and Gold; Anglo-saxon attitudes).

Profesiunea de credinţă a cărţii este aceea a perenităţii azimutului occidental, după cum îl numeşte autorul [p.18; p.90]. Pentru a descrie istoria modernităţii româneşti, decupată din contextul mai larg al modernităţii globale, voi enumera ceea ce numesc cele cinci etape ale decolonizării (fiecăreia îi corespunde o etapă în drumul modernizării româneşti):
– circa 1776-1789: etapa desprinderii republicii americane de coroana britanică precum şi momentul Revoluţiei Franceze – deşi, în cele din urmă, momentul napoleonian încerca să capitalizeze mesajul universalist al Revoluţiei în beneficiul Franţei, Revoluţia va oferi un bagaj argumentativ tuturor mişcărilor de eliberare naţională de mai târziu;
– 1820-1902: cu intermitenţe, al doilea val al decolonizării cuprinde mai ales ţările latino-americane. În Europa sud-estică putem vorbi de o decolonizare de sub hegemonul otoman: România, Bulgaria, Grecia ;
– 1914-1920: Primul război mondial şi sistemul diplomatic versailleean¹ sanctifică destrămarea mai multor imperii care sunt înlocuite de state naţionale;
– 1937/1940-1989: a doua mare conflagraţie şi apoi Războiul Rece suprapun expansiunea sovietică în Europa de Est decolonizării din Lumea a III-a;
– după 1991: destrămarea URSS-ului, şi nu numai, fărâmiţează suplimentar sistemul internaţional moşind o inflaţie de noi state.

Fiecăruia dintre aceste etape îi corespunde o treaptă a drumului românesc către modernizare, occidentalizare şi neatârnare [10-14; 92-93].

Prima etapă, cea de secol XVIII, este martora unor timide reforme fanariote precum şi a unor voci ardelene, precum Ioan Inochentie şi Samuil Micu-Klein, pentru afirmarea identităţii istorice româneşti. A doua etapă, prepaşoptistă şi paşoptistă deschide poarta luptei conjugate a burgheziei şi intelectualităţii, din cele trei provincii, pentru înfăptuirea dezideratelor naţionaliste. Creşterea mizei româneşti, Mica Unire a lui Cuza, apoi îndelungatul stabiliment carlist vor fi ingredientele unor reforme sociale în ritm galopant; ale independenţei de stat a României şi a racordării monarhiei mioritice la sistemul de alianţe Belle Époque.

Pentru România, a treia etapă, după un tribut de sânge consistent, certifică desăvârşirea teritorială, al cărei garant diplomaţii români l-au văzut a fi dreptul Ligii Naţiunilor. Înfrângerea din al doilea mare război oferă României experienţa dramatică a unei alter-modernităţi: cea oferită de regimul comunist în limitele Pactului de la Varşovia. Colapsul economico-instituţional al comunismului eliberează România de sub sabia damocleeană a Kremlinului, orientând-o rapid către lumea atlantică. O opţiune încă valabilă, dar nu lipsită de controverse, racile, regrete dar şi speranţă.

În linia deja bătătorită a problematicii formelor fără fond, Mihail E. Ionescu aşează drumul modernizării româneşti sub zodia procesului de nation-building. Metaforic spus, eterna provocare a fost aceea a umplerii paharului de import cu lichidul unei societăţi non-occidentale. Însă modernizarea nu însemna pentru elite şi supus doar achiziţionarea unor produse de lux, ci schimbarea indentităţii înseşi – adică asumărea unui nou mod de a fi. Pentru că aceasta este originea cuvântului ’modernitate’ care apare tocmai pentru a descrie dureroasa trecere de la romanitate la commonwealthul barbar, post-imperial de secol V. Conservatorii carpişti şi junimişti, ulterior liberalii înşişi cu politica lor protecţionistă („prin noi înşine”/ Romania fara da se), legionarii şi, în cele din urmă, fanatismul autarhic al lui Nicolae Ceauşescu – repetă tema autohtonismului. Deşi autorul manifestă repetat o admiraţie faţă de familia Brătienilor, consideră că dinastia de la Florica a fost metafora unui anumit tip de conducere oligarhică şi netransparentă care va schilodi maturizarea democratică şi va pregăti drumul totalitarismului comunist. [pp.22-24 şi passim]: „Într-un alt context istoric, discursul mitului Brătianu devine contraproductiv. De pildă, în condiţiile integrării României în Vest – Uniunea Europeană şi NATO – încăpăţânarea în conservarea unei independenţe care să excludă interdependenţa devine un obstacol. După cum, în condiţiile globalizării şi integrării, avansarea formulei <prin noi înşine> devine sinonimă cu respingerea paradigmei de cooperare internaţională şi cu asumarea izolării economice şi politice. Aşadar, mitul dinastiei Brătianu solicită azi dimensiuni reacţionare în mentalul colectiv naţional.” [p.24]

Cele de mai sus fiind spuse, autorul pare să nu ia în considerare efectele nocive ale pătrunderii capitalului străin/internaţional. După cum chiar Ionescu recunoaşte, persistenţa problemei agrare a frânat evoluţia instituţională a României, oferind cauze propice unor răscoale de masă, 1888 şi 1907 fiind vârful unui „aisberg neliniştitor” [p.13]. Statul agraro-birocratic creat prin carbonizarea etapelor (expresia poate fi mai de folos decât tradiţionalul: agraro-industrial), suprapunea unei pături de ţărani (aceştia aduceau 38,5% din PIB-ul ţării în 1938) una de pseudo-burghezi, conform lui Mihail Manoilescu. În recensământul său din 1943 numărul adevăraţilor mari capitalişti, industriaşi sau patroni particulari se ridica la 22.500, în timp ce numărul pseudo-burghezilor care lucrau la stat era de 101.000 [pp.67-69]. Ceea ce îl îngrijora pe Manoilescu prefigura discuţia actuală despre „omul gras” şi „omul slab”: faptul că burghezia nu popula piaţa, ci supraaglomera sectorul public.

Revolta din 2011 din Egipt s-a electrizat pe fondul unei societăţi agrare, a unui sector birocratic hipertrofiat şi a unui mare număr de tineri cu studii, şomeri şi fără un orizont al şanselor. Într-o manieră similară, Dan Voiculescu şi Alexandru Pop arată că în România interbelică nu exista o veritabilă economie de piaţa, iar preţurile erau stabilite de monopoluri.² Astfel, economicul devenea o funcţie a capriciilor politice. În optica unui Murray Rothbart statul nu este soluţia ci o parte a problemei! O piaţă lăsată să lucreze ar dezvolta de la sine o clasă mijlocie extinsă şi prosperă. Modelul liberal arareori se aplică – în practică; aşa cum demonstrează economişti ca Alfred Marshall³ sau Immanuel Wallerstein, piaţa este de multe ori emblema unor reţele de producţie transnaţionale care pauperizează statele de periferie pentru a duce profitul către cele dezvoltate.⁴ Asemenea suratelor din America Latină, şi România modernă s-a zbătut să intre într-o interdependenţă echitabilă, fără a fi anexată sferelor străine de influenţă.

România orientală poate fi citită în funcţie de conotaţia pe care o acordăm cuvântului oriental. Prin Orient înţelegem acel pol de umanitate fundamental diferit de Occident. Dar, de cele mai multe ori, îl folosim ca verb cotidian: a orienta. În acest caz, istoria României moderne nu mai este atât drumul aspiraţiei apusene, cât un compendiu de pragmatism; unul despre modul în care societatea românească s-a [re]orientat mai bine, pentru a-şi asigura interesul. Istoria României moderne devine deci un ghid de supravieţuire.

Silviu Petre
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

NOTE

SILVIU PETRE –  Licenţă la Facultate de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, actualmente angajat al Centrului de Studii Est-Europene şi Asiatice din cadrul MApN.

 sus