|
Recenzie
Abordări teoretice și forme empirice ale
populismului
Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu, Sorin Soare
(editori), Populismul contemporan
Iaşi, Editura Institutul European, 2012, 480
pagini
Al treilea val al democratizării, cu ale lui reforme neoliberale, a început, după Huntington, în 1974 cu Europa de Sud şi s-a răspândit în America Latină, Europa Centrală şi de Est şi Africa. Procesul a adus cu sine ideea conform căreia reapariţia populismului este imposibilă într-o democraţie, mai ales că asemenea politici păreau, la vremea respectivă, a fi incompatibile cu economiile de piaţă. Cu toate acestea, anii 1990 au determinat analiştii acelei perioade să recunoască apariţia unor noi lideri populişti care lansau şi promovau reforme neo-liberale. De la Menem în Argentina, Collor în Brazilia, Fujimori în Peru şi Perez în Venezuela la Elţîn în Rusia, Walesa în Polonia şi, într-o oarecare măsură, Kuchima în Ucraina, cu toţii au utilizat tactici populiste în timp ce lansau reforme orientate spre o economie de piaţă. Coabitarea politicilor populiste cu economia de piaţă a determinat regândirea teoriilor de până atunci asupra populismului şi adoptarea unei noi teorii, a neopopulismului.
Venind în continuarea firească a analizei publicate în 2010, sub coordonarea lui Sergiu Gherghina şi Sergiu Mişcoiu, intitulată Partide şi personalităţi populiste în România postcomunistă, volumul de faţă are menirea de a „coborî” conceptul de populism din sfera abstractului înspre zona empiricului.
Structurat pe două părţi, prima abordând diversele perspective teoretice asupra conceptului, iar cea de-a doua având o orientare empirică şi prezentând variile forme ale populismului în lume, volumul de faţă reuneşte, în paginile sale, contribuţii ale unor specialişti din domeniul ştiinţelor politice din spaţiul european şi nu numai.
Prima parte, intitulată Perspective teoretice asupra populismului, debutează cu un capitol semnat de Sergiu Mişcoiu, care tratează conceptul de neopopulism, scopul autorului fiind acela de a afla dacă acesta este un fenomen aparte, cu trăsături specifice sau o variantă „updatată”, aşa cum o numeşte el, a populismului clasic sau un termen fără valoare ştiinţifică, dacă e să dăm crezare celor ce afirmă că între populism şi neopopulism nu există diferenţe semnificative. Autorul îşi propune să identifice „statutul” neopopulismului prin sublinierea diferenţelor dintre acest concept şi cel de populism, întărindu-şi teza prin exemple relevante.
Chantal Delsol, în capitolul intitulat “Idiotul comun” al populismului, abordează problema fenomenologiei populismului, urmărind să demonstreze faptul că fundamentele proastei reputaţii de care se „bucură” populismul sunt de ordin filosofic.
Capitolul intitulat Componente ideologice ale populismului, semnat de Daniel Şandru, tratează problema populismului văzut ca o ideologie trans-doctrinară şi procesuală. Abordând relaţia conceptuală dintre ideologie şi populism şi propunând o reconsiderare pozitivă a ideologiei şi o reconsiderare analitică a populismului, autorul conferă acestuia din urmă statutul de ideologie particulară, specifică epocii noastre, aflată în contact şi chiar având capacitatea de a influenţa ideologiile existente şi formele lor de manifestare.
Flavio Chiapponi îşi axează demersul pe raportul dintre leadership-ul carismatic şi populism, urmărind să sublinieze faptul că leadership-ul carismatic nu este o caracteristică specifică mişcărilor populiste, ci un criteriu necesar delimitării unei tipologii de conducere politică în partidele populiste.
Ultimul capitol al primei părţi, semnat de Guy Hermet, urmăreşte dezvoltarea cronologică a caracteristicilor populismului. Cele trei cazuri de „populism fondator”, aşa cum îl numeşte autorul, ilustrează trecerea populismului de la stânga către dreapta eşichierului politic şi totodată pregătesc cititorul pentru cea de-a doua parte a volumului, intitulată Forme ale populismului în lume, care tratează diversele manifestări ale populismului, pe mai multe continente, în ultimele decenii.
Partea a doua este deschisă de capitolul semnat de Yann Basset şi Stephen Launay, autori care îşi propun să combine teoriile existente şi cazurile observate empiric pentru a identifica elementele unui tip ideal de populism. Soluţia evitării controverselor teoretice propusă de cei doi autori constă în compararea populismului clasic cu cel modern, identificându-se astfel posibilitatea înţelegerii fenomenului şi a diverselor sale forme empirice.
Alexander Makulilo se concentrează, în capitolul său, pe problematica populismului pe continentul african. Pornind de la ideea conform căreia nici un lider politic nu apreciază pozitiv ideea de a fi catalogat populist, autorul consideră, cu toate acestea, că unii lideri apelează la strategii populiste pentru a-şi atrage sprijinul electoratului. Oferind exemple concrete din spaţiul african (campaniile populiste ale preşedintelui Tanzaniei, ale fostului preşedinte al Zambiei şi ale preşedintelui Africii de Sud), Makulilo apreciază faptul că liderii populişti reprezintă un eşec, deşi acţiunile lor au fost promovate ca fiind întreprinse pentru binele poporului.
Problema populismului pe continentul african este tratată şi de Emmanuel Banywesize, exemplul oferit de acesta fiind cel al ţărilor din Africa sub-sahariană. Formele populismului pe care autorul le aduce în atenţie prin exemplele concrete oferite sunt cele ale populismului bazat pe identitate, populismul indus de sărăcie, acestea două având unele trăsături comune (xenofobia, violarea drepturilor omului şi justificarea dictaturilor sângeroase, adâncind astfel crizele economice şi divizările sociale) şi cel al populismului de protest, care a dat naştere crizelor politice.
Forme ale populismului pe continentul australian sunt tratate în capitolul semnat de Dylan Kissane, care analizează modul în care mişcarile populiste australiene au cunoscut ascensiunea şi decăderea. Pornind de la exemplul Partidului O Singură Naţiune şi cel al Verzilor Australieni, autorul trasează evoluţia lor în cinci paşi, care includ apariţia, explozia, evaluarea, expunerea şi dispariţia.
Trecerea în spaţiul european este realizată de incursiunea în fenomenul populist a lui Anders Ravik Jupskas, care porneşte de la tipologia populismului pentru a realiza analiza fenomenului în spaţiul scandinav contemporan. Pe lângă formaţiunile politice considerate populiste de marea majoritate a studiilor de specialitate, autorul consideră că există şi altele câteva ce adoptă elemente populiste, acestea diferenţiindu-se de la o ţară la alta.
Marco Tarchi, studiind spaţiul italian, bogat de altfel în exemple de partide şi personalităţi populiste, analizează modalitatea prin care politicienii italieni au folosit situaţiile din viaţa economică şi socială pentru a-şi crea avantaje, fie ele de ordin electoral, de imagine sau politice.
Problema neopopulismului în Europa Centrală şi de Est este tratată în capitolul semnat de Michael Shafir. Autorul realizează un studiu comparativ al cărui scop este acela de a identifica trăsăturile formelor de neopopulism din această parte a continentului european, analizând transformările politice şi economice din regiune. Aceste transformări au fost însoţite de emergenţa unor formaţiuni politice şi personalităţi populiste care au acaparat interesul publicului pe fondul eşecurilor guvernamentale ale celorlalte partide.
Ultimul capitol, semnat de Mara Morini, tratează cazul Rusiei post-URSS, unde figura lui Vladimir Putin, a cărui ascensiune este analizată detaliat, este emblematică pentru modul în care funcţionează Rusia contemporană.
Prin contribuţiile pe care le cuprinde, volumul de faţă reuşeşte, pe de o parte, să clarifice din punct de vedere teoretic conceptul de populism, iar pe de altă parte, prin exemplele ilustrate, prezintă elemente specifice formelor de populism din diverse arii geografice. Cele două părţi se constituie într-un tot unitar ce ne oferă o perspectivă de ansamblu utilă în analizarea populismului şi a elementelor specifice acestuia aşa cum apar ele în discursurile politice de la nivel naţional şi internaţional..
Adrian Marius Tompea
[„Petre Andrei” University of Iași]
ADRIAN MARIUS TOMPEA – Asist. univ. drd. Universitatea
„Petre Andrei” din Iași.
sus
|
