Recenzie

Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950

---

Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950
Bucureşti, Humanitas, 2011

---

Cartea profesorului Lucian Boia „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950” constituie o pertinentă analiză asupra destinelor elitei intelectuale româneşti între cele două decenii. Demersul autorului, n. 1944 la Bucuresti, umple un gol foarte important în literatura care abordează problematica elitelor româneşti, în acelaşi timp lucrarea înscriindu-se în tipologia operei lui Lucian Boia. Aceasta este consacrată cu precadere studiului istoriei ideilor şi imaginarului, dintre lucrările autorului făcând parte: Jocul cu trecutul. Istoria între adevar şi fictiune, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Intre înger şi fiară. Mitul omului diferit din antichitate până în zilele noastre, Pentru o istorie a imaginarului, Franţa, hegemonie sau declin?, „Germanofilii”. Elita intelectuală româneasca în anii primului război mondial. 

Lucrarea de faţă, aparută la editura Humanitas în anul 2011, tratează un subiect puţin explorat şi, în acelaşi timp, incomod: evoluţia elitei intelectuale românesti şi dublul raport al acesteia cu puterea şi al puterii cu intelectualitatea, într-o perioadă istorică extrem de agitată şi neclară. După cum menţionează şi autorul de la bun început: „greu să fi găsit o altă ţară care să fi trecut, ca România, prin atâtea regimuri politice de-a lungul unui singur deceniu. O relativă democraţie până la sfârsitul anului 1937. Regimul personal al regelui Carol din februarie 1938 până în Septembrie 1940. Puterea concentrată în mâinile conducătorului: generalul (apoi mareşal) Ion Antonescu (deja asociat cu legionarii în lunile anterioare), din ianurie 1941 până în august 1944. Scurta etapă democratică (cu destule limitări, de altfel) din august 1944 până în februarie 1945. Guvernarea Petru Groza, comunizantă, din martie 1945 până la sfârşitul lunii decembrie 1947. Iar la 30 decembrie 1947, odată cu proclamarea Republicii Populare România, intrarea deplină într-un sistem comunist. În doar zece ani, o succesiune de şapte regimuri, acoperind întreg evantaiul politico-ideologic, de la extrema dreaptă la extrema stângă şi de la democraţie la totalitarism”.- p. 7.

Punctual, Lucian Boia analizează atitudinile şi luările de poziţie ale membrilor elitei intelectuale pornind de la surse reprezentate în principal de arhive, dar şi memorii ale celor analizaţi sau apelând la puţinele lucrări care au tratat subiectul elitelor intelectuale în epoca avută în vedere. Printre acestea volumul Mariei Someşan- Universitate şi politică în deceniile 4-6 ale secolului XX, cărţile Anei Selejan despre România în timpul primul război cultural, 1944-1948; Trădarea intelectualilor; Reeducare şi prigoană; Literatura în totalitarism), biografiile lui Eliade sau Noica realizate de Florin Ţurcanu, respectiv Sorin Lavric.

Obiectul de cercetare al autorului, elita intelectuală, este constituit din aproximativ 120 de personaje. Aceştia sunt: membri corpului universitar la nivel de profesori şi conferenţiari, membri titulari ai Academiei Române, scriitorii cu statut recunoscut, ziariştii, publiciştii şi formatorii de opinie. Numele acestora sunt dintre cele mai celebre şi proeminente ale culturii române: începând cu tripleta Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, consacraţii George Călinescu şi Mihail Sadoveanu, sociologul Dimitrie Gusti, istoricul Nicoale Iorga, Mihail Sebastian, Simion Stoilov, Nichifor Crainic, A.C. Cuza şi asta pentru a enumera numai câţiva din lunga listă cercetată de către autor. Cartea e structurată în opt capitole. Acestea descriu atitudinile şi evoluţia intelectualilor în peisajul de mai sus, în funcţie de intervalele temporale reprezentate de regimurile politice şi evolutia aceastora in perioada tratată.

Primele trei capitole: Ofensiva tinerilor, Nationalişti şi democraţi, evrei şi antisemiţi, Profesori şi academicieni sunt capitole de plasare ale cititorului în contextul epocii. Ofensiva tinerilor redăatmosfera exuberantă a începutului anilor ’30 în care intelectualii noii generaţii au în vedere „schimbarea la faţă a României” - p.25prin impunerea culturii românesti ca una majoră. Această nouă generaţie de intelectuali reprezentată de Eliade, Cioran, Ionescu, Pericle Martinescu, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu (pentru a nu enumera decât pe câţiva)vizează„depăşirea condiţiei de cultură secundară şi imitatoare şi ridicarea spiritului românesc în sfera cea mai înaltă a universalului”-.p.25. În acelaşi timp, „noua generaţie este una care experimentează, în căutarea a ceva nou, dar încă nedefinit. De fapt, ei sunt în căutarea unei noi morale, a unei stări de spirit pe care ei vor sa o construiască şi pe care Eliade o va denumi huliganism (termen care trebuie înţeles lipsit de conotaţia sa negativă)”. P.27.

În acelaşi timp, generaţia de la 1930 vine la capătul unui proces deja împlinit (la nivelul elitelor)de integrare în civilizaţia occidentală şi faţă de care intelectualii generaţiei 1930 se simt pe picior de egalitate – p.32. Autorul consideră ca text fondator pentru această stare de spirit, seria de articole publicată de Eliade în 1927 în ziarul Cuvântul, sub titlul Itinerariu spiritual. În asentiment urmează un an mai târziu Manifestul Crinului Alb. Românismul şi ortodoxia sunt trăsăturile importante ale acestei noi generaţii. În general, numele mari şi consacraţii îşi publică textele şi luările de poziţie în ziare de dreapta, cum este Credinţa lui Nichifor Crainic. Acest lucru nu înseamnă însă că stânga nu există. Aceasta îşi are exponenţii ei, în special minoritarii etnici şi cu precădere evrei: Alexandru Sahia, Zaharia Stancu, Felix Aderca etc. Există chiar publicaţii ca Stânga unde, suprinzător, găsim chiar pe Petre Ţutea cu unul dintre textele sale de debut. Acesta „îşi exprimă încrederea în devenirea socială, aşa cum a fost formulată de părintele socialismului modern şi denunţă statul burghez pe care îl defineşte ca minoritatea posedanţilor conştienţi şi organizaţi în scopul exploatării muncitorilor de toate categoriile şi ţăranilor, adică a majorităţii. Bolşevismul e o nouă sinteză în care scopurile statului se identifică pentru prima dată în istorie cu aspiraţiile maselor”- p.41.

Românismul si ortodoxia intelectualilor, consideră autorul, trebuie înţelese în contextul României de atunci care este un stat multietnic, cu oraşele reprezentând doar 20% din populaţie, iar minorităţile 28,1% din populaţia totală (cu o pondere mult mai mare în provinciile alipite în 1918: 44,4% în Transilvania propriu zisă, 45,7% în Banat, 39,3% în Crişana-Maramureş, 43,8% în Basarabia şi peste jumatate 55,5% în Bucovina). În acest context, obsesia unei Românii româneşti, cerută de Eliade în Piloţii orbi (1937): „Oamenii care ne conduc nu mai văd. Sârbii se consolidează în Banat, ungurii în Transilvania, ucrainienii în Bucovina şi Basarabia, bulgarii în Dobrogea, evreii într-o bună parte a ţării”. – p.51. Evreii, obsesia în epocă, reprezintă 4% din populaţia ţării, însă sunt semnificativ mai mulţi la nivelul populaţiei citadine 13,6% şi de asemenea foarte numeroşi în Basarabia-26,8% şi Moldova-23,1%. La nivelul intelectualilor, aceştia sunt bine reprezentanţi. Aferentă epocii, alunecarea spre extremism, e evidentă din 1932. Acesta e anul Manifestului revoluţiei naţionale, semnat de Sorin Pavel şi Petre Tutea- deja repede trecut de la extrema stangă la cea dreaptă. Antisemitismul se radicalizează începand cu 1936 -disputa dintre Mihail Sebastian şi Vasile Lovinescu –p. 60, dar şi mai evident în presa şi în poziţionarea marilor ziare ale vremii Universul – evident de dreapta, arborând cauza naţionalismului şi tandemul Adevărul –Dimineaţa – mai moderat, o stânga împletită cu o ţinută ecletică, care combat extremismul de dreapta şi mai puţin pe cel de stânga.

Capitolul 3 discută despre nivelul superior al elitei intelectuale, în sensul ierarhiei: anume universitarii şi membri Academiei. Universităţile sunt percepute ca instituţii de românizare, studenţii evrei fiind rari, iar profesorii şi mai şi. Foarte interesantă apare apartenenţa politică a universitarilor, în general 60% având o apartenenţă politică declarată¹. După cum reiese din sursele cercetare de autor, la Iaşi era bine să faci parte din cercul Vieţii româneşti, de sensibilitate ţărănistă. La Bucureşti, era bine să fii liberal. Dintre marile nume, Dimitrie Gusti, Constantin Stere sau C-tin Rădulescu Motru erau la ţărănişti; Vintilă Brătianu, C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu sau Victor Papacostea la liberali. Exceptând cele două mari partide, din 1935 pătrunderea cea mai reuşită printre intelectuali este a Partidului Naţional Creştin (Goga-Cuza), la care aderă Istrate Micescu, Ion Petrovici, Onisifor Ghibu pentru a numi decât câtiva. La legionari îi găsim pe Dumitru Găzdaru, Traian Brăileanu, Sextil Puşcariu. Comuniştii stau destul de slab la nume mari, numai Petre Constantinescu Iaşi îşi declară apartenenţa.

Capitolul 4 se refera la raporturile regelui Carol al II-lea cu intelectualii. Autorul constată de la bun început influenţa pozitivă a regelui asupra mediului intelectual: „i-a ajutat pe creatori şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească şi asta fără a le cere să se alinieze la vreo formulă ideologică sau literară.”- p. 112. Sunt evocate episoadele ajutoarelor băneşti acordate de regim, prin intermediul generalul Condiescu lui Arghezi şi chiar lui Eliade sau Mihail Sebastian. Totodată, sprijinul acordat lui Gusti şi Institutului Social Roman în vederea înfăptuirii „serviciului social”² şi faimoasei sale monografii a satului românesc.

În cea mai mare parte, comentariile intelectualilor sunt în favoarea regelui :Felix Aderca îl numeşte regele culturii; -G. Călinescu-îl pune deasupra lui Ludovic al XIV-lea; galeria pro-regaliştilor e completată de Rebreanu, Sadoveanu , Arghezi –care a beneficiat direct de suportul regelui, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu care de asemenea aduc cuvinte de laudă.-p. 123. În acest cadru general, instalarea cadrului constituţional al dictaturii regale se face fără obiecţiile intelectualilor. Apropierea de Germania şi începutul războiului marchează o hemoragie puternică de intelectuali pentru partidele tradiţionale (liberali şi ţărănişti) şi creşterea în influenţă a Frontului Renaşterii Naţionale care îi câstigă ca membri pe marcanţii D. Gusti, N. Vasilescu-Karpen, L. Blaga, Iuliu Hatieganu, Gr. Antipa, M. Sadoveanu, E. Racovita, Horia Hulubei.

Adoptarea legii din 9 August 1940 care înlătura evreii din funcţiile publice, e urmată la scurt timp de abdicarea regelui Carol la 6 Septembrie 1940. Autorul conchide cu privire la domnia lui Carol al II-lea: „a fost o perioadă de 10 ani care a fost o mare epoca culturală, probabil una dintre cele mai importante epoci pe care le-a cunoscut România. Nu regele a creat-o însa a susţinut-o cât a putut”.-p.157.

Regimul regional, o epocă ce a durat numai 4 luni, a fost aşa numita” schimbare la faţă a României” afirmă Lucian Boia. Epoca debutează cu numirea intelectualilor de vază ai Mişcării în posturile de conducere şi epurarea în octombrie 1940 a celor vechi. Se schimbă toţi rectorii şi decanii. Nu mai sunt aleşi, ci numiţi prin decret pe un an de zile. Cură­ţirea universităţilor şi a corpului pro­fe­soral are loc prin crearea unor comisii de revizie care stabilesc menţinerea pe post, pensionarea, trecerea la învăţământul secundar sau la altă instituţie de stat, iar în cazurile grave destituirea. Sunt trecute în revistă de către autor toate cazurile celebre şi manifestările, respectiv atitudinile celor vizaţi. Ca de obicei în situaţii similare, apar delaţiunile şi poliţele de plătit. Giorge Pascu şi Onisifor Ghibu se disting ca delatori de marcă. Detaliat este menţionată şi atitudinea membrilor elitei la evenimentul şocant şi care îi face pe mulţi intelectuali să se îndoiască sau îndepărteze de mişcarea legionară şi care este asasinarea lui Iorga din noiembrie 1940.-p.193-194.

Apoi urmează perioada regimului Antonescu. „Spre deosebire de regimul lui Carol al II-lea, regimul lui Antonescu a fost o guvernare mult mai puţin ideologizată, pentru a nu mai pomeni de comparaţia cu regimul legionar. Fondul ideologic era cel al naţionalismului şi al românismului. Dar vocaţia guvernării Antonescu a fost mai degrabă una legalistă decât doctrinară.Nu s-a practicat o îndoctrinare sistematică şi nici o vânătoare de vrăjitoare. Cu atât mai mult cu cât intelectualii, în imensa lor majoritate au aplaudat sincer victoria lui Antonescu asupra legionarilor, după cum câteva luni mai tarziu au considerat justificată trecerea Prutului pentru recuperarea Basarabiei.”-p.198. Din nou, având un nou regim, are loc o schimbare a universitarilor schimbaţi, dar nu peste tot.

În ceea ce-i priveşte pe evrei, avem de-a face cu o dedublare a regimului Antonescu. Scoşi din şcoli şi universităţi, aceştia pot totuşi să îşi organizeze un „Colegiu pentru studenţii evrei”. Acesta cuprinde toate disciplinele universitare esenţiale grupate pe Litere şi Filosofie, Ştiinte şi studii economice comerciale, Biologie umană. În 1943, corpul profesoral numără 62 de persoane. Tot în aceasta perioadă, evreii au propriul lor teatru, Baraşeum, unde se joacă în faţa unui public numeros- acum apare şi succesul Steaua fara nume, a lui Mihail Sebastian, pe care o publică sub numele de împrumut Victor Mincu.

Interesant analizată de catre autor şi pusă în context este atitudinea intelectualilor cu privire la intrarea României în războiul din 1941. Elocvente pentru a înţelege sentimentul în epoca ar fi poate atitudinile unor oameni declaraţi de stânga ca Gala Galaction sau a lui Pericle Martinescu, care susţin prin poziţiile lor oficiale intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice. Totodată, luările de poziţie cu privire la ocuparea Transnistriei. Deşi nu s-a susţinut niciodată de către autorităţi soluţia anexării, pentru o parte din intelectuali aceasta apare ca pas de făcut. Apare bilunarul Transnistria în care Simion Mehedinţi, Onisifor Ghibu sau Ion Nistor discută despre evacuarea ruşilor şi ucrainienilor şi înlocuirea lor cu etnici români; tot în aceasta revistă, se afirmă necesitatea recuperării acestui vechi spaţiu aparţinand geto-dacilor şi se aduc argumente pentru un imperialism românesc- p. 213.

Căderea regimului Antonescu des­chidea teoretic drumul democraţiei. Însă, la 30 Decembrie 1947, regele e forţat să abdice; se proclamă Republica Populară România şi începe era comunistă. Schim­ba­rea din temelii a României într-un ritm atât de ameţitor, a provocat derută în rândul elitei intelectuale. Cei pe care schimbarea de regim i-a prins în afara ţării, au optat de regulă sa rămână acolo. Cazurile celebre sunt cele ale lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, dar şirul celor ramaşi în Occident e mult mai lung: Aron Cotruş, Vintilă Horia, Ghiţă Ionescu, Constantin Brăiloiu etc; principalii formatori de opinie şi directori de presă părăsesc şi ei ţara: Stelian Popescu (Universul) se stabileşte în Elveţia în iunie 1944. Tot aici Gr. Gafencu (Timpul) încă din 1941. Pamfil Şeicaru de la Cu­rentul pleacă din România puţin înainte de august 1944 şi ajunge în Spania.

În ţară, vechea elită intelectuală e supusă unor epurări succesive, începând cu numele din corpul universitar identificate cu regimul antonescian sau legionar. Aceste prime excluderi sunt decise de către noile comisii de epurare constituite în toamna lui 1944 şi prezidate de nou numiţii rectori ai universităţilor: Simion Stoilov la Bucureşti, Alexandru Myller la Iaşi, Emil Petrovici la Cluj. În general, cei care au fost socotiţi ca având înainte simpatii de stânga, revin în prim plan: Mihai Ralea, S. Stoilov, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Andrei Oţetea. Epurări au loc şi la societatea scriitorilor români, unde un nou comitet prezidat de Victor Eftimiu e ales. Sunt reintegraţi scriitorii evrei ca Felix Aderca, Camil Baltazar şi sunt epuraţi cei care au avut de-a face cu regimurile trecute: Nichifor Crainic, N. Herescu, N. Batzaria ect- în total circa 30 de membri. Cei care pleacă le fac loc lui G. Călinescu, Al. Rosetti, Geo Bogza, Radu Tudoran -„nu tocmai de stânga, dar frate al lui Bogza”, adaugă autorul- sunt primiţi circa 20 de membri. Faţă de scriitori, ziarişti şi universitate, Academia rezistă încă la schimbare, în ciuda atacurilor împotriva ei care se înmulţesc.

Racolarea intelectuală e făcută de comunişti metodic. Aceştia încearcă să se legitimeze atrăgând cât mai mulţi intelectuali pe listele partidelor care alcătuiesc Blocul Partidelor Democratice la alegerile din Noiembrie 1946: C.I. Parhon şi Constantin Daicoviciu se înscriu direct la comunişti.

Perioada de tranziţie de până în 1947, trece într-o nouă etapă odată cu instaurarea propriu-zisă a regimului comunist. Iniţial, efortul acestora fusese de a atrage de partea lor cât mai mulţi intelectuali, ceea ce presupunea un intervenţionism limitat din partea puterii. Dar pe măsură ce puterea politică sporeşte, se accentuează şi intervenţionismul cultural. Deja spre sfârşitul lui 1947, lucrurile avansează vizibil în această direcţie. Iar în 1948, odată cu proclamarea republicii şi instalarea deplinului control comunist, avea să se manifeste clar această chestiune: „nu mai era necesar ca intelectualii să meargă cu partidul; trebuia ca întreaga lor operă : literatură, artă, filosofie, istorie sau stiinţă să se aşeze în tiparul acestei ideologii”.-p.295

În 1948 cade şi bastionul Acade­miei Române care la 10 iunie 1948 renunţă la autonomie şi devine instituţie de stat, luându-şi numele de Academia Republicii Populare România. În noua instituţie „nu pot fi membri persoane care prin activitatea lor s-au pus în slujba fascismului şi a reacţiunii, dăunând prin aceasta intereselor ţării şi poporului”. –p. 298. Noua Academie apare pe 12 August 1948; 25 dintre academicienii de până atunci nu mai figurează în noua structură. Printre ei: Lucian Blaga, Simion Mehedinţi, Gh. Ionescu-Siseşti, Dimitrie Gusti. La Univer­si­ta­te, epurarea se petrece deja din toamna lui 1947, criteriile fiind la fel de arbitrare ca şi în cazul Academiei. În general, epurările au lor la secţiile sensibile: istorie, drept, filosofie,litere. Printre cei înlăturaţi: Mircea Florian, C.C. Giurescu, Anton Dumitriu, Lucian Blaga. În extrema cealaltă, la Matematică şi Fizică, cei mai mulţi dintre profesorii vechiului regim trec cu bine în cel nou: Moisil, Stoilov, Hulubei, Barbilian. Există şi situaţii intermediare ca în cazul lui George Călinescu, care deşi primit în Academie, deputat reales în Marea Adunare Naţională, director al Institutului de Istorie Literară, este dat afară din facultate.

În acelaşi timp, hărţuiala ideologică începe să devină un subiect la ordinea zilei, chiar Revista de oftalmologie ajungând să fie judecată în iunie 1949 pentru atitudine cosmopolită şi anti-patriotică. Publicase articole în engleză şi franceză şi nu acordase importanţa cuvenită contribuţiilor stiinţei sovietice.-p. 309

În general, eliminarea dintr-o poziţie intelectuală de prestigiu semnala adesea un pas decisiv spre temniţă şi chiar spre moarte datorită condiţiilor de detenţie. Printre membri elitei care şi-au găsit sfârşitul în acest mod tragic, autorul discută cazurile intelectualilor marcanţi ca: Traian Brăileanu în 1947, Istrate Micescu în 1951, Mircea Vulcanescu în 1952 etc- p.311. Sunt prezentate şi cazurile lui Dimitrie Gusti şi C-tin Radulescu Motru, cei doi intelectuali pierzându-şi nu viaţa, dar toată averea (confiscată de regim) şi sursele de venit, ajungând să trăiască aproape în mizerie în ultimii ani de viaţă.

Pe scurt, în această ultima perioadă analizată de Lucian Boia: „vechea elită intelectuală se angajase într-un proces radical de polarizare. Calea de mijloc devenea tot mai puţin practicabilă: ori Academia, ori puscaria!”- p.316.

Analiza lui Lucian Boia exprimă într-o manieră foarte clară şi lipsită de echivoc raportul intelectualilor cu puterea şi invers, al puterii cu intelectualii, în perioada 1930-1950. Deşi succint sintetizată în expunerea sumară de mai sus a capitolelor cărţii, linia directoare care reiese exprimă scăderea independenţei şi autonomiei intelectualilor faţă de regim/putere, odată cu avansarea spre momentul 1950. Condiţia liberă a intelectualului devine din ce în mai mult pusă în discuţie, iar raportul de egalitate care pare a fi prezent la început între elita intelectuală şi putere – se trasnformă treptat într-o relaţie de subordonare. Recapitulând: la 1930, intelectualii se avantă să schimbe România, într-o direcţie pe care nici ei nu o ştiu clar, dar clar vor o schimbare; polarizarea stânga –dreapta, naţionalism- democraţie se accentuează în scurt timp. Deşi dreapta pare a fi mai influentă, stânga nu trebuie trecută cu vederea, o pondere însemnată în cadrul ei având etnicii minoritari (evreii în special). Receptivitatea intelectualilor la gesturile puterii e pusă în lumină de atracţia exercitată de Carol al II-lea care desfaşoară o politică culturală de mare anvergură. Cu privire la regimul Antonescu, apare dubla sa natură: dur, dar legalist, este permisiv cu privire la autonomia intelectuală. Deşi sub dictatură şi în război, viaţa intelectuală se încadrează într-o relativă normalitate. În ce priveşte comunismul, acesta a intervenit brutal prin eliminarea unei mari părţi a elitei intelectuale, prin racolarea unei alteia rămase şi improvizarea „intelectualilor” de tip nou.

Cătălin Secăreanu
[The University of Bucharest]

NOTE

CĂTĂLIN SECĂREANU – Drd. în ştiinţe politice, Facultatea de Stiinte Politice a Universităţii Bucureşti si totodată la Ecole Doctorale Francophone en Sciences Sociales a Universităţii Bucuresti., Master în Comparative Politics, Facultatea de Ştiinte Politice, Universitatea Bucureşti, licentiat al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti.

 sus