|
Recenzie
Televiziunea și autonomia câmpului științific
Pierre Bourdieu, Despre televiziune
trad. Bogdan Ghiu, Bucureşti, Ed. Art, 2007,
158 p.
În 1996, sociologul francez Pierre Bourdieu a ţinut la Collège de France o serie de cursuri având ca obiect televiziunea. Acest lucru nu a fost făcut într-o manieră convenţională (cursuri ex cathedra), ci cu ajutorul televiziunii înseşi. La scurt timp, aceste cursuri au fost strânse într-o lucrare cu titlul „Despre televiziune”. Ceea ce la început au aflat doar cursanţii binecunosctei instituţii franceze, a devenit cunoscut multor cititori: inamiciţia (relativă) a lui Pierre Boudieu faţă de televiziune. Şi atunci, nu este paradoxal că Bourdieu se exprimă critic despre televiziune la un post de... televiziune? Pentru că este o întrebare prea evidentă pentru a fi trecută cu vederea, autorul începe textul (şi cursul) printr-o remarcă de fond: „Mi se pare că o astfel de alternativă, formulată în termeni de «totul sau nimic» (adică de a accepta necondiţionat sau de a refuza permanent participarea la emisiuni televizate – n.m ND), nu este de acceptat. Consider că este important să ne ducem să vorbim la televiziune, dar numai în anumite condiţii” (p. 13). Timpul nelimitat, subiectul neimpus şi absenţa moderatorului au fost condiţiile care l-au făcut pe Bourdieu să participe la aceste emisiuni şi în felul acesta să elimine orice suspiciune asupra incongruenţei dintre ceea ce denunţă şi ceea ce face.
Cine este Pierre Bourdieu? Iată răspunsul relevant pentru rândurile de faţă: Bourdieu este teoreticianul noţiunii de „câmp” (ştiinţific). Deşi interpretări (mai mult sau mai puţin prietenoase) asupra televiziunii există cu prisosinţă, optica autorului francez este cu atât mai interesantă cu cât se face din perspectiva noţiunii care l-a consacrat. Pe scurt, Bourdieu vorbeşte despre televiziune din perspectiva noţiunii de „câmp”. Acesta este definit drept „spaţiu social structurat, un câmp de forţe – există dominanţi şi dominaţi, există raporturi constante, permanente de inegalitate ce se exercită în interiorul acestui spaţiu-, care e, totodoată, şi un câmp de lupte ce urmăresc transformarea sau menţinerea acestui câmp de forţe” (p. 66). Completarea la răspunsul anterior este aceea că Bourdieu aparţine câmpului sociologiei, fiind sociolog. Din ce motiv ar vorbi un sociolog despre televiziune? „Ca orice ştiinţă, sociologia are funcţia de a dezvălui anumite lucruri ascunse; aşa stând lucrurile, ea poate să contribuie la diminuarea violenţei simbolice ce se exercită în raporturile sociale şi, îndeosebi, în raporturile de comunicare mediatică” (p. 23). Aşadar, acesta este scopul sociologiei şi rostul său, ca sociolog-teoretician al noţiunii de „câmp”. În sfârşit, a treia completare ţine de contextul activităţii sale academice. Formaţia lui Bourdieu aparţine primei jumătăţi a veacului trecut, iar activitatea academică celei de-a doua jumătăţi. Din cele două citate se poate cu uşurinţă observa propensiunea structuralistă a acestuia. Pentru Bourdieu înţelegerea deplină a părţilor nu se face decât prin raportare la structură.
Nucleul acestei cărţi care discută problematica televiziunii din perspectiva câmpului este format din două părţi: „Platoul şi culisele lui” şi „Structura invizibilă şi efectele ei”. Acestora două li se adaugă „Dominaţia jurnalismului” (o versiune mai specializată a ideilor expuse în cele două părţi anterioare) şi postfaţa traducătorului („Jurnalismul şi politica”), el însuşi autor de evaluări critice asupra televiziunii. Drumul parcurs de Bourdieu este de la efectele televiziunii („Platoul şi culisele lui”) către cauzele acestora („Structura invizibilă şi efectele ei”).
Pentru Bourdieu efectele televiziunii înseamnă ameninţarea „sferelor de producţie culturală” prin pierderea autonomiei şi ale democraţiei prin violenţa pe care o favorizează. Primul efect este acela de „a ascunde arătând”. Acest lucru înseamnă că cenzura, pe de o parte, este neintenţionată, iar pe de altă parte nu poate fi detectată cu uşurinţă (de aici misiunea sociologului, după cum reiese din citatul de mai sus). Cauza principală a acestei forme stranii de cenzură este principiul de selecţie al ştirilor care, după Bourdieu, urmăreşte imperativul senzaţionalului (scoop). Al doilea efect este acela al „circuaţiei circulare a informaţiei”. Jurnaliştii sunt divizaţi, dar „produsele jurnalistice sunt omogene”. Două sunt cauzele acestei omogenităţi: sursele comune de informaţie (mass-media reprezintă „producţie colectivă”) şi legea concurenţei care în televiziune se exprimă sub forma audimatului (rating). Urgenţa, potrivit lui Bourdieu, nu este un efect, ci şi o cauză a inhibării gândirii. Invocându-l pe Platon, autorul subliniază pe raportul invers proporţional dintre viteză şi gândire. În sfârşit, al patrulea efect este crearea unor dezbateri „fals adevărate” (aparent adevărate) şi „adevărat false” (vizibil false).
Nu e întâmplător, în aceste condiţii, că mulţi studenţi în jurnalism, cum spune autorul, îşi vor vedea contrazise aspiraţiile de îndată ce îşi vor lua meseria în mâini. Pentru a înţelege acest lucru, „se cuvine să urcăm la nivelul mecanismelor globale, la nivelul structurilor” (p. 60). Această ridicare deasupra imediatului o face în partea a doua a lucrării. Dacă televiziunea primejduieşte câmpul, televiziunea nu aparţine la rândul ei unui câmp specific, adică câmpul jurnalistic? Răspunsul este afirmativ, iar ipoteza de autonomie a acestuia face ca el „să nu poată fi înţeles în mod nemijlocit, pornind de la factori externi” (p. 63). Ceea ce este important într-un câmp sunt „ponderile relativă” care în cazul câmpului jurnalistic înseamnă „porţiuni de piaţă”: „poziţia ocupată de organul de presă” şi „poziţia pe care o ocupă jurnalistul” în acest organ. Dacă cel puţin la nivel formal jurnalismul este un câmp, acesta comportă o particularitate: „este mai dependent de forţele exterioare decât oricare alt câmp de producţie culturală” deoarece depinde de cerere (p. 87). Alternativa „pur” vs. „comercial”, spune autorul, se impune mai intens decât în oricare alt câmp şi, în al doilea rând, îi lipsesc sancţiunile şi interdicţiile. Pentru Bourdieu, conformarea cu cererea înseamnă pierderea autonomiei. „Un câmp foarte autonom, precum acela al matematicilor de pildă, este un câmp în care producătorii nu au drept clienţi decât pe contraconcurenţii lor, pe aceia care ar fi putut să facă în locul lor descoperirea pe care ei au făcut-o” (p. 102). Ca atare, soluţia la (re)câştigarea autonomiei este „ridicarea unui turn de fildeş”. Dar acest lucru n-ar însemna elitism şi infatuare? Nu, răspunde Bourdieu căci „dreptul de a intra” (în turnul de fildeş) implică „datoria de a ieşi” (în social, în lume). Cu alte cuvinte, membrii unui câmp ştiinţific (iar despre câmpul politic Bourdieu spune că este „relativ autonom”) au datoria de „a apăra condiţiile de producţie” a universalului (a marilor opere) şi au datoria de „a generaliza condiţiile de acces la universal” (p. 110).
Cursurile, dar mai ales publicarea lor sub formă tipărită, au suscitat ample dezbateri şi polemici în Franţa. Fără îndoială, argumentaţia sa devine vulnerabilă în faţa variabilelor timp sau abstractizare (bunăoară, unele ştiinţe sociale ale prezentului precum sociologia sau parţial studiile politice). Nu mai amintim faptul că un diagnostic nu produce şi soluţia (iar asupra acestui aspect Bourdieu nu pare foarte clar). Cu toate acestea, Bourdieu este credibil în motivaţia pe care o exprimă: „[...] ceea ce apăr eu aici sunt condiţiile indispensabile producerii şi difuzării creaţiilor cele mai înalte ale umanităţii” (p. 109). În ce fel şi-ar găsi aplicarea aceste condiţii, rămâne o întrebare deschisă.
Nicolae Drăguşin
[„Dimitrie Cantemir” Christian
University]
NICOLAE DRĂGUȘIN – Prep. Univ. Drd., Facultatea de Ştiinţe
Politice Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Bucureşti.
sus
|
