Discriminări

Discriminarea în perioada comunistă.
Viața deținuților politici legionari după eliberarea din închisori
 

ILARION ȚIU
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
This article analyzes how political prisoners from communist Romania survived after release. They don’t allow rejoining in jobs had before imprisonment, and their families suffered regime oppression to. Authorities monitored private and public lives of former political prisoners to the end of communist era. The study is based on documents from Romanian National Archives and The National Council for the Securitate Archives.

Keywords: Communism; Political prisoners; Discrimination; Legionary movement

Prin Decretul nr. 411/1964 au fost eliberaţi înainte de termen ultimii deţinuţi politic arestaţi în faza de instaurare a comunismului în România (sfârşitul anilor ’40 – anii ’50). Anul 1964 nu a fost ales întâmplător de autorităţi, gestul fiind prezentat de propagandă ca un „act de clemenţă“ pentru foştii adversari, la sărbătorirea a douăzeci de ani de la 23 august 1944. Mai mult, în anul 1964 regimul avea nevoie de o campanie de imagine, care să vină pe fondul aşa-zisei „politici de independenţă“ faţă de Uniunea Sovietică, adoptată prin „Declaraţia din aprilie 1964“.

Clemenţa arătată de regim faţă de pedepsele foştilor adversari politici nu s-a manifestat şi prin reintegrarea acestora în societate. Nu au primit locuinţe, şi-au găsit cu greu locuri de muncă, iar cei bătrâni nu au beneficiat de pensii. Toată viaţa au avut parte de şicanele autorităţilor statului, fiind în permanenţă discriminaţi datorită convingerilor din tinereţe şi a faptului că făcuseră închisoare din motive politice.

Legionarii, majoritari în închisori în anul 1964

Anul 1964 a înregistrat de fapt ultimul val de graţieri ale pedepselor deţinuţilor politic. Eliberările înainte de termen începuseră în 1962, criteriul de selecţie a celor trimişi acasă fiind reprezentat de gradul de periculozitate faţă de regim. Legionarii erau consideraţi în continuare ostili, autorităţile privindu-i cu neîncredere şi datorită acţiunilor din exil ale liderilor Mişcării.

Conform statisticilor Ministerului de Interne, în perioada 1962-1964 au eliberaţi 15.035 deţinuţi politic, dintre care 6.255 erau legionari¹. Situaţia eliberării lor, pe ani, se prezintă astfel²:

Aşadar, legionarii reprezentau 42% din numărul deţinuţilor politic din România, în momentul graţierilor globale. Dintre aceştia, 5.990 (96%) au fost trecuţi în evidenţele operative ale Securităţii, pentru ca activitatea lor să fie monitorizată de „organe“. Cei 265 legionari scăpaţi de hărţuirea autorităţilor erau prea bătrâni, sau prea bolnavi, pentru a mai reprezenta pericol pentru regim. Oricum, 80 dintre ei au decedat la puţin timp după eliberare³.

La ieşirea din închisoare, autorităţile penitenciare le-au pregătit deţinuţilor politic declaraţii-tip, prin care aceştia se angajau să nu divulge nimic din ceea ce văzuseră, sau li se întâmplase în închisori. Acestea aveau următorul conţinut:

„Declaraţie

Subsemnatul... , domiciliat în... .

La punerea mea în libertate de la Penitenciarul..., am luat la cunoştinţă de faptul că nu am voie să divulg nimic din cele văzute şi auzite de mine în legătură cu locurile de deţinere pe unde am trecut şi despre deţinuţii rămaşi în locurile de deţinere.

În cazul în care nu voi respecta cele arătate mai sus, am luat la cunoştinţă că sunt pasibil de a suporta rigorile legilor RPR“⁴.

Unii s-au conformat şi nu au mai întreprins activităţi care să intre sub incidenţa „legilor RPR“. Au contribuit chiar la propaganda regimului, prin articole la publicaţia Glasul Patriei. Foşti legionari precum Ion Dumitrescu-Borşa, Radu Gyr etc. au despre „realizările“ şi „bunăstarea“ aduse de regimul democrat popular⁵.

Viaţa în libertate

Odată eliberaţi, legionarii au fost foarte precauţi să manifeste atitudini politice şi să iniţieze contacte cu foştii camarazi, în conformitate cu angajamentele pe care şi le-au luat faţă de autorităţi.

Însă Securitatea i-a urmărit pas cu pas pe liderii legionari a căror pedepse au fost graţiate în 1964, pentru a se convinge că atitudinea lor din timpul „reeducării“ de la Aiud a fost sinceră. În locuinţele lor a fost instalată „tehnică operativă“, chiar dacă în primii ani după eliberare domiciliau la prieteni sau la rude, deoarece nu au primit case.

Legionarii eliberaţi prin amnistiile din 1963-1964 mai aveau un motiv foarte întemeiat să respecte angajamentele luate la eliberare – dacă intrau în conflict cu autorităţile, rămâneau fără locuri de muncă, sau primeau slujbe în sectoare toxice, ori care necesitau efort fizic. Problema integrării pe „piaţa muncii“ a fost un aspect deosebit de „fierbinte“ în relaţia cu autorităţile. Când au negociat termenii „reeducării prin muncă cultural-educativă“ de la Aiud (1962-1964), „vârfurile“ legionare au solicitat autorităţilor să primească după eliberare slujbe în concordanţă cu specialitatea studiilor. Col. Gheorghe Crăciun i-a asigurat că aşa se va întâmpla, însă guvernul avea alte planuri. Astfel, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.051/1962, privind repartizarea în muncă a persoanelor puse în libertate din locurile de detenţie, se menţiona că „plasarea în câmpul muncii“ trebuia să se facă de Direcţia Generală a Recrutării şi Repartizării Forţelor de Muncă, cu sprijinul Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare⁶. Însă funcţionarii de la Sfaturile Populare, fie ele orăşeneşti sau comunale, s-au arătat foarte reticenţi să-i încadreze pe foştii condamnaţi „contrarevoluţionari“ în domenii în care ar fi avut contact cu publicul, sau în slujbe funcţionăreşti.

Primul care s-a confruntat cu această realitate dură a fost Victor Biriş, eliberat în ianuarie 1963. Crezând că datorită contribuţiei sale la „reeducare“ era un „tovarăş de drum“ al regimului, s-a dus la Baroul Bucureşti, ca să se angajeze ca avocat, la scurt timp după plecarea de la Aiud. A fost refuzat însă sub diverse pretexte. Curând, Biriş a devenit victimă a presiunilor camarazilor legionari eliberaţi şi ei în urma decretelor de amnistie. Aceştia îi reproşau că şi-au încălcat degeaba principiile, făcându-şi „autoanalizele“, deoarece comuniştii se comportau în continuare ostil cu ei. Victor Biriş a fost acuzat inclusiv de familie că a fost înşelat de col. Crăciun doar pentru a-i atrage pe legionari în cursă, sub iluzia libertăţii. Presat din toate părţile, Biriş a cedat nervos şi s-a sinucis în gara Mediaş. S-a aruncat în faţa unui tren accelerat care venea de la Cluj⁷.

La fel de dezamăgit de atitudinea regimului a fost şi Nicolae Petraşcu. El a fost eliberat la 1 august 1964, stabilindu-şi domiciliul în Sibiu, la locuinţa soţiei sale (stătea cu chirie în casa unui cumnat al lui Petraşcu, Chiron Binda). Încă de la eliberare, Petraşcu şi-a făcut mustrări de conştiinţă privind familia sa, pe care o supusese la tot felul de presiuni în cei şaisprezece ani de detenţie. Tocmai de aceea nu dorea să fie o povară pentru cei doi fii şi soţie, dorind să-şi găsească o slujbă, chiar dacă era grav bolnav. Aşadar, la 28 septembrie 1964 a adresat o cerere ministrului Învăţământului, în care solicita un post de profesor suplinitor la o şcoală generală sau la un liceu din Sibiu. Argumenta că avea pregătirea necesară, fiind absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti, profesând în perioada 1931-1938 la Liceul Romano-Catolic din Braşov, Şcoala Normală din Alba Iulia şi Şcoala Normală din Sibiu. Pentru a fi convingător, şi-a încheiat cererea cu un slogan drag regimului: „Luptăm pentru pace!“⁸.

Însă autorităţile nu l-au lăsat pe Petraşcu să lucreze cu elevii. În luna noiembrie s-a prezentat la şeful Securităţii Sibiu, col. Scurtu, pentru a-i adresa aceiaşi rugăminte, să fie încadrat în „câmpul muncii“. Ofiţerul l-a tratat respectuos, însă tot ce i-a putut oferi a fost un post de controlor la serviciul public de transport din oraş. A primit slujba însă s-a arătat nemulţumit, argumentând că era bolnav şi ar fi dorit un post într-un birou. În acest sens, s-a adresat cu o cerere directorului Muzeului Brukental, dar acestuia i-a fost teamă să-l angajeze⁹. Ulterior a găsit un post funcţionăresc la Uzina Electrică din Sibiu, însă n-a putut, din cauza sănătăţii, să rămână nici acolo. În ianuarie 1966 se întreţinea din meditaţii la limbi străine¹⁰. Însă, în cursul anului 1966, starea de sănătate s-a agravat, fiind nevoit să se interneze într-un sanatoriu pentru recuperare¹¹. În vara anului 1968 a încercat să se pensioneze, depunând personal un memoriu la Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, cu ocazia unei vizite la Bucureşti. A fost primit în audienţă timp de 30 de minute, însă memoriul i-a fost refuzat¹².

Aceiaşi soartă nefericită a avut-o şi Nistor Chioreanu după eliberare (2 august 1964). Spre deosebire de Petraşcu, care avea familie, soţia sa divorţase pe când se afla în închisoare. În 1964 i-a cerut col. Crăciun să fie lăsat să se stabilească în Bucureşti, însă ofiţerul de Securitate şi-a exprimat circumspecţia că va găsi un loc de muncă acolo. Aşa s-a şi întâmplat, întrucât, ajuns în Capitală, i-a fost refuzată cererea de a intra în Baroul Bucureşti. Nu a găsit slujbă nici la Braşov. În cele din urmă s-a stabilit la sora lui în Aiud, locuind în aceiaşi casă cu soţul şi fiica acesteia. Deoarece Securitatea i-a plasat „tehnică operativă“ în locuinţă, într-un mod neprofesionist, încât s-a prins toată lumea, Chioreanu a intrat în conflict cu cumnatul său. După lungi eforturi, s-a angajat la Întreprinderea „Metalurgica“ din Aiud, ca muncitor necalificat. Deoarece nu s-a angajat în nici un fel de discuţii politice a fost „slăbit“ de şicanele Securităţii, reuşind să găsească până la urmă un post de la laborant la „Metalurgica“. În cele din urmă promovat la „birouri“, făcând diverse munci juridice. În 1965 s-a căsătorit, însă cu greu a reuşit să obţină o locuinţă în Alba Iulia, în care să se stabilească cu soţia (abia în august 1967). În tot acest timp, a trebuit să se prezinte periodic la Securitate, pentru discuţii cu diverşi responsabili ai „organelor“. În decembrie 1965 a fost „contactat“ de însuşi şeful Direcţiei Regionale MAI Cluj, lt.-col. Nicolae Pleşiţă, care a venit însoţit de col. Gheorghe Crăciun, locţiitor al şefului Direcţiei a III-a a Securităţii la acea vreme¹³.

Şi Aurel Călin avea o stare de nemulţumire sufletească după eliberare. El avusese un traseu asemenea lui Biriş în detenţie. Dacă în anii ’50 se menţinuse pe poziţii ostile, în 1963 s-a alăturat „reeducării“, fiind „fruntaş în depăşirea normelor“¹⁴. A fost lăsat să se stabilească în Sibiu, însă avea o slujbă manuală, deoarece nu a primit un post în domeniul juridic, în care avea studii. Se considera un „înfrânt“, care „căzuse din cauza slăbiciunii sale“: „n-am fost în stare de sacrificiu, am dezertat din luptă ca să trăim şi nu mai avem drept să ne ocupăm de nimic decât de viaţa trupului nostru, la care am ţinut aşa de mult“, îi mărturisea Călin lui Petraşcu¹⁵.

„Duşmanii socialismului“

Legionarii au fost şicanaţi pe toată perioada regimului comunist, atât prin propaganda oficială¹⁶, cât şi prin acţiunile Securităţii. „Incidentul“ biografic al detenţiei politice a fost menţionat la dosarele personale, fiind imposibil să se integreze pe piaţa muncii în calificările pe care le avuseseră înainte de arestare. Pe parcursul anului 1968, Securitatea a operat o actualizare a bazei de date cu persoanele considerate ostile regimului. A scăzut simţitor numărul românilor consideraţi „duşmani socialismului“, însă procentul legionarilor vizaţi de „atenţia“ Securităţii a crescut procentual.

Aşadar, la 1 ianuarie 1968, situaţia arăta astfel¹⁷:

După „epurarea“ bazei de date, finalizată la 20 decembrie 1968¹⁸, proporţia legionarilor consideraţi de autorităţi periculoşi pentru regim a crescut de la 28%, la 41%:

Concluzii

Foştii deţinuţi politic nu s-au putut reabilita real niciodată în timpul comunismului. Deşi propaganda susţinea că „regimul oamenilor muncii“ nu purta ranchiună foştilor adversari, în realitate nu le-a iertat acestora convingerile din tinereţe. Discriminarea nu s-a manifestat doar asupra deţinuţilor politic. Familiile au avut şi ele de suferit repercusiunile autorităţilor. În special descendenţii foştilor deţinuţi politic, care în timpul studiilor sau la angajare au avut de înfruntat dificultăţi din cauza biografiilor „pătate“ ale părinţilor.

Bibliografie
Arhivele Naţionale ale României – Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale, Fond Comitetul Central al Partidului Comunist Român – Secţia Cancelarie.
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Documentar.
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Informativ.
CHIOREANU, Nistor, Morminte vii , Iaşi, Institutul European, 1992.
DRĂGULIN, Sabin-Daniel , Istoria gândirii politice româneşti (1848-1948), Bucureşti, Pro Universitaria, 2010.
LEPĂDATU, Adrian-Gabriel, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Chişinău, Editura Cartier, 2005.

ILARION ȚIU – Asist. univ. dr., Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“ din București.

 sus