Discriminări

Egalitate de șanse și non-discriminare
 

ILEANA DASCĂLU
[The University of Bucharest]

Abstract:
This paper aims to explore the normative grounds of both equality of opportunity and non-discrimination, working with the underlying assumption of a connection between the two. In order to test this assumption, various core issues of egalitarianism are discussed, and contrasted with the common understanding of discrimination. As this research attempts to prove, though less questioned than other principles of social justice, and though apparently akin (to some extent even overlapping), equality of opportunity and non-discrimination are bound to remain rather limited in scope unless a comprehensive (substantial) view of justice is endorsed.

Keywords: equality of opportunity; non-discrimination; fairness; justice; desert

Introducere

Principiile egalităţii de şanse şi non-discriminării sunt adesea considerate trăsături fundamentale ale unei societăţi drepte. Ambele presupun o raportare comparativă la indivizi, grupuri şi valori şi ambele se definesc ca instrumente de asigurare a corectitudinii în sfera publică. Totodată, ambele pot fi înţelese atât ca un set de reguli formale, cât şi ca norme morale, a căror pondere relativă este dată de concepţia generală despre dreptate la care aderă o anumită societate. Scopul acestui articol este de a cerceta legătura conceptuală dintre cele două principii şi de a vedea în ce măsură există o suprapunere între ele, de natură să îndreptăţească ipoteza că non-discriminarea poate fi un instrument pentru asigurarea egalităţii de şanse.

Temeiuri normative

Ideea că o societate justă implică o preocupare pentru asigurarea imparţialităţii instituţiilor în raport cu indivizii şi grupurile care o compun este des întâlnită în dezbaterile filosofice axate pe analiza principiilor morale care justifică diverse aranjamente sociale. Una dintre cele mai cunoscute formulări teoretice ale acestei idei, „dreptatea ca imparţialitate”, îi aparţine filosofului Brian Barry şi, în sensul cel mai general, constă în a promova „o concepţie despre bine care nu acordă vreo greutate specială intereselor şi preocupărilor unui agent, ci tratează interesele şi preocupările tuturor în acelaşi fel.”¹

La nivelul politicilor sociale şi al prevederilor juridice, această cerinţă a dreptăţii are în vedere acţiuni instituţionale şi comportamente prin care indivizi sau grupuri suportă un tratament diferit, de cele mai multe ori dezavantajos, în virtutea apartenenţei lor la o categorie considerată relevantă de societatea în cauză (principiul non-discriminării) şi, de asemenea, aspiraţia de a asigura un cadru de interacţiune corect, aşa încât toţi să poată avea, în principiu, şansa de a accede la diverse beneficii – de exemplu, la educaţie de calitate - sau poziţii sociale avantajoase (principiul egalităţii de şanse). Astfel înţeleasă, imparţialitatea vizează o atenuare cât mai mare a ponderii acelor diferenţe care nu ar trebui să conteze din punct de vedere moral între oameni - factori genetici, circumstanţe determinate exclusiv sau decisiv de noroc, ori rezultate dintr-o acumulare de nedreptăţi sociale, preferinţe personale care nu afectează negativ alţi indivizi (de exemplu, orientare sexuală) - şi, în al doilea rând, „nivelarea terenului de joc”², pentru ca perspectivele de succes social ale unor indivizi diferiţi între ei sub o varietate de aspecte să fie cât mai apropiate.

Deşi pare să existe un larg consens asupra legitimităţii celor două principii în sfera publică, până în punctul de a fi considerate componente de la sine înţelese ale unei societăţi democratice, discutarea temeiurilor lor normative scoate la lumină o serie de dificultăţi.

În primul rând, care este, la nivel moral fundamental, numitorul comun al celor două concepţii? Dacă acesta este egalitatea intrinsecă a fiinţelor umane, conduce el în mod necesar la acceptarea ambelor? La prima vedere, a susţine că toţi trebuie să fim trataţi cu acelaşi respect şi aceeaşi grijă, în virtutea faptului că toţi suntem oameni, nu are nicio implicaţie împovărătoare pentru societate şi nu neagă evidenţa că oamenii sunt extrem de diferiţi în funcţie de o multitudine de criterii (fizic, forţă, inteligenţă, abilităţi, înzestrări etc).

Dar sunt oare oamenii cu adevărat egali din punct de vedere moral ? Din perspectiva unei etici a virtuţii, cel care îşi pune, de exemplu, înzestrarea în slujba celor dezavantajaţi pentru a le uşura viaţa sau şi-o desăvârşeşte prin studiu pentru a le oferi semenilor săi legi bune este superior moral celui care profită de pe urma avantajului său natural pentru a comite nedreptăţi sau crime. Prin urmare, dincolo de tratamentul diferit care li se va acorda celor doi prin respect sau oprobriu public, în cazul distribuirii de beneficii sau al alocării de resurse, cel virtuos va culege roadele conduitei sale în detrimentul celui vicios. De pildă, între doi indivizi grav bolnavi şi care au la fel de multă nevoie de un transplant, unul fiind de o moralitate impecabilă, iar celălalt un vicios, automat va fi ales primul, chiar dacă, să spunem, este mult mai în vârstă decât celălalt, deci ar beneficia mai puţin de acel tratament.

Aşa cum reiese din acest exemplu, aplicarea principiului imparţialităţii într-o situaţie complexă, în care diferenţele dintre oameni cântăresc mai mult decât ceea ce le este comun, impune flexibilizarea normei tratamentului egal datorat tuturor şi găsirea unor reguli pentru stabilirea priorităţii unui individ în raport cu altul.

Virtutea este, însă, doar unul dintre criteriile care pot fi invocate pentru departajarea indivizilor în contextul distribuţiei de resurse (şi în special, de resurse rare). Alte două exemple sunt prioritatea în funcţie de merit şi cea în funcţie de nevoi. Aceste două viziuni pot admite egalitatea oamenilor ca fiinţe morale (cu excepţia unei înţelegeri elitiste a meritului sau înzestrărilor, prin ea însăşi discriminatorie), dar clarifică în mod opus consecinţa acesteia, respectiv tratamentul egal acordat tuturor. Astfel, cei care susţin că meritul fiecăruia dintre noi trebuie să dicteze tratamentul din partea instituţiilor societăţii pot fi de acord cu existenţa unui prag minim de drepturi şi chiar resurse pentru toţi, indiferent de meritele lor, dar vor vrea ca dincolo de acesta, meritul să primeze, indiferent de alte circumstanţe. Pe de altă parte, egalitariştii care cred că fiecare trebuie tratat în funcţie de nevoile sale vor acorda prioritate circumstanţelor în care se găsesc oamenii şi de care nu sunt în mod direct responsabili. Bazându-se pe justificarea că interacţiunea umană presupune schimburi complexe, din care unii ies câştigători şi alţii perdanţi independent de meritele lor, susţinătorii egalităţii după nevoi vor recomanda o grijă suplimentară faţă de cei mai dezavantajaţi membri ai societăţii.³

Prin urmare, dacă am admite egalitatea morală a oamenilor în sensul că fiecare individ are un set limitat de drepturi care trebuie să îi fie respectate indiferent de virtutea, nevoile şi performanţele sale, principiul non-discriminării ar putea fi încorporat ca instrument de asigurare a imparţialităţii. Putem presupune că pe lista criteriilor în baza cărora ar fi condamnată discriminarea se regăsesc cele prezente în majoritatea legislaţiilor democratice (rasă, sex, gen, etnie, dizabilităţi etc), dar putem remarca, totodată, că o înţelegere limitativă a temeiului normativ ar restrânge justificarea lor la planul juridic şi nu ar reuşi să explice de ce lista nu ar putea fi completată cu altele noi (de exemplu, coeficientul de inteligenţă).

În ceea ce priveşte egalitatea de şanse, ea nu apare ca o consecinţă firească a egalităţii morale în accepţiunea restrânsă de mai sus decât dacă este înţeleasă ca imaginea în oglindă a principiului non-discriminării, stipulând ca nimeni să nu fie descalificat din competiţia socială în baza criteriilor arbitrare moral la care se referă acesta. Dar înseamnă aceasta cu adevărat că toţi au şanse egale ? Există, totuşi, intuiţia că, prin comparaţie cu cerinţele non-discriminării, egalitatea de şanse presupune eforturi mai mari din partea instituţiilor societăţii pentru ca toţi să poată lua startul de pe poziţii egale.

De la o viziune formală la una substanţială

În versiunea sa cea mai întâlnită, egalitatea de şanse stipulează ca poziţiile sociale avantajoase să fie accesibile celor interesaţi prin competiţie deschisă, corectă procedural şi organizată imparţial în sfera publică, astfel încât nimeni să nu fie exclus de la participare în baza unor criterii arbitrare. Dincolo de acest punct de pornire, selecţia se va face pe bază de calificări şi abilităţi, astfel încât cei mai buni să câştige, deziderat redat prin sintagma ‘careers open to talents’.⁴ Dacă la primul nivel egalitatea de şanse şi non-discriminarea se suprapun, mai departe, egalitatea de şanse se distanţează introducând un principiu meritocratic în selecţia candidaţilor şi lăsând intacte criteriile de evaluare care se aplică sectorial pentru a stabili care sunt cei mai buni într-un anumit context. Astfel înţeleasă, „şansa” nu este o promisiune şi cu atât mai puţin o garanţie a succesului, ci înseamnă a avea o opţiune şi a nu fi împiedicat să uzezi de ea.

Numeroşi autori au criticat, însă, această viziune formală asupra egalităţii de şanse, argumentând că ea trece total sub tăcere impactul pe care diversele circumstanţe sociale îl au asupra şanselor relative ale fiecărui individ. Cu alte cuvinte, corectitudinea procedurală a poziţiei de start în competiţie nu neutralizează efectul inegalităţilor sociale mai vechi, persistente, prin care un anumit grup a fost privat sistematic de avantaje sociale sau educaţie, a căror posesie reprezintă, însă, o condiţie implicită pentru a accede la postul sau beneficiul vizat⁵.

În consecinţă, pentru ca egalitatea de şanse să poată fi asigurată în mod substanţial, real, nu este suficientă ajustarea politicilor de admitere în universităţi sau a criteriilor de angajare în posturi competitive şi atrăgătoare, ci este nevoie de schimbări la un nivel profund, respectiv în ceea ce Rawls numeşte „structura de bază a societăţii”⁶. Formularea unui principiu substanţial de egalitate a şanselor ţine seama de multitudinea de feluri în care, în realitate, indivizii dobândesc avantaje diferite în virtutea familiilor diferite din care provin, a atitudinilor de încredere sau neîncredere în viitor care le sunt astfel dezvoltate, a raportării active sau pasiv-resemnate la viaţă ca urmare a interiorizării unui anumit set de valori morale, religioase, a accesului diferit la sisteme de educaţie, bagaj de cultură, reţele sociale informale etc.

O altă direcţie de critică la adresa egalităţii formale de şanse exprimă scepticism atât faţă de corectitudinea ei morală, cât şi faţă de posibilitatea aplicării ei în realitate. Dincolo de aparenţa unei concepţii rezonabile, al cărei obiectiv modest formulat nu aduce atingere libertăţii umane, egalitatea de şanse ar fi, în esenţă, expresia unui spirit competitiv, care adânceşte, de fapt, inegalităţile dintre oameni. Aceasta se întâmplă pentru că fiecare societate are un set de valori în funcţie de care talentele şi abilităţile unora contează mai mult decât cele ale altora, iar susţinerea egalităţii de şanse implică acceptarea prealabilă a unei ordini sociale şi morale pe care o consolidează, amplificând diferenţele naturale dintre oameni.

Să ne imaginăm o cursă la care sunt invitaţi să participe din poziţii de start egale indivizi foarte diferiţi – unii sunt supraponderali, alţii au trecut de prima tinereţe, unul are un defect la picior, iar altul este atlet de performanţă.⁷ Extrapolând acest exemplu puternic intuitiv, putem ajunge la concuzia că, în domeniile importante (asociate poziţiilor sociale avantajoase), selecţia este previzibilă, pentru că doar cei care posedă (dinainte şi în proporţie superioară) calităţile cerute se vor bucura de şanse pentru a şi le dezvolta. Filosoful Thomas Nagel adoptă o poziţie similară: „În opinia mea, cea mai mare nedreptate din această societate nu este de ordin rasial, nici sexual, ci intelectual. Nu vreau să spun că este nedrept că unii sunt mai inteligenţi decât alţii; şi nici că societatea îi răsplăteşte pe oameni diferenţial doar pe baza inteligenţei lor: de obicei nu procedează aşa. Cu toate acestea, societatea oferă, în medie, recompense mult mai mari pentru sarcini care necesită o inteligenţă superioară decât pentru cele care nu necesită această calitate. Aşa stau, pur şi simplu, lucrurile într-o societate avansată tehnologic şi cu o economie de piaţă. Faptul că indivizii isteţi ar merita şansa să facă mai mulţi bani decât cei ne-isteţi nu reflectă o judecată socială. Ei pot merita oportunităţi educaţionale mai bogate, dar nu şi avuţia materială care le este asociată.”⁸

Aceeaşi distincţie dintre „formal” şi „substanţial” se poate aplica şi în cazul non-discriminării. Dincolo de a observa că principiul de selecţie a criteriilor în baza cărora nu ar trebui să discriminăm nu este explicit formulat şi că el reflectă în mare măsură experienţa istorică, ne putem întreba ce separă, în esenţă, discriminarea „rea” din punct de vedere moral de cea „nevinovată”. În încercarea de a găsi un răspuns vom vedea că simpla distincţie dintre comportamente publice şi comportamente private nu este suficientă pentru formularea unui principiu de dreptate care să explice în mod coerent de ce non-discriminarea este o normă.

O posibilă definiţie a discriminării „greşite” o echivalează cu „acea discriminare care defavorizează persoane de un anumit tip într-un fel care exprimă atitudini ostile sau altfel neadecvate moral faţă de persoanele de acel tip”⁹. Potrivit acestei definiţii, un angajator capricios, care refuză să admită în compania sa candidaţi aparţinând unei anumite categorii, fără a exprima sau avea o prejudecată ori o atitudine ostilă, jignitoare faţă de aceasta, nu se face vinovat de discriminare, cel puţin nu în sens tare. De altfel, până la un punct, urmarea unor anumite stereotipuri frecvent confirmate (de exemplu: femeile sunt mai potrivite decât bărbaţii pentru munca de secretariat, pentru că au o atenţie distributivă mai bună) şi care nu conţin o denigrare morală a unui grup se încadrează în „discriminarea statistică” şi poate fi admisă ca un instrument raţional de asigurare a eficienţei economice.

Un caz diferit este cel al atitudinilor şi comportamentelor care, luate individual, nu pot fi considerate răuvoitor discriminatorii, ci doar idiosincratic discriminatorii, dar al căror efect agregat conduce la situaţii de discriminare reală şi inegalitate socială. De exemplu, opţiunea paşnică a unor albi de a-şi cumpăra case în acea parte a unui cartier care este locuită exclusiv de albi nu conţine, în sine, dorinţa de a-şi defavoriza conaţionalii de culoare; perpetuat în timp, însă, acest comportament va duce la o segregare rasială cu consecinţe importante printre altele, asupra educaţiei copiilor afro-americani (privaţi de interacţiunea cu copiii din familii mai bogate, care au avut acces la oportunităţi educaţionale superioare, atât formale, cât şi informale). Ulterior, aceste inegalităţi vor afecta şansele acestor copii în competiţia socială.¹⁰

Dacă distincţia dintre intenţionat şi neintenţionat nu este, în sine, lămuritoare, aceasta se întâmplă şi din cauza mecanismelor psihologice şi sociale profunde care se dezvoltă în urma unor politici sau acţiuni discriminatorii. Dacă discriminarea inadmisibilă moral este cea care „nu prezintă avantaje sociale şi ataşează unei trăsături cu care oamenii se nasc un simţ redus al valorii”,¹¹ aceasta transformă la nivel psihologic şi social o trăsătură care ar fi putut rămâne nerelevantă într-una esenţială, care reduce stima de sine a respectivilor indivizi şi ajunge să îi departajeze în competiţii unde nu este niciodată explicit formulată ca un criteriu de eligibilitate. Aşa cum arată exemplul de mai sus cu segregarea locativă, ceea ce face acest tip de discriminare profundă, nu neapărat intenţionată, unul greu de combătut, este că el se ataşează normelor sociale, care pot funcţiona independent de politici ca reguli interiorizate de oameni.

Putem observa că atât în cazul egalităţii de şanse, cât şi în cel al non-discriminării, preocuparea generală pentru imparţialitate se traduce prin încercarea de a atenua (sau a neutraliza) dezavantajele care nu rezultă din alegeri de care indivizii pot fi făcuţi cu adevărat responsabili. Pentru a clarifica acest aspect, este, însă, nevoie să readucem în discuţie conceptele de „şansă”, „merit” şi „succes”.

„Efectul Matei”

Argumentul în favoarea unei viziuni substanţiale asupra egalităţii şi a non-discriminării poate ridica o obiecţie importantă, şi anume că în încercarea de a nivela cât mai echitabil diferenţele de şanse, vom ajunge să îi privăm pe cei cu adevărat talentaţi şi merituoşi, („excepţionalii”), de la recompensele la care sunt îndreptăţiţi în virtutea înzestrării lor speciale. De ce ar trebui - s-ar putea obiecta- ca societatea să-şi consume resursele pentru a îmbunătăţi situaţia celor mai defavorizaţi sau pentru a corecta nedreptăţi trecute, în loc să cultive talentele de excepţie, care în lipsa acestui sprijin s-ar irosi ?

Dar oare aceste talente ţin strict de merite individuale? Într-un studiu foarte interesant dedicat percepţiei contemporane a succesului social, jurnalistul Malcolm Gladwell susţine că nu. Analizând statistic exemple de succes dintr-o varietate de domenii, Gladwell demonstrează că, în general, indivizii consideraţi cei mai talentaţi sau cei mai de succes sunt beneficiarii unei acumulări de avantaje care porneşte uneori dintr-un punct complet arbitrar. Acest argument nu neagă în vreun fel excelenţa personală (talentul unui muzician sau al unui sportiv de top), ci sugerează că, înainte de a ne concentra asupra indivizilor, trebuie să cercetăm mediul care i-a format, tot aşa cum un biolog studiază „ecologia” unui organism.

De exemplu, componenţa echipei de juniori din liga de hockey a provinciei Ontario avea ca particularitate statistică faptul că toţi jucătorii de elită erau născuţi în primele trei luni ale anului. Acest detaliu era hotărâtor pentru performanţele lor viitoare, dat fiind că 1 ianuarie este data la care echipele canadiene de hockey fac selecţia pentru juniori. Astfel, un jucător care împlinea zece ani în ianuarie sau februarie era în avantaj faţă de unul care împlinea zece ani în decembrie, pentru că la această vârstă o diferenţă de un an contează enorm ca forţă şi performanţă fizică. Acest avantaj iniţial arbitrar genera un lanţ de alte avantaje conştiente: jucătorii puţin mai mari ajungeau să se antreneze în echipe mai bune şi să joace de două-trei ori mai multe meciuri decât colegii lor mai mici, fapt care la un moment dat atrăgea după sine performanţe remarcabile.¹²

În opinia lui Gladwell, exemplul este edificator pentru ceea ce el numeşte „efectul Matei”, de la Evanghelia după Matei, unde se spune: „Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua.” Paradigmatic pentru această a doua situaţie este cazul lui Christopher Langan, autorul autodidact al unui model cognitiv-teoretic al universului şi posesorul unui coeficient de inteligenţă considerat prea mare pentru a putea fi măsurat cu precizie . Spre deosebire de exemplul anterior, în care excelenţa jucătorilor de hockey a fost construită în timp, Langan a demonstrat calităţi excepţionale de foarte mic. Cu toate acestea, el nu a devenit niciodată un reputat savant sau un profesor într-o universitate de elită, ci a rămas întotdeauna un „fenomen” la marginea comunităţii academice, considerat genial, însă care nu a beneficiat niciodată de platforme instituţionale pentru a-şi propaga ideile. Povestea vieţii sale, reconstituită de Gladwell, este povestea tristă a unui copil foarte sărac, cu un tată vitreg violent şi care nu şi-a găsit niciodată locul într-un sistem de învăţământ, în esenţă pentru că mediul în care crescuse nu îi formase în niciun fel inteligenţa practică şi abilităţile sociale esenţiale; deşi excepţional, elevul Langan a eşuat sistematic în situaţii aparent banale care presupuneau interacţiunea cu autoritatea şi nu a cules niciodată roadele meritate ale înzestrării sale.

Concluzii

Cele două exemple citate mai sus sugerează complexitatea noţiunii de „succes”, precum şi ambiguitatea celei de „merit”. Am văzut, totodată, că identificarea dezavantajelor pe care cele două principii, egalitatea de şanse şi non-discriminarea, aspiră să le reducă sau neutralizeze este problematică atât la nivel factual (câte date ar trebui să avem despre fiecare pentru a ne forma o imagine precisă despre cum a ajuns într-o anumită situaţie şi în ce măsură poate fi deresponsabilizat total ?), cât şi la nivel normativ (ce trebuie să sacrificăm în numele acestor principii ?). Dacă, din punct de vedere normativ, există o suprapunere parţială între egalitatea formală de şanse şi non-discriminare, aceasta slăbeşte atunci când prima se asociază cu o viziune meritocratică. Pe de altă parte, dacă admitem că ambele principii trebuie înţelese în spiritul unei viziuni substanţiale, vom vedea că, fără a se suprapune, ele se confruntă cu aceleaşi probleme, respectiv legitimitatea şi fezabilitatea mobilizării resurselor şi energiilor sociale pentru aplicarea lor consecventă. Imixtiunile pe care viziunea substanţială le-ar implica faţă de instituţia familiei sau necesitatea schimbărilor profunde în structura de impozitare şi salarizare a societăţii o plasează, pentru moment, într-o sferă strict teoretică.

BIBLIOGRAFIE
ARNESON, Richard, „What is Wrongful Discrimination?”, San Diego Law Review, 43, 2006
BARRY, Brian, Justice as Impartiality,Oxford, Oxford University Press, 2002.
GLADWELL, Malcolm, Outliers. The Story of Success, New York, Little, Brown and Company, 2008.
MASON, Andrew, Levelling the Playing Field. The Idea of Equal Opportunity and Its Place in Egalitarian Thought, Oxford, Oxford University Press, 2006.
NAGEL, Thomas, „Equal Treatment and Compensatory Discrimination”, Philosophy and Public Affairs, Vol.2, Nr. 4, 1973.
POJMAN, Louis şi WESTMORELAND, Robert (editori), Equality. Selected Readings, Oxford, Oxford University Press, 1997.
RAWLS, John, Justice as Fairness. A Restatement, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 2001.
ROEMER, John, Equality of Opportunity, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1998.

ILEANA DASCĂLU – Drd., Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, master în Studii Europene, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti.

 sus