Discriminări

Migrație și discriminare – perspective teoretice
 

FRANCISC ADRIAN HELSTERN
[Parliament of Romania]

Abstract:
Discrimination is one factor which operates amongst many in the social inclusion or exclusion of minorities and migrants. All liberal democracies guarantee fairly unqualified rights to freedom of internal movement and emigration but defend state powers to control immigration. The legitimacy of immigration control has been much discussed among political theorists. Old controversies between advocates of open borders and state rights to limit territorial admission have not been resolved, but recently debates have shifted towards more particular questions of special admission claims and constraints on state discretion.

Keywords: migration; state policies; discrimination; immigration restrictions; basic egalitarian values; political theories

În pofida teoriilor, foarte bine puse la punct şi a legislaţiei abundente, atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi la nivel internaţional, problematica discriminării este actuală şi fără şanse de a fi rezolvată în viitorul imediat, mai cu seamă în condiţiile noului val al unei crize economice mondiale care este fundalul dezvoltării atitudinilor colective xenofobe, rasiste, şovine.

Xenofobia „adresată” non-naţionalilor, imigranţilor în particular, constituie una dintre cele mai demne de luat în seamă surse ale rasismului contemporan; discriminarea imigranţilor a devenit o problemă globală – pe măsura globalizării generale a unei societăţi cu prea multe trăsături ale naţionalismelor secolelor trecute – care afectează în egală măsură ţările de origine, ţările de tranzit, ca şi pe cele de destinaţie. La nivelul anului 2010, potrivit statisticilor publicate de Departamentul Economic şi al Problemelor Sociale din Cadrul ONU, circa 200 milioane de oameni trăiau în afara statului lor de origine.

În Europa ultimilor 30 de ani, amploarea fenomenului migraţiei a determinat atât statele, cât şi cetăţenii acestora să reflecteze din nou, ca şi odinioară, asupra identităţii naţionale; Uniunea Euro­peană a perturbat fundamental cuplul tradiţional naţionalitate-cetăţenie, prin stabilirea unei uniuni fără graniţe, prin eliminarea vechilor bariere şi crearea, după 1992, a unei cetăţenii europene. Fenomenul migraţiei, tratarea acestuia de către diferitele instanţe publice şi modul în care a fost perceput de către societate, toate acestea sunt relevante pentru noile valorizări ale identităţii naţionale şi cetăţeniei, pentru rolul pe care statul şi-l asumă sau rolul la care statul trebuie să renunţe în ceea ce priveşte politicile sale publice referitoare la acest fenomen.

Oricum, fenomenul migraţiei trebuie analizat în linii teoretice cu totul noi, figura migrantului trebuie, la rândul ei, înscrisă într-un registru cu totul schimbat. Migrantul nu mai este ce era, a devenit un actor individual care poate bulversa frontierele statelor şi care se înscrie într-o viaţă marcată de mobilitate, care nu mai poate fi analizat într-un singur registru. Transformarea profundă a subiectului migraţiei are evidente implicaţii asupra rolului statului şi asupra modului în care ordinea naţională tradiţională este atinsă de către aceste noi forme de migraţie. Statului şi instituţiile sale trebuie să se repoziţioneze în raport cu aceste transformări, statul suveran nu mai este singurul actor al politicilor de migraţie.

Situaţia romilor, cu dezvoltarea particulară din Franţa ultimilor ani, a atras atenţia forurilor de decizie politică la nivel naţional şi la nivelul Uniunii Europene, în încercările lor de a stabili, pornind de la analiza compatibilităţii măsurilor luate de autorităţile franceze cu legislaţia europeană şi internaţională, problemele teoretice generale care se pun în legătură cu romii, cât şi liniile practice pentru înţelegerea şi rezolvarea problemei generale a migraţiei şi discriminării imigranţilor.

Moartea unui tânăr « nomad », de 22 ani, împuşcat de un jandarm, a declanşat reacţia comunităţii de nomazi din Sain-Aignan (Loir-et-Cher), care a atacat sediul jandarmeriei locale; conflictul a escaladat, a fost atacat şi incendiat sediul jandarmeriei dintr-o localitate apropiată, populaţia s-a simţit ameninţată iar autorităţile au luat măsuri drastice. La 21 iulie 2010, preşedintele Sarkozy a anunţat o reuniune de urgenţă la Palatul Eliysee asupra problemelor pe care le ridică comportamentul unor membri ai comunităţii de nomazi („gens de voyage”) şi a anunţat dezafectarea tuturor taberelor aflate în situaţii ilegale. Numeroase asociaţii au blamat „stigmatizarea unei etnii” pentru că, din discursul preşedintelui se crea impresia că „toţi nomazii şi romii sunt criminali şi delincvenţi”¹. În câteva zile, o problemă de drept comun a condus astfel la stigmatizarea oficială a unei întregi comunităţi. Oricum, aceste populaţii au fost primele victime ale politicii de discriminare şi expulzare, iar episodul 2010 nu este nici nou, nici unic, nici caracteristic doar Franţei. În 2006, primarul din Ensishenim a dispus incendierea a 14 caravane de romi croaţi şi români, sub pretextul instalării lor ilegale pe teritoriul comunal², în toamna anului 2007 asasinarea, în Italia, a unei tinere într-un tren, de către un rom român, a declanşat atacul unui grup de italieni asupra comunităţii rome, urmat, la nivel oficial, de un decret lege care permitea expulzarea resortisanţilor români, rezidenţi în Italia de mai puţin de 10 ani, pe motive de „securitate publică”; în anul 2009, ciocnirile dintre romi/nomazi şi autorităţile locale franceze s-au soldat cu numeroase expulzări, mai ales în Seine-Saint-Denis. Urmare a acestui conflict, circa 8000 de romi au fost expediaţi în România, cu un bilet de avion şi 300 de euro; 2/3 dintre aceştia s-au reîntors în Franţa.

Pe 28 iulie 2010 autorităţile franceze au anunţat oficial iniţierea unei serii de măsuri care vizau rezolvarea problemei nomazilor („gens de voyage”) şi romilor, concretizate, într-o primă etapă, în dezafectarea a circa 200 tabere ale romilor/nomazilor, într-un interval de trei luni, motivaţia fiind desfăşurarea unor acţiuni ilegale legate de acestea, respectiv traficul ilegal şi exploatarea minorilor, prostituţie, crime sau violarea dreptului de proprietate. Măsura a fost urmată, ca pandant, de expulzarea şi trimiterea în ţările de origine, respectiv Bulgaria şi România, a celor aflaţi în situaţii ilegale, cu plata unui „ajutor de întoarcere” (300 de euro/adult şi 100 euro/copil). La 30 august, autorităţile franceze au anunţat dezafectarea a 128 tabere ilegale şi repatrierea a 979 de cetăţeni bulgari şi români, aflaţi ilegal pe teritoriul Franţei.

Pentru eficientizarea procesului de dezafectare a taberelor ilegale s-a anunţat, de asemenea, reformarea legislaţiei franceze în domeniu şi utilizarea, din octombrie 2010, a unei baze de date denumită OSCAR, pentru colectarea amprentelor beneficiarilor „ajutorului de întoarcere”, în scopul evitării posibilelor fraude (solicitarea ajutorului de către aceeaşi persoană de mai multe ori sau utilizarea unei identităţi false). Ministrul imigraţiei, Eric Besson, a anunţat că guvernul se pregăteşte să depună în parlament un amendament vizându-i în special pe romi şi va autoriza expulzarea cetăţenilor străini în caz de ”ameninţare la adresa ordinii publice cu ocazia unor acte repetate de furt sau de cerşetorie agresivă”.

Pentru „a lupta mai eficient împotriva reţelelor de imigraţie clandestină şi de trafic de persoane provenite din România şi Bulgaria”, ministrul a anunţat alte două amendamente: cel dintâi va permite ”repatrierea în ţările de origine a persoanelor care reprezintă o povară nerezonabilă pentru sistemul nostru de asistenţă socială”, iar al doilea va autoriza ”sancţionarea celor care abuzează de dreptul de sejur scurt (maxim 3 luni) pentru a ocoli regulile mai stricte ale sejurului lung” (un loc de muncă, urmarea unor studii sau justificarea unor resurse suficiente, plus asigurare de sănătate).

Reacţiile la nivel european nu s-au lăsat mult aşteptate. Preşedintele Băsescu şi-a exprimat sprijinul oficial pentru dreptul oricărui cetăţean român de a se mişca liber în spaţiul UE, ministrul de interne italian, Roberto Maroni, a anunţat sprijinul ţări sale pentru acţiunile autorităţilor franceze şi a reiterat intenţia de revizuire a problemei expulzării automate a cetăţenilor Uniunii, ministrul suedez al Afacerilor Europene şi Integrării a solicitat măsuri, suportate din Fondul Social European pentru a implementa integrarea romilor³.

Încă de la misterioasa lor apariţie în Europa, acum mai bine de nouă sute de ani, romii nu au reuşit să se înscrie în cadrele existenţei stabile, conformă cu convenţiile sociale acceptate. Aşa se face că obiceiurile şi cultura lor au rămas practic neînţelese, păstrarea propriei lor identităţi izbindu-se de respingerea societăţilor cu care au convieţuit. Romii continuă să se confrunte cu discriminarea, excluderea şi sărăcia extremă în UE.

În pofida criticilor la adresa preşedintelui francez, venite cu precădere din partea stângă a eşichierului politic, care este acuzat că, prin acţiunile legate de romi şi taberele acestora, încearcă să recupereze voturile pierdute în faţa extremei drepte, prin politici anti-imigrare, la timp pentru alegerile din 2012⁴, rezultatele unui sondaj comandat de „Le Figaro”, desfăşurat în perioada 3-5 august 2010, reflectă atitudinea populaţiei franceze faţă de romi/nomazi: 79% susţinut desfiinţarea taberelor; 80% sunt de acord cu pedepse de 30 de ani închisoare pentru cei care omoară agenţi de poliţie şi jandarmi; 80% sunt de acord cu retragerea cetăţeniei străinilor care practică poligamia şi circumcizia; 89% sunt de acord cu purtarea brăţărilor electronice de către recidivişti; 55% sunt pentru condamnarea la închisoare a părinţilor minorilor infractori

O nouă lege, din 16 iulie 2011, defineşte statul străinilor, printr-un ansamblu de măsuri legislative şi regulamentare care fixează condiţiile intrării acestora în ţară, condiţiile de sejur şi de acces pe piaţa muncii. Ceea ce interesează în mod deosebit în cazul de faţă este prevederea potrivit căreia pentru imigranţii cu înaltă calificare se acordă o « cartă albastră europeană » care le facilitează accesul pe piaţa muncii şi alte drepturi derivate, spre deosebire de toţi ceilalţi migranţi, pentru care condiţiile de intrare în ţară şi de acces la piaţa muncii sunt înăsprite. Urmare firească a tulburărilor cu conotaţii rasiale din anul 2010, care au avut ca protagonişti imigranţii ilegali, mai exact imigranţii romi, chiar dacă, în mod paradoxal, expunerea de motive şi argumentele ulterioare al realizatorilor acestei legi, acreditează ideea unei întăriri a democraţiei şi a libertăţii de mişcare, de aşezare şi de muncă a imigranţilor. La baza unei astfel de decizii legale, de reglementare au stat, în mod evident, consideraţii teoretice, normative, a căror cunoaştere înseamnă un pas important în creionarea unor răspunsuri necesare.

La baza deciziilor politice stau fundamente teoretice clare, teoriile principalilor exponenţi ai filosofiei politice care s-au remarcat în marcare principalelor direcţii în analiza migraţiei ca fenomen global. Migraţia globală, tot mai accentuată, ridică nu doar probleme de legalitate, normativizate de altfel la nivel naţional şi global, ci şi probleme etice complexe. Dezbaterile normative privesc atât etica graniţelor, etica migraţiei, relaţiile între graniţe şi justiţie, relaţiile între graniţe sau cazul aproape clasic al graniţelor deschise.

Întrebarea dacă politica graniţelor închise aflată sub controlul unilateral al unui stat democratic este legitimă nu poate fi stabilită până când nu aflăm mai întâi căruia din regimurile de control aparţine. În contextul acestei creşteri globale a migraţiei, necesitatea recunoaşterii libertăţii de mişcare şi a mobilităţii umane devine o problemă foarte spinoasă în relaţie cu una dintre modalităţile în care statul îşi face pregnant simţită suveranitatea: dreptul de control al graniţelor sale naţionale, şi nu este vorba despre graniţe simbolice sau conceptuale, ci de graniţele teritoriale, care limitează puterea jurisdicţională statală⁵.

Pentru a se putea schiţa o serie de răspunsuri la întrebarea de lucru, am socotit necesară integrarea problematicii particulare expuse mai sus în aria celei conturate de disputa dintre David Miller, Arash Abizadeh şi Carens şi alţii, legată de dreptul statului de a restricţiona fluxurile migratorii, ceea ce impune ca punct de plecare opiniile cu privire la libertatea de mişcare, justificarea democratică a restricţionării acesteia, justificarea legală şi morală a „imigraţiei alese” – practicată de Franţa şi mai nou legalizată în această ţară.

Din punctul de vedere al statului suveran, politica controlului accesului la graniţă, incluzând imigrarea şi naturalizarea, precum şi validarea sau invalidarea motivaţiilor individuale de acces trebuie să fie sub controlul unilateral al statului şi este foarte pregnant definită de către H. Arendt: teoretic suveranitatea statului nu are nicăieri caracterul absolut pe care îl are în domeniul emigraţiei, naturalizării, naţionalităţii şi expulzării⁶.

Teoreticienii aduc o serie de argumente în sprijinul idee de suveranitate a statului, deci de dreptul acestuia de a închide graniţele, printre care prezervarea culturii, susţinerea propriei economii, distribuirea bunăstării, buna funcţionare a mecanismelor politice, stabilirea unui climat de securitate, autodeterminarea politică şi, în ultimă instanţă, democraţia însăşi.

Principiile drepturilor umane pot defini efectiv îndatoriri limitate cu privire la restricţii, însă nu vor putea motiva indivizii să se sacrifice pentru străini atât cât pentru conaţionali. Astfel, cetăţenii statului-gazdă pot fi motivaţi să se opună unei politici imigraţioniste care ar contrasta cu obligaţiile morale pe care le poartă unii faţă de ceilalţi. Justificarea dreptului de excluziune este astfel legat de justificarea în sine a statului-naţiune, înţeles ca instituţie în cadrul căreia membrii îşi exercită autoritatea în beneficiu de reciprocitate. Statul fondat pe principii democratice şşi cuprinzând îndatoririle pozitive speciale pe care cetăţenii le poartă unii faţă de ceilalţi se apropie cel mai mult de definiţia pe care concepţia liberală o dă egalităţii.

Potrivit lui David Miller apărarea naţionalităţii nu trebuie să facă apel în ultimă instanţă la principiile universale ce constrâng indivizii la a face parte dintr-un grup social, independent de relaţiile speciale. Apelul la drepturile omului sau la o serie de idei abstracte privind echitatea în context cooperative se dovedesc factori motivaţionali prea slabi pentru a genera un simţ mutual al datoriei, pe care îl întâlnim între cetăţenii unei naţiuni. Astfel de referiri nu vor îndemna cetăţenii la sacrificii majore pentru bunăstarea celor aflaţi în afara graniţelor statului lor, sau pentru cei din interior care nu sunt membri ai naţiunii lor⁷v.

Miller argumentează pe tot parcursul scrierilor sale concepţia potrivit căreia statele naţiuni liberale au dreptul extins de a limita imigraţia, ca parte a drepturilor sale suverane, dar nu pot interzice migranţilor justificarea motivaţiei respingerii lor, cea mai adecvată fiind aceea că politica cu privire al migraţie este legată de binele general al societăţii primitoare, bine care reflectă valorile şi tradiţiile naţionale⁸. Deschiderea frontierelor ar ameninţa astfel identitatea colectivă a unui popor, i-ar distruge specificitatea culturală sau l-ar împiedica în exercitarea propriei culturi politice⁹.

Potrivit concepţiei naţionalist liberale a lui Miller, dacă statele naţiuni liberale trebuie să ia în considerare şi interesele imigranţilor, acestea sunt, în acelaşi timp, îndreptăţite să dea prioritate intereselor propriilor cetăţeni, prin urmare, politicile naţionale referitoare la imigraţie sunt legate de necesităţile sociale şi economice interne şi de valorile culturale, istorice, sociale şi politice naţionale. Însăşi legitimarea statelor naţionale moderne, susţine Miller, derivă, în parte, din rolul său de protector şi promotor al culturii naţionale – dacă nu există o cultură proprie, care trebuie protejată, nu există nici o raţiune pentru care statul să existe ca entitate distinctă¹⁰.

Argumentele aduse de Miller, în principal, nu sunt sustenabile, pentru că ele contrazic principiul unversalismului mondial. Astfel, protejarea avantajelor economice şi binelui general al propriilor cetăţeni nu poate constitui, din acest punct de vedere, o raţiune suficientă pentru a justifica limitarea imigraţiei. Universalismul moral implică faptul că trebuie să se ia în consideraţie drepturile sau binele fiecăruia. Refuzarea dreptului imigranţilor de a intra în ţară pe motivul apărării bunurilor şi binelui populaţiei „indigene”, presupune existenţa unui drept necondiţionat al acesteia la nivelul de trai actual, cu alte cuvinte chiar dacă aceasta implică a refuza o serie de oportunităţi altor persoane, pe simplul motiv, arbitrar, al naţionalităţii. Susţinătorii universalismului moral ar putea justifica o limitare a migraţiei doar în condiţiile în care există raţiuni clare de a cred că deschiderea frontierelor ar putea conduce la o situaţie care, în ansamblu, ar fi inferioară în termenii binelui general al populaţiei situaţiei date.

Principalul oponent teoretic al lui David Miller, Arash Abizadeh, conduce o argumentaţie foarte acidă cu privire la principiile generale ale democraţiei actuale, dintre care este, în opinia sa, exclus cu desăvârşire, socotit fundamental incompatil, dreptul unilateral al statului de e exclude străinii. Aici accentul pare pus pe conotaţia de unilateralitate a acţiunilor statului, ceea ce autorul explică foarte limpede¹¹.

Argumentaţia pusă în discuţie de Abizadeh porneşte de la o premisă fundamentală cu dublă deschidere, una de natură morală, cealaltă de natură descriptivă. Premisa de natură morală se constituie ca o construcţie democratică justificativă, care stipulează că prezenţa coercitivă a statelor este ilegitimată prin ea însăşi, cu excepţia cazului în care poate fi justificată în termeni democratici către oricare individ care poate fi atins de urmările acestei acţiuni, fie el cetăţean al ţării prezumtive gazdă, fie el solicitantul vizei de intrare în respectivul stat, deci faţă de oricine poate fi supus urmărilor acestor acţiuni coercitive. Premisa secundară, de natură descriptivă, funcţionează ca o observaţie potrivit căreia statul supune acţiunii coercitive străinii pentru a preveni intrarea imigranţilor pe teritoriul său naţional. În lumina acestor două premise, Abizadeh concluzionează că statul nu are nici un drept de a a exclude în mod unilateral străinii, imigranţii; permisiunea derivă din acceptul şi înţelegerea acestora, ceea ce pare o situaţia fără nici o legătură cu realitatea, câtă vreme aceştia este limpede că nu sunt o „voce”, nu sunt reprezentaţi, pentru că nu există această posibilitate practică, în vreuna dintre structurile statale responsabile cu facerea, sau cu supravagherea aplicării unor normative. Statul ar trebui să realizeze nişte organisme democratice în care să fie incluşi reprezentanţi ai imigranţilor, ai străinilor, şi nişte mecanisme legislative care să le asigure acestora posibilitatea de a se exprima asupra acelor acţiuni ale statului care îi vizează direct, sau să aibă posibilitatea de a se exprima prin referendum. Procesul politic în sine ar trebuie să îi aibă ca protagonişti nu doar pe cetăţenii respectivului stat, ci şi pe străini, pe imigranţi. Astfel, justificarea democratică a regimului de stat al controlului graniţelor ar fi administrată, în egală măsură, de cetăţeni şi de străini.

Deschiderea graniţelor pentru imigranţi este apărată prin argumentele potrivit cărora statele nu trebuie să aibă puterea de a restricţiona nici potenţialii imigranţi aşa după cum nu au puterea de a restricţiona dreptul propriilor cetăeţni de a-i primi pe imigranţi pe proprietatea lor. Un argument utilitarist propus este cel conform căruia mişcarea oamenilor trebuie să fie guvernată de aceleaşi reguli care se aplică şi în cazul mişcării bunurilor şi capitalurilor.

Unicul motiv pentru care dreptul de a apăra bunurile comune se poate traduce în situaţia actuală într-un control al imigraţiei este credinţa într-un formidabil dezechilbru economic şi demografic al lumii actuale, într-o mare masă de străini, de origini culutrale diferite şi, pentru cei mai mulţi, fără calificare, intraţi pe teritoriul statelor occidentale europene. O comunitate politică îşi poate prezerva legile, insituţiile, cultura publică dacă o masă importantă de străini cu o cultură fundamental diferită trăieşte pe teritoriul său? Este o întrebare la care nu se poate oferi un răspuns apodictic. Statul nu poate prezuma aproric că astfel de străini nu pot trăi într-un echilibru cu proprii cetăţeni, dar poate şti, a priori, că dincolo de un anumit număr de astfel de străini, nu se pot integra într-un sistem social echilibrat sau că integrarea lor va avea un efect de bulversare asupra societăţii „indigene”. Acest raţionament este conjunctural. Se poate ca, şi în condiţiile în care frontierele sunt deschise, imigraţia să nu aibă un caracter de msă pentru că potenţialii imigranţi observă că perspectivele lor de ameliorare a situaţiei economice sunt tot mai puţin atractive pe măsură ce un mare număr de alţi imigranţi i-au precedat. Dar chestiunea principală rămâne aceasta: dacă se admite că o comunitate politică este fondată, dacă nu pe prezervarea libertăţii sale politice şi culturii sale politice şi dacă se admite că o comunitate politică este în egală măsură fondată pe prezervarea calităţii bunurilor publice cărora le asigură administrarea în contul unei întregi societăţi, atunci expunerea la perspectiva unei masive cereri de imigrare şi fără a avea mijloacele de a şti dacă aceasta se va realiza efectiv, conferă acelei comunităţi politice dreptul de a controla migraţia.

În condiţiile actualei societăţi globale, nu se poate vorbi despre o autorizare a statului de a-şi închide ermetic frontierele ci de a restrânge mişcările de populaţie către interiorul teritoriului în locul unei totale deschideri a acestora. Ideea centrală este aceea că restricţionarea, în limite admisibile legal şi moral, a imigraţiei, este aleasă pentru a proteja şi prezerva o anumită identitate naţională necesară, prin ea însăşi, pentru menţinerea şi protejarea instituţiilor politice şi publice esenţiale pentru orice democraţie. Ceea ce nu înseamnă că imigranţii nu se pot integra în cadrul unei culturi naţionale, ci, mai degrabă că integrarea lor în cadrul unei culturi societale comune caracterizată printr-o limbă comună şi prin instituţii publice pe care le împart ca şi comunitate, poate fi un proces de lungă durată. O imigraţie fără nici o restricţie riscă să submineze la un moment dar cultura comună. Controlul imigraţiei poate da, în acelaşi timp, unui stat liberal, timpul necesar pentru a susţine şi proteja unitatea naţională atât de importantă pentru consolidarea instituţiilor sale democratice.

Controlul imigraţiei nu trebuie în mod necesar pus în termeni de justeţe sau injustiţie, problema concordanţei între imigraţie şi justiţia liberală depinde de criteriile utilizate pentru selecţionarea imigranţilor sau de motivarea restricţionării acestui drept. Politicile de imigraţie bazate pe selecţie rasială şi vizând menţinerea unei identităţi rasiale a naţiunii sunt foarte clar anti-liberale. Politicile care vizează menţinerea unei identităţi nerasiale, în care selecţia se efectuează pe baza criteriilor de cunoaştere, calificare profesională, legături cu o cultură democratică nu sunt în neconcordanţă cu noţiunea de justiţie liberală.

Principalul motiv al migraţiei în lumea contemporană este perspectiva unei vieţi mai bune. Este binecunoscut şi acceptat faptul că imigranţii au tendinţa de a se deplasa din ţările mai sărace către ţările bogate pentru a-şi ameliora situaţia economică. Dacă se ia în serios principiul elgalităţii de şanse, atunci trebuie apărată ideea graniţelor deschise şi libera circulaţie a oricărei persoane în lume. A permite statelor să restrângă sau să reglementeze imigraţia înseamnă a le permite să interzică în mod arbitrar accesul la resurse de care proprii cetăţeni se pot bucura şi aceasta înseamnă o atingere a egalităţii de şanse. Potrivit lui Carens a împiedica o persoană să-şi îmbunătăţească situaţia economică prin plecarea în altă ţară ar însemna revenirea la un sistem feudal potrivit căruia perspectiva vieţii unei persoane este indestructibil legată de locul său de naştere¹².

Concluzii

Dreptul de liberă mişcare este, deci una dintre cele mai importante libertăţi umane, baza pentru multe alte drepturi. Dacă oamenii sunt liberi să-şi trăiască viaţa aşa cum vor, atâta vreme cât nu încalcă drepturile celoralţi semeni ai lor, înseamnă că au şi dreptul de a se stabili unde vor. Există multe restricţionări la acestei libertăţi, printre care restricţiile aplicate imigrării: controlul traficului, cererea de a respecta proprietatea alotra, închiderea pentru anumite crime sau infracţiuni, dar toate acestea solicită o justificare morală, deci statul trebuie să îşi justifice restricţiile aplicate imigranţilor în toate formele, justificare care trebuie să ţină seama atât de interesele celor excluşi, dar şi de cele ale societăţilor prezumtiv primitoare..

Libertatea de mişcare este esenţială pentru egalitatea de şanse. În statele democraţiilor liberale funcţionează principiul accesului la anumite poziţii sociale pe baza unor calităţi specifice, a unor aptitudini, a eforturilor intelectuale sau fizice, şi nu pe baza unor distinciţii de rasă, origine, sex etc. Acest idela de şanse egale este legat de faptul că toate fiinţele umane sunt născute egale şi că nu există ierarhi naturale potrivit naşterii care să deschidă calea spre poziţii sociale. Ca atare, problema pentru cei care apără dreptul statelor de restricţionare este justificare modului în care aceste restricţii contribuie la inegalitatea de şanse. În pofida susţinătorilor teoriilor dreptului statului de a restricţiona imigraţia, în virtutea obligaţiei acestuia de a apăra proprietatea comună, valorile şi tradiţiile, culltura naţională, libertatea de mişcare, prin rezultatele ei, respectiv aşezarea şi dreptul de munci pentru a accede la o situaţie materială, socială superioară celei lăsare în ţara de origine, deci prin aportul pe care imigranţii îl aduc în societatea gazdă dar şi prin beneficiile pe care le aduc societăţii din care au plecat, contribuie la limitarea inegalităţilro sociale, politice sau economice.

Ceea ce, în opinia noastră, ar putea justifica, din perspectiva teoriilor mai sus expuse, dreptul statului de a aplica o serie de restricţii, am putea spune o serie de restricţii care conduc la o „discriminare pozitivă”, în sensul acceptării doar acelor imigranţi care pot conduce la benefici pentru ambele societăţi, şi cea de origine, şi cea gazdă, deci a imigranţilor supracalificaţi, este o situaţie cu totul excepţională, respectiv o situaţie de criză, care impune statului, ca apărător nu al unei culturi naţionale, sau a unor tradiţii, ci a însăşi fiinţei naţionale, luarea unor măsuri excepţionale, cu condiţia respectării drepturilor fundamentale, chiar dacaă aceasta ar putea prepune apelul la un drept de excepţie, acela de restricţionare.

Privită prin prisma teoriile mai sus expuse, în liniile lor esenţiale pentru subiectul abordat, legislaţia franceză referitoare la imigraţie, naţionalizare, cetăţenie, ar putea fi considerată justă şi morală chiar prin prisma aserţiunii lui A. Abizadeh, potrivit căruia o restricţionare/limitare a unui drept, respectiv a dreptului de liberă mişcare care survine ca urmare a acceptării principiului „imigraţiei alese”/”conduse”, poate fi acceptată doar dacă este argumentată democractic. Legea din 16 iulie 2011 a fost supusă dezbaterii publice şi, ulterior, prin mersul firesc al legilor democratice, supusă votului Parlamentului francez. Parlamentul francez – ca orice alt parlament naţional al unui stat democratic – este rezultat al unor alegeri, ceea ce înseamă rezultat al votului, voinţei populare. Parlamentarii – cei care au votat legea în discuţie – reprezintă poporul francez, ca atare legea trecută prin voinţa poporului, demosului, la care Abizadeh face referire, nu poate fi decât justă, legală şi morală, prin voinţa majorităţii.

Bibliografie
ABIZADEH, Arash, Liberal Egalitarian Arguments for Closed Borders: Some Preliminary Critical Reflections http://www.law.yale.edu/documents/pdf/Intellectual_Life/3._Abizadeh.pdf
ABIZADEH, Arash, „Democratic Theory and Border Coercion: No Right to Unilaterally Control Your Own Borders,” Political Theory, 2008.
CARENS, Joseph H. „Migration and Morality: A Liberal Egalitarian Perspective.” In B. Barry and R. E. Goodin (eds) Free Movement: Ethical Issues in the Transnational Migration of People and of Money, University Park, Pa., Pennsylvania State University Press, 1992.
MILLER, David, On Nationality, New York, Oxford University Press, 1995.
MILLER, David, National responsability and global justice, Polity Press, Oxford, 2007
MILLER, David, „Immigrants, Nations and Citizenship”, in The Journal of Political Philosophy, volume 16, number 4, 2008.
MILLER, David, „Immigration: The Case for Limits,” in Contemporary Debates in Applied Ethics, A. Cohen and C. Wellman (eds.), Malden, MA, Blackwell Publishing, 2005.
WALZER, Michael, Spheres of Justice: A Defense of Pluralism and Equality, New York, Basic Books, 1983.

FRANCISC ADRIAN HELSTERN – doctorand în sociologie (SNSPA), master în ştiinţe politice (SNSPA), licenţiat în ştiinţe politice (SNSPA), actualmente este director la Directia studii şi documentare legislative, din cadrul Camerei Deputaţilor.

 sus