Discriminări

Originile rasismului românesc. O istorie a ideilor
 

SABIN DRĂGULIN
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
In the present study the author sketches the route of the nationalist-xenophobic discourse which characterized the Romanian society during the first half on the 19th century (1825-1880). The first hypothesis is that the antisemitic legislation promoted in Romania during Carol II and Antonescu's regime found its legitimacy in the antisemitic discourses promoted by the political and cultural elite of the era. The second hypothesis is that the antisemitic, nationalist and xenophobic feelings of this elite are strongly linked with the grand plan which aimed at creating a Romanian national identity in conformity with the general values of the 19th century.

Keywords: nationalism; xenophobia; racism; Jewish people

Introducere

Istoria legislaţiei antievreieşti din Prin­ci­patele române este mai veche. Pri­mele măsuri antievreieşti au fost luate în anii 1834, 1836, 1838, 1839 şi 1844. Însă, particularitatea acestor măsuri constau în faptul că nu aveau un caracter rasial. Reglementările priveau fluxurile migratorii, în general, şi expulzarea acelor cetăţeni străini care nu aveau mijloace de subzistenţă. Însă, cum în respectiva perioadă, principala comunitate de imigranţi care se regăsea pe teritoriul principatelor erau evreii, se subînţelege că principalii „beneficiari” ai acestei legislaţii erau aceştia.

Primele constructe cu caracter juridic ale statului român care au un caracter vădit rasial le putem regăsi în timpul domniei regelui Carol al II-lea. O importantă legislaţie antisemită a fost instituită de guvernul Goga-Cuza (1937-1938), însă antisemitismul a atins punctul culminant odată cu instaurarea regimului autoritar condus de generalul Ion Antonescu (14 septembrie 1940-23 august 1944).¹

Dorinţa introducerii unei legislaţii cu caracter antisemit în România nu era nouă, însă acest lucru s-a înfăptuit la începutul lunii august 1940, prin Decretul-lege nr 2650, privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România. Momentul este important pentru a fi semnalat deoarece pune în practică ideile antisemite care se regăseau în spaţiul public încă de la începutul formării statului român transformând astfel antisemitismul în politică de stat. Principiul de clasificare al evreilor este rasial (nivelul de rudenie) şi religios (apartenenţa la religia mozaică).² La momentul prezentării referatului privind susţinerea decretului lege, ministrul justiţiei Ion V. Gruia, scria negru pe alb principiile călăuzitoare ale noului stat român fondat pe idei etniciste şi rasiale:

„Problema evreiască constituie o problemă politică, juridică şi economică, în marginile Statului român autoritar şi totalitar, care descifrează prin conţinutul şi felul satisfacerii ei, însăşi legea destinului Naţiei. Se poate spune că prin rezolvarea acestei probleme, se statorniceşte dreptatea poporului român (...). Apărarea sângelui constituie baza morală a recunoaşterii drepturilor politice supreme. De altfel, realitatea statului naţional, în formula legii constituţionale din 27 februarie 1938, se precizează prin: a) proclamarea legii sângelui; b) proclamarea principiului că naţiunea română este creatoare de stat; c) promovarea categoriilor funcţionale, naţionale, ca realităţi politice de bază; d) distincţia juridică şi politică între românii de sânge şi cetăţenii români”.³

Ulterior, în decembrie 1940, un nou Decret-lege cu nr. 3984 venea să pună în practică principiile rasiale prezentate anterior prin Decretul-lege nr 2650. Noile reglementări au stabilit statutul militar al evreilor, fiindu-le practic interzisă posibilitatea de a mai putea presta serviciul militar. Impactul a fost important deoarece, în memoria colectivă a comunităţii evreieşti rămăsese exemplul acordării cetăţeniei sau împământenirii, cum apare în legislaţia din epocă, a evreilor care au participat la războiul de independenţă al României (1877-1878). Interzicerea acestui drept era un semnal clar venit din partea statului român conform căruia evreii nu mai sunt cetăţeni “ de rangul întâi” aşa cum statuase Constituţia din 1923, devenind cetăţeni de “ rangul al doi-lea”. Efectul direct era marginalizarea socio-politică, pe criterii etnice, a unui grup uman. Deasemenea, evreii care făceau parte din unele profesii liberale (medici, farmacişti, ingineri, arhitecţi) utile armatei, urmau să fie folosiţi în armată potrivit specialităţii lor, dar cu statutul de „rechiziţionaţi”. Ei nu aveau dreptul să poarte grade militare şi se supuneau altor reglementări. Îmbrăcau uniforma specialităţii ce o aveau, dar simbolurile aplicate indicau pregătirea şi statutul profesional. În locul gradelor militare li se aplica steaua în şase colţuri, semnul distinctiv pentru evrei.⁴

Consecinţele aplicării legilor rasiale

În anul 1930, trăiau în România Mare 756.930 de evrei reprezentând 4,2% din totalul populaţiei. În iunie 1940, România a fost obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord, Uniunii Sovietice, iar în septembrie, nordul Transilvaniei. Ulterior, Basarabia şi Bucovina de Nord au fost recucerite, în iulie 1941. Prin pierderea nordului Transilvaniei, comunitatea evreiască din România s-a redus cu aproximativ 150.000 de persoane. Toate aceste persoane şi-au pierdut viaţa fiind deportaţi de autorităţile Ungariei hortyste în lagărele de concentrare germane. Dintre cei rămaşi în ţară, 607.790, un număr de 264.900 de evrei şi-au pierdut viaţa. Dintre aceştia 166.597 au fost omorâţi în prima parte a războiului, cel mai mare număr înregistrându-se în Basarabia şi Bucovina (151.533) şi nordul Moldovei (15.064). Din datele prezentate de specialişti, la încheierea războiului, pe teritoriul fostei Românii Mari au supravieţuit aproximativ 360.000 de evrei.⁵

Din datele preluate din Recensământul general al României din 6 aprilie 1941 şi din Populaţia evreească în cifre. Memento Statistic se poate observa diferenţa numerică importantă între anii 1930 şi 1942.

Diferenţa este fundamentală şi este reflectată în datele statistice. Sute de mii de oameni au dispărut din viaţă în scurt timp pentru simplul fapt că erau evrei. Însă, pentru a înţelege cum de a putut avea loc această tragedie consider ca fiind necesar să fac o incursiune istoriografică care priveşte tema apariţiei poporului român şi a naţiunii române. În începuturile formării statale româneşti consider că apar cauzele interne care au condus la declanşarea genocidului evreilor în România.

O surtă istorie a apariţiei conceptelor de român şi de România

Statul român este o creaţie de dată recentă. Istoria românilor este strâns legată de istoria statului român. Cu toate că s-a încetăţenit ideea, în mod eronat, că noţiunile de român şi de România au o vechime care transcede epocile, nu este nimic mai fals. Noţiunile de român si de România au fost o creaţie de secol XIX. În secolul al XV-lea „latinii din Orient”, aşa cum apar în izvoare românii erau cunoscuţi sub numele de „valahi”, şi regrupau poporul de limbă latină care ocupau spaţiul Carpato-danubiano-pontic. Este perioada în care ne parvin informaţii de la călători străini sau cronicari de-ai locului, cum ar fi: Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini, Johannes Lebel, Nicolaus Olahus, Sebastian Munster, Georg Reichrstorffer, Theodore Bibliander, Antonio Verancsis, sau iezuiţii Antonio Possevino şi Giovanni Botero.⁸

În secolul al XVI-lea şi mai târziu în secolul al XVIII-lea avem informaţii noi ce provin de la Antonio Bonfini (1568), Anton Maria del Chiaro Fiorentino (1718), şi Francesco Griselini (1780).⁹

Termenul de România îl regăsim la Anton Maria del Chiaro Fiorentino care îl foloseşte pentru prima dată în anul 1718. Totuşi, prima caracterizare cu caracter ştiinţific a populaţiei identificată sub numele de români apare la istoricul german Martin Felmer (1720- 1767).¹⁰ Ulterior, Daniel Philipide îl preia, iar în 1816 îl foloseşte pentru a identifica teritoriile locuite de români.¹¹

Însă entitatea statală cunoscută sub numele de România a apărut mult mai târziu, odată cu mica unire, sub conducerea principelui Alexandru Ioan Cuza¹² (1859-1866). Domnia lui Cuza a însemnat deschiderea proceselor de reforme, ce doreau modernizarea României.¹³

Ideologiile fondatoare statului şi naţiunii române

Crearea şi instituţionalizarea termenului de român nu a fost un proces uşor. Aşa cum am arătat în rândurile de mai sus, noţiunea de România a fost un concept, prezent în însemnările unor călători străini, cu precădere, în timp ce, la nivelul relaţiilor internaţionale, ţările române erau cunoscute sub denumirile de Valachia, Moldova şi Transilvania. În mod logic şi membrii celor trei ţări se numeau valahi, moldoveni şi transilvăneni sau ardeleni. Introducerea termenului de român a fost necesar pentru a crea un nou tip de unitate socială şi o altă solidaritate internă, imediat după realizarea micii uniri de la 1859. Semnificativ este faptul că, mica unire a fost recunoscută doar în timpul vieţii lui Alexandru Ioan Cuza iar noul stat se intitula “ Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti” şi nu România.

Fundamental pentru încetăţenirea acestor concepte a fost efortul elitei revoluţionare de la 1848. Totuşi, această tânără elită ce era alcătuită din nobili aveau legături minime atât cu spaţiul burghez cât şi cu cel rural. Persoane ca Alecsandri, Kogălniceanu, Ghica şi fraţii Brătianu iar mai târziu Bălcescu erau o creaţie a educaţiei primite la Paris. Aici citeau Herder, frecventau cluburile poloneze şi italiene care împărtăşeau aceleaşi idei si idealuri, iar cartea de căpătâi era „Le Peuple”(1846), scrisă de Michelet. La întoarcerea în ţară vor înfiinţa Frăţia (1843), ce era o societate secretă unde se vor dezvolta acele idei care vor sta la baza programului de emancipare socială şi politică. Cuvântul „Dacia” apare împreună cu acela de „România”. Acestea concentrau, în mod simbolic, toate aspiraţiile de libertate, unificare şi independenţă. Acest ultim ideal a fost propus şi reprodus în Dacia Literară şi Arhiva Românească conduse de Mihail Kogălniceanu; Magazin istoric pentru Dacia conduse de August Treboniu Laurian şi Bălcescu, ca şi România de Florian Aaron. Istoria devine câmpul de luptă pentru afirmarea idealurilor naţionale. Mihai Viteazul devine personajul istoric pe care se va construi mitul renaşterii româneşti. Bălcescu şi Kogalniceanu au fost cei care au pus bazele istoriei naţionale ce va deveni argumentul de bază în lupta recunoaşterii drepturilor româneşti.¹⁴

Mihail Kogălniceanu (1817-1891), a fost elev al lui Ranke si Humbold. Acesta îşi va desăvârşi educaţia în Germania iar în lucrarea sa intitulată „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et es valaques transdanubiens”, publicată la Berlin în 1837 a promovat teoria conform căreia teritoriul Daciei îngloba Transilvania, Banat, Moldova şi Muntenia. Analizând cele două războaie daco-romane a identificat etapele apariţiei poporului român.

Prima dintre acestea a fost reprezentată de cele două războaie dintre daci şi romani. Caracterizarea dacilor în lucrare a fost pozitivă. Motivul principal a fost că, dacii au reprezentat un adversar redutabil în războaie pentru Imperiul roman.

A doua etapă s-a desfăşurat după cucerirea Daciei. Din acest moment a început procesul de romanizare.

A treia etapă începe odată cu retragerea armatei şi administraţiei romane din 271/275 d.Chr. de pe aceste teritorii. Kogălniceanu a afirmat că în Dacia a rămas majoritatea populaţiei. Aceasta şi-a păstrat limba şi obiceiurile de-a lungul veacurilor.

În acelaşi timp a identificat soluţii pentru menţinerea latinităţii şi renaşterea naţională a poporului român. Kogălniceanu a promovat ideea eliminării împrumuturilor lingvistice, a imitaţiilor străine, a căsătoriilor mixte, etc.

Nicolae Bălcescu a scris că istoria era „prima carte de căpătâi a naţiunii prin intermediul căreia se vedea trecutul, prezentul şi viitorul”. Din această viziune a istoriei putem să vedem că Bălcescu interpretează istoria naţională preluând concepţiile lui Herder şi Michelet. Lucrarea sa de căpătâi „Istoria Românilor sub Mihai-Vodă Viteazul” a avut scopul să exalte trecutul istoric al românilor prin intermediul figurii istorice a domnitorului muntean.¹⁵ În acelaşi timp este creat mitul fondator al statului român pe baza unirii celor trei ţări române de către domnitorul muntean. Această abordare se înscrie în demersul paşoptist de a identifica în istorie etapele creării poporului, naţiunii şi statului român.¹⁶

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea istoricii români s-au luptat în spaţiul cultural pentru invalidarea teoriilor lui Robert Röesller. Acesta a preluat teoriile lui Sulzer, Ivan Lucius şi Joseph Karl Eder, afirmând că după retragerea impusă de romani în Dacia nu a mai rămas populaţie autohtonă, aceasta retrăgându-se la sud de Dunăre. În acest mod la momentul pătrunderii maghiarilor în Transilvania aceştia nu au găsit pe nimeni. De aceea, românii nu aveau dreptul istoric să revendice aceste teritorii, ele aparţinând de drept maghiarilor. Această controversă istoriografică a reprezentat pentru români o sfidă. Haşdeu şi D. Onciul au dat prin lucrările lor un răspuns cât mai documentat lui Röesller.

Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907) a fost un reputat istoric şi filolog. De-a lungul carierei sale a fost director al Arhivelor de Stat ale României. Importanţa acestui întemeietor de şcoală istoriografică s-a reflectat în biografia lui Ioan Vodă cel Cumplit, ca şi în primul volum din „Biografia critică a Românilor din ambele Dacii”(1873), unde a afirmat importanţa substratului dacic în formarea poporului român.

Alexandru Xenopol (1847-1920) a fost elevul lui Ranke şi Mommsen. Ulterior a fost profesorul lui Nicolae Iorga. În lucrarea sa de căpătâi intitulată „Istoria Românilor din Dacia Traiană”, (1888-1893) s-a declarat împotriva teoriei latiniste a purităţii poporului român şi a acceptat ideea contaminării slave. În ce-a de-a doua lucrare de-a sa întitulată „Teoria lui Röessler” (1884), s-a ridicat împotriva teoriei acestuia, susţinând că nu toţi romanii s-au retras din Dacia.

Dimitrie Onciul (1856-1923) a fost profesor de istorie antică a românilor, la Universitatea din Bucureşti. El a fost cel care a promovat ideea că naţiunea reprezintă principalul subiect de investigaţie istorică. Din punctul său de vedere legăturile etnico-culturale dintre români au prefigurat unitatea naţională. Totodată din studierea propriei istorii naţionale se poate naşte adevărata dragoste pentru ţară şi naţiune. Respingând teoriile lui Röessler, a arătat că nu numai că romanii nu s-au retras din Dacia, dar că, în acelaşi timp, a existat până în secolul VII d.Chr. o infiltrare a populaţiei romanizate de la sud la nord de Dunăre. Astfel, limba română s-a format pe ambele maluri ale Dunării.

Prin înglobarea concepţiei teoretice a lui Onciul, Xenopol şi Haşdeu, s-a trasat un drum clar în istoriografia românească în care ideologia oficială a înglobat originea comună daco-romană a poporului român, continuitatea acestuia în spaţiul carpato-danubiano-pontic, existenţa unei contaminări slave, epopeea voievozilor români în lupta anti-otomană, mitizarea unficării lui Mihai Viteazul de la 1600.¹⁷

După cum observăm apare un întreg proces de creare, în anumite momente chiar de inventare a unor simboluri menite să producă o istoriografie comună pentru ţările române. Exemplele sunt multe, mitul lui Mihai Viteazul, epopeea războaielor dacice, prezentarea istoriei medievale a celor trei ţări româneşti prin reducerea, de multe ori la sintagma “ Poartă a Europei”, toate acestea, şi multe altele au apărut din dorinţa sinceră a intelectualităţii muntene şi moldovene de a fonda un stat national în graniţele ocupate de români în “spaţiul carpato-danubiano-pontic”. Iar acest fenomen nu este caracteristic doar elitei noastre. După modelul revoluţiei de la 1848, care a fost denumită ca fiind o “revoluţie a naţiunilor” elitele naţionale din întreaga Europă se aflau în plină creaţie, de multe ori artistică, şi mai puţin ştiinţifică, în ideea creării unor mituri fondatoare, menite să valideze prezenţa istorică a respectivelor popoare pe respectivele teritorii. De aici au început să răsară primele elemente ale naţionalismului şi xenofobiei în Europa. Pe bătrânul continent, odată cu invalidarea societăţii şi a regimurilor feudale după revoluţia de la 1789 din Franţa, a războaielor napoleniene şi a revoluţiilor de la 1848, erup toate energiile naţionaliste care atrag după sine puternice reacţii xenofobe. Iar spaţiul românesc, care se integrase în mare masă a ideilor după 1848 nu a putut să nu facă parte. Conceptele fundamentale ale statului modern de secol XIX erau: teritoriul, limba şi populaţia. Pentru a legitima existenţa unui popor trebuia să “demonstrezi” că îndeplineşti aceste criteri. De aceea efortul istoricilor, geografilor, etnologilor şi a lingviştilor noştri a fost acela de a demostra că poporul roman a apărut şi s-a dezvoltat pe un teritoriu comun, că are o limbă comună, iar populaţia are o descendenţă comună. Pe aceste elemente s-au creat programele politice ale elitei româneşti şi s-au impus temele fundamentale pe baza cărora s-a încercat să se creeze o mentalitate comună. Iar în acest plin efort de creare a unei solidarităţi naţionale, statul român începe să se confrunte cu cel mai mare proces de migraţie de la colonizarea Daciei de către imperiul roman. Vorbim de pătrunderea pe teritoriul tânărului stat român a unor comunităţi compacte de evrei provenite din Galiţia.

Procesul de imigrare a evreilor în ţările române la începutul formării statului român

Imigrarea evreilor a fost favorizată de politica binevoitoare a domnilor fanarioţi care doreau să atragă în Principate o populaţie obişnuită cu negoţul şi cu practicarea meşteşugurilor ca şi de creşterea numărului de contribuabili.¹⁸ Cu toate că dezorganizarea administrativă a Principatelor nu ne permite exprimarea unor date exacte putem să oferim date parţiale care ne poate explica evoluţia fenomenului. La 1825, în Moldova era aproximativ 25.000 de evrei, dintre aceştia, marea majoritate, respectiv 75% locuiau în mediul urban iar 25% în mediul rural.¹⁹ În anul 1830 numărul evreilor a crescut la aproximativ 38.000 de persoane. Însă perioada de vârf a primei jumătăţi de secol din Moldova a fost între anii 1831-1839, ajungându-se ca să fie înregistraţi 80.000 de evrei dintr-un total de 1.200.000 de locuitori.²⁰ Din recensământul realizat între anii 1859-1860 apar în Moldova 124.867 evrei la un total de 1.463.927 de persoane, respectiv 8,53% din populaţia totală a principatelor. Ei reprezentau 29,45% (106.041) din populaţia oraşelor şi 1,19% (13.4039) din populaţia rurală.²¹

În Ţara Românească, conform Recensământului de la 1860 erau 17.633 de evrei ( dintre care 16.686 la oraşe, 957 la sate), reprezentând 0,4% din populaţia totală a Ţării Româneşti.²²

Reglementări ale situaţiei juridice ale evreilor în secolul al XIX-lea

În anul 1827 hrisovul domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza reglementa situaţia juridică a evreilor, interzicându-le să se aşeze la sate şi să deţină bunuri imobiliare.²³

Prin Regulamentele Organice au fost fixate condiţia juridică a evreului. S-au menţinut interdicţiile impuse anterior, iar statutul lor s-a deteriorat deoarece s-a impus principiul apartenenţei la religia creştină pentru a dobândi cetăţenia. Evreii erau consideraţi străini. În art. 94 (capitolul III) al Regulamentului Organic al Moldovei, noţiunea de străin era asimilată cu aceea de vagabond.²⁴

Revoluţia dela 1848 aduce cu sine o schimbare în optica emancipării evreilor. La mişcările revoluţionare din Muntenia au participat şi evrei, poate de aceea în art. 21 din Proclamaţia de la Islaz se statua: „emancipaţia israeliţilor şi drepturi pentru orice compatrioţi de o altă credinţă”. În Moldova, revoluţionarii au propus rezolvarea problemei evreilor prin „emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni”.²⁵

În anul 1850, domnitorul Moldovei, Gr. Al. Ghica a impus ca măsura expulzării evreilor să se aplice numai noilor veniţi care nu dispun de capital suficient pentru a se susţine financiar şi care nu au o meserie.²⁶

Alexandru Ioan Cuza a fost adeptul emancipării graduale a evreilor. Acesta a cerut Comisiei centrale de la Focşani din anul 1860 să se elaboreze un text de lege în care să se prevadă „emanciparea graduală a locuitorilor de rit mozaic” . Prin „legea pentru comunele rurale şi urbane a Principatelor Unite Române” în art. 26 evreii erau recunoscuţi oficial, prin faptul că acestora li se acorda dreptul la mica împământenire.²⁷

Codul civil din 1864 a introdus o reglementare progresistă, în sensul în care se accepta acordarea cetăţeniei pentru necreştini conform art. 16 dacă îndeplineau următoarele condiţii: solicitantul trebuia să prezinte o cerere domnitorului, în care trebuia să specifice motivaţia pentru care doreşte să se stablească în ţară, în plus trebuia să specifice meseria, capitalul de care dispunea şi să demonstreze că în ultimii 10 ani a locuit în România. Totodată trebuia să renunţe la cetăţenia străină.²⁸

Un moment important în reglementarea situaţiei juridice a evreilor a avut loc prin Constituţia din anul 1866. Astfel. În art. 7 se stipula: „Calitatea de român se dobândeşte, se păstrează şi se pierde în conformitate cu regulile enunţate prin legile civile. Numai civilii de rit creştin pot dobândi calitatea de român”.²⁹Acest articol din Constituţie a declanşat o adevărată reacţie de respingere faţă de comunitatea evreiască, însă cele mai importante critici au avut în anul 1878. După participarea României la războiul de independenţă, plătit cu importante sacrificii umane şi materiale, marile puteri semnatare ale păcii de la Berlin (1878) au decis ca să fie impusă statului român acordarea cetăţeniei evreilor. Personal, consider că acesta este momentul zero al coagulării unor atitudini antisemite care vor evolua în timp, şi care vor conduce la apariţia legilor rasiale.

Reacţia elitei naţionaliste româneşti

Ion Brătianu, încă din sesiunea parlamentară din iunie 1866, a ţinut să precizeze că: „...noi am declarat că guvernul nu înţelege să dea ţara evreilor, nici să le dea drepturi ce ating, care vatămă oricât de puţin, interesele României”. A doua zi, continuându-şi ideea arăta: „...pur şi simplu aceea a marelui număr care ameninţă, după cum spune toată lumea, naţionalitatea noastră...Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.³⁰

Mişcarea antisemită a luat proporţii cu ocazia redactării proiectului de Constituţie din 1866, când s-a zvonit că se vor acorda drepturi politice evreilor. Moldovenii au înaintat locotenenţei domneşti şi parlamentului o petiţie foarte lungă şi documentată în care se susţinea că evreii „prin deosebirea lor de limbă, religie, moravuri, tradiţii, origine comună, reprezintă o groaznică ameninţare pentru Români, că prin diferite manopere au acaparat proprietăţile financiare din oraşe, că tot comerţul a încăput în mâna lor, că au dezorganizat şi desfiinţat clasa burgheză românească, că au acaparat toate alimentele pe care le revând falsificate, şi că ajungând arendaşi şi cârciumari ruinează sănătatea ţăranului, iar românii sunt în pericol să ajungă vagabonţi sau iloţi”³¹

În calitate de ministru de interne în anul 1867, Ion Brătianu a emis mai multe circulare către prefecturi prin care se încerca înrăutăţirea situaţiei economice a evreilor în speranţa că aceştia vor părăsi de bună voie Principatele. La protestele venite din partea marilor cancelarii europene acesta declara că „ei s-au lipit acum de pământ atât de tare, încât nu vom putea niciodată să-i dezlipim de el”.³² Mai târziu, îşi sintetiza propriile opinii politice referitoare la evrei declarând că: „Evreii au ca scop, nu mai puţin decât să distrugă existenţa noastră naţională”.³³

Cezar Bolliac îi numea pe evrei, paraziţi caracterizându-i prin următoarele cuvinte: „Este înspăimântător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimântător este că gândeşti că nicăieri n-a prins rădăcini atât de adânci ca la noi”.³⁴

M. Kogălniceanu, cu prilejul votării legii comunale, discutată în sesiunea parlamentară din 1863 s-a opus acordării de drepturi evreilor. El îşi punea atunci întrebarea dacă „cei ce se ţin îndepărtaţi de lumea noastră, care nu se îmbracă ca noi, şi nu îţi taie perciunii, pot avea ţara în mâini”?³⁵ Acelaşi Kogălniceanu, ca ministru de stat în 1869, a reluat procesul de eliminare a evreilor din sate, reacţionând vehement atunci când guvernele străine au protestat declarând că tratamentul evreilor care trăiesc în interiorul statului român reprezintă o problemă internă.³⁶

Bogdan Petriceicu Haşdeu declara referindu-se la evrei:„ovreii sunt un vierme intestinal ce ne roade pe noi drept la inimă” … „Istoria evreilor se împarte în două epoci: de întâiu Ovreii având o ţară proprie a lor, şi apoi Ovreii crescând din sudoarea străină, precum creşte muşchiul pe alte plante mai nobile. În primii secoli ai creştinismului, îi vedem alungaţi din Palestina de armatele Romei; şi de atunci încoace, dintr-un popor tare, compact, liber, degenerând tot mai mult, în vagabonţi slabi, împrăştiaţi, târâtori”.... „Christos şi Mahomet au recomandat ucenicilor de a se amesteca cu toate neamurile, răspândind în jur, unii prin predică, alţii prin sabie, unii prin înduplecare, alţii prin fanatism propriile lor credinţe, adevăruri şi erori. Voieşti a te face mahometan? Al – Coranul se grăbeşte a-ţi deschide în laturi porţile voluptosului paradis oriental. Voieşti a te face creştin?- singura voinţă îţi ajunge pentru a fi mântuit! Poţi fi tătar, lapon, groculandes, hotentot... Christos şi Mahomet sunt deopotrivă pentru toţi! Rabinii adoptară o cale diamentral opusă. Ei nu doresc a face proseliţi. Ei nu tind deloc a lăţi doctrinele lor afară din sfera naţiunii iudaice. Un ne-ovreiu nu poate deveni iudeu decât cu mare dificultate şi în urma unor formalităţi francmasonice. Principiul cel caracteristic al rabinismului este: Nu te amesteca cu celelalte neamuri.” … „De ce numai Iudanul e om, iar noi ăştia, turma lui Christos, nu suntem decât nişte dobitoace, şi încă mult mai inferioare vitelor din turma lui Mahomet, apoi ni se pare foarte curios de a auzi răsunând, din toate părţile, strigătele ovreilor de a fi primiţi ca cetăţeni în sânul statelor creştine!” … „Un alt pasagiu din Talmud, exprimă această învăţătură sub o formă atât de elegantă încât însăşi perfidia devine poetică: ....sileşte-te a fi pragul uşei, ce toată lumea îl calcă sub picioare, dar carele rămâne la locul său chiar după căderea întregului edificiu”. Concluzia este că Talmudul prevede pentru jidani două căi de purtare în privinţa noastră: Dacă sunt mai puternici decât creştinii, exterminaţii; dacă sunt mai slabi decât creştinii linguşiţii” Concluzia poetului era: „Acuma înţelegeţi oare ce vrea să zică a acorda jidanilor drepturi aşa numite politice”³⁷

A.D. Xenopol declara, în aceeaşi linie naţionalistă şi antisemită că „întărirea naţională a unui popor nu se poate face decât în măsura în care el se deosebeşte şi se emancipează de străini...evreii sunt fără tăgăduială în România un element străin, căci lăsând la o parte toate celelalte apucături ale lor, evreii din România nu vorbesc limba ţării”.³⁸ Câţiva ani mai târziu Xenopol declara că “numai evreii botezaţi sunt potriviţi pentru a dobândi cetăţenia, iar cei care nu s-au convertit la creştinism ar trebui să fie alungaţi din ţară”.³⁹ Pînă în anul 1879, când prin art. 44 al congresului de la Berlin s-a cerut împământenirea în masă a evreilor, administraţia românească nu a luat măsuri administrative împotriva acestora.⁴⁰Xenopol a susţinut că prin intervenţia străinătăţii în chestia jidovească de la noi, s-a lezat însăşi mândria noastră de stăpâni acasă, iar mişcarea antisemită a câştigat teren. .... glasuri ce se mai ridicaseră înainte contra elementului cotropitor .... a zguduit toate conştiinţele românimii. Hoardele acestea, care ne despuiau mereu şi dănţuiau pe spinarea noastră trebuiau îndepărtate. Se ajunsese până acolo încât se ceruse alungarea lor imediată.⁴¹ Jidovii s-au opus actuluii storic al unirii definitive al Principatelor unite făcute de Cuza la 11 decembrie 1863, făcându-se instrumentele separaţiei.⁴²

Xenopol susţine că, până la unirea Principatelor jidovii nu au dorit să fie împământeniţi preferând să fie supuşi străini. În această calitate au început să facă comerţ. În 1852 au reuşit să obţină desfiinţarea „taxei jidovilor”, precum şi interzicerea de a putea deschide cârciumi la sate.

Prima campanie antisemită susţinută a avut loc odată cu lovitura de stat de la 2 mai 1864, şi s-a desfăşurat cu precădere în presă.⁴³ Principalele acuzaţii erau că: otrăvesc populaţia rurală cu alcool, şi că prin prezenţa lor foarte mare acaparează activitatea economică a oraşelor. În perioada rspectivă datorită puternicului flux migrator evreiesc, componenţa etnică a diferitelor oraşe şi târguri din Moldova se schimbase semnificativ. Astfel, la Dorohoi, Fălticeni şi Botoşani, populaţia băstinaşă era mai mică decât cea evreiască. În Piatra Neamţ şi Roman erau la paritate, iar la Iaşi erau 40.000 de creştini şi 34.000 de evrei.

Iată cum era descris Iaşiul din acele vremuri de către Xenopol: „închipuiască-şi oricine un oraş cu o populaţiune de 80-90.000 de locuitori din care cea mai mare parte era formată din ovrei vagabonţi, venetici din Rusia şi Galiţia, fără căpătâi, fără meserii, râioşi, păcătoşi şi lipsiţi de orice mijloc de existenţă.”⁴⁴ Concluzia lui Xenopol era apocaliptică: „Ţăranilor le mor copiii pe capete, «mortalitatea întrecând natalitatea», pe când «evreii sporesc în număr câci la ei natalitatea întrece mortalitatea»”⁴⁵

În ziarul Telegraful în numărul din 27 august 1878 apărea următorul articol: „Congresul (n.a Berlin) a hotărât a-i pune pe evrei pe acelaşi picior de egalitate în drepturi cu acelea de care se bucură toate naţiunile civilizate din Europa! Aceasta s-a făcut, neîndoielnic, în necunoştinţă de cauză. Căci nu sunt cunoscuţi evreii, nici ceea ce sunt, nici numărul lor din această ţară, unde fiecare vagabont şi fiecare evadat a venit să se stabilească şi al căror număr depăşeşte o jumătate de milion la o populaţie de aproape patru milioane. Această proporţie nu se mai găseşte în nicio ţară..... România a început astăzi că nu mai fie un pământ românesc, ci mai curând o Palestină, asemenea aceleia de acum câteva mii de ani...... În timpul sărbătorii de Paşti ei înhaţă câte un copil român pe care îl străpung pentru a-i scoate sângele...”

În ziarul România liberă organ al Ministerului de Interne, apărea, ca editorial pe 30 mai 1879 următoarele:

„Cine ne poate obliga să admitem în mijlocul nostru o jumătate de milion de şarlatani, pentru ca ei să ne sugă sângele în patria noastră? Aceasta nu se va întâmpla niciodată. Românii nu se vor supune la aceasta, oricare ar fi presiunile puterilor străine devotate Alianţei israelite universale. Evreii sunt o sabie al cărui vârf se află în coastele României, în vreme ce mânerul este în mâinile Alianţei Israelite.”

În ziarul Ecoul Terrei din 30 iulie 1879, mai mulţi cetăţeni indignaţi au publicat următoarea scrisoare deschisă adresată principelui Carol I :

„Mai degrabă ne-am supune la o schimbare de religie, decât să le dăm drepturi civile şi politice; mai mult, chiar dacă am primi legea lor, aşa cum am primit Psalmii lui David, noi i-am respinge întotdeauna; sau dacă ei ar primi religia noastră, nici atunci n-am putea primi între noi acest element corupt care s-a înmulţit atât de mult, încât a ajuns să fie aproape o treime din populaţia acestei ţări, aşa cum se vede în Moldova.⁴⁶

Vasile Conta, pe parcursul a două şedinţe ale camerei Deputaţilor declara în 1879 cu emfază:

ŞEDINŢA 4 septembrie 1879

„Domnilor este recunoscut de către chiar acei care mă atacă azi, că cea dintâi condiţie, pentru ca un stat să poată exista şi prospera este ca cetăţenii aceluiaşi stat să fie din aceeaşi rasă, din acelaşi sânge”.... „Domnilor este adevărat că aceasta nu împiedică admiterea cetăţenilor străini la cetăţenia unui stat, dar cu o condiţie: ca aceşti străini să se contopească în naţiunea dominantă, cu alte cuvinte, să se amestece cu totul aşa încât la urma urmei să rămână într-un stat unul şi acelaşi sânge.”...„Ce zice art 7. din Constituţie? Zice că împământenirea nu se poate acorda la străini de rit necreştin; şi pentru ce? Pentru cuvântul foarte simplu că acei de rit necreştin nu se contopesc cu noi prin căsătorie şi nu s-au contopit niciodată...”

ŞEDINŢA 5 septembrie 1879

„România, prin caracterul poporului său, prin starea sa economică, prin micimea ei ca stat, oferă multe avantaje pentru alianţa israelită, adică foarte uşor de a fi transformată în ţară jidovească...”.. „Convenţiunea de la Paris din 1858 doreşte întinderea drepturilor politice şi la evrei ca principiu. Însă ea zice: modul aplicării acestui principiu se va face prin dispoziţiuni interne ale ţării. Art 46. al Convenţiei de la Paris ne lasă la dispoziţiunea noastră legislativă cum să punem în practică acordarea drepturilor politice ale evreilor....” „Având în vedere faptul că noi am primit protecţia Europei şi că marile puteri au garantat existenţa statului român trebuie să acceptăm şi prevederile tratatului de la Berlin. Din acest motiv trebuie să revizuim punctul 7. din Constituţie. Problema se pune cum o să o revizuim? În interiorul congresului au fost mai multe opinii. Prima dintre acestea a privit „acordarea deplină” a drepturilor pentru evrei. Respectiva propunere a venit din partea reprezentantului Franţei. În schimb, Bismark, din partea Germaniei, a fost să nu se acorde cetăţenia în mod colectiv tuturor evreilor. Ideea era să fie eliminat din Constituţie paragraful care limita acordarea cetăţeniei din motive religioase. Însă modul în care se va acorda cetăţenia rămâne la decizia autorităţilor româneşti.”⁴⁷

Maiorescu considerându-se un prieten al evreilor îi „sfătuia”: „de a nu întinde coarda” prea tare în momentul de faţă. Maiorescu a declarat că presiunile care provin din rândurile Alianţe israelite sunt inoportune şi neavenite... Problema care se pune în faţa statului român este mai gravă decât pierderea unei provincii. Deoarece „aci e vorba de a introduce în organismul nostru permanent, în viaţa zilnică a noastră, acest element acum, şi de acum înainte pentru totdeauna”....”Naturalizarea individuală implică în sine însăşi cererea evreilor, manifestarea dorinţelor lor de a fi cetăţeni români; prin ea se va împiedica din capul locului răul sentiment, că au venit în mijlocul nostru ajutaţi de presiunea străină sau de alianţa israelită.”⁴⁸

Sunt atitudini, reacţii care vin din parte unei elite intelectuale, politice care au pus bazele statului român modern. Virulenţa acestora sunt de netăgăduit.

Concluzii

Subiectul privind rasismul la români a fost dintotdeauna primit cu rezerve de către specialişti. În perioada comunistă, istoriografia oficială a încercat să evite discutarea şi analizarea acestor momente din istoria naţională. Chiar am putea spune că a încercat reabilitarea mareşalului Antonescu. Cu toate acestea, realitatea istorică transcede decizia politică. Legislaţia antisemită promovată de statul român în perioada guvernării regelui Carol al II-lea şi ulterior al regimului Antonescu nu poate fi negată. Ea există, a fost aplicată şi a produs efecte devastatoare. Sute de mii de evrei au murit. Apariţia acestei legislaţii a fost, desigur, favorizată de apariţia unor regimuri autoritare şi totalitare în Europa. Fragilul regim democratic din România nu putea să se delimiteze de realităţile internaţionale. Ceea ce, însă, nu se spune cu tărie este că a existat o tradiţie naţionalistă, xenofobă şi antisemită la nivelul elitelor româneşti care a fost reflectată nu numai în lucrări de specialitate, dar şi în articole de presă sau de la tribuna parlamentului României. Una dintre explicaţiile care ne-ar putea ajuta să înţelegem reacţiile virulente antisemite din acea perioadă ar fi tocmai procesul creării şi consolidării statului român. Aşa cum am arătat, pe parcursul studiului, crearea aproape ca un proiect de laborator al conceptelor de român şi de România, în care trebuia să se regăsească o singură naţiune, un singur popor, o singură tradiţie istorică, o limbă unică şi dacă era posibil o singură religie, se lovea de existenţa unei puternice comunităţi care nu se integra nici pe departe în tiparul proiectului imaginat de naţionaliştii români. Această explicaţie este parţială şi nu are pretenţia de a fi unica, deoarece fenomenul a fost mult mai complex, însă, dacă urmăm linia ideologică ne putem rezuma numai la această explicaţie. Cu toate acestea, nu putem să nu observăm că, îndeplinirea proiectului politic al generaţiei de la 1848 de la înfăptui România Mare a condus la o nouă realitate etnică. Practic, România a devenit o ţară a minorităţilor naţionale, care deţinuseră drepturi în interiorul statelor de provenienţă.⁴⁹ Importanta prezenţă a acestora a creat majore tensiuni. Iar a doua generaţie de antisemiţi, respectiv A.C. Cuza, Nae Ionescu, Corneliu Zelea Codreanu, ş.a, au încercat şi au reuşit să pună în practică un proiect care prevedea excluderea evreilor din societatea românească. Mişcările antisemite de la Iaşi, care au izbucnit imediat după încheierea primului război mondial au fost prologul evenimentelor din anii ‚40 din întreaga Românie.

Bibliografia
ANCEL, Jean, Contribuţii la istoria României, vol 2, partea a doua. Problema evreiască 1933-1944 , Bucureşti, 2003.
Arhivele Naţionale ale României, Casa Regală, Documente Oficiale 1866-1900, Bucureşti, 2003.
ARMBRUSTER, Armin, Romanitatea Românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1971.
BĂLAN, Dinu, Naţional, naţionalism, xenofobie şi antisemitism în societatea românească modernă (1831-1866), Iaşi, Editura Junimea, 2006.
BĂLCESCU, Nicolae, Opere. Scrieri istorice, politice şi economice 1848-1852, vol. I, Bucureşti, 1982.
BERINDEI, Dan, OPRESCU, Eleonora, STAN, Valeriu, Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza, I (1859-1861), Bucureşti, Editura Academiei, 1989.
Breviarul Statistic al populaţiei evreeşti, Bucureşti, 1943.
CHIOVEANU, Mihai, Feţele Fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005.
Congresul Mondial Evreesc, Secţiunea din România, Populaţia evreească în cifre. Memento Statistic, Bucureşti, 1945.
CONTA, Vasile, Cine sunt jidanii. Primejdia jidovească, „Discurs rostit în Camera Deputaţilor la 4 şi 5 septembrie 1879 cu privire la modificarea art. 7 din Constituţie, Iaşi, Librăria Românească.
CORNEA, Paul, ZAMFIR, Mihai, Gândirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860), vol. I, Bucureşti, Editura EPLA,1969.
Decizia ministerială nr. 23325 din 27 .01.1941, emisă de Ministerul Apărării Naţionale.
Din Scrierile şi Cuvântările lui Ion Brătianu, vol. I, Bucureşti, 1903.
DRĂGULIN, Sabin, Istoria gândirii politice româneşti, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2010.
FLORIAN, Alexandru, “ Legi rasiale în regimul Ion Antonescu. Munca obştească obligatorie”, Sfera Politicii , nr.167, 2012.
FLORIAN, Alexandru,“ Legi rasiale în regimul Ion Antonescu”, Sfera Politicii , nr.165, 2011.
GRIGORAŞ, N, Naţionalismul antisemit al lui A. D Xenopol, Iaşi, Institutul Românesc de Arte Grafice Bravo, 1942.
HAŞDEU, Bogdan Petriceicu, TALMUDUL ca profesiune de credinţă a poporului Israelit, Bucureşti, Editura Biroul Universal, 1916
IANCU, Carol, Miturile fondatoare ale antisemitismului din antichitate până în zilele noastre, Bucureşti, Editura Hasefer, 2005.
IANCU, Carol, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare, Bucureşti,Editura Hasefer, 1996.
IVĂNESCU, Dumitru, „Populaţia evreiască din oraşele şi târgurile Moldovei între 1774-1832”, SAHIR, II, 1997.
MAIORESCU, Titu, Chestia ovreilor. Revisuirea art.7 din Contituţiei. Discurs ţinut la sedinţa Camerei de la 10 septembrie 1879, Bucureşti, Suplimentul grafic Socecu&Teclu, 1888.
Manualul administrativ, tom.I, nr.385, 521-522.
Monitorul Oficial al Principatelor Unite Române, Bucureşti, 4/16 decembrie 1865.
Monitorul Oficial, nr. 19,20, iunie 1866.
Monitorul Oficial, 4 ianuarie 1870.
Monitorul Oficial, 20 decembrie 1870.
PENCOVICI, Al., Desbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiei şi legii electorale, Bucureşti, 1883.
PITASSIO, Armando, L’intreccio perverso.Costruzione di una identita nazionale e nazionalismi xenofobi nell’Europa, Perugia, Morlacchi Editore, 2001.
Regulamentele Organice ale Moldovei şi Valachiei, ediţia P. Negulescu şi G. Alexianu, Bucureşti, 1944.
STANCIU, Sergiu (coord), volum alcătuit de Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. 1. Legislaţia antievreiască, Bucureşti, Edit. Hasefer, 1993.
STĂNESCU,E, „Roumanie:histoire d’un mot”, Balkan Studies, nr. X, 1969.
STURDZA-SCHEIANU, D.C. Acte şi legiuiri privitoare la chestiunea ţărănească, seria I-a vol.I, Bucureşti, 1907.
Trompeta Carpaţilor, an IV, nr. 425 din 5 iunie 1866.
XENOPOL, A.D. „Naţionalism şi antisemitism”, în Noua Revistă Română, V.
XENOPOL, A.D, „La Question Israelite en Roumanie”, La Renaissance Latine, 15 octombrie (1902), 162-192.
XENOPOL, A.D., Studii economice, Iaşi, 1879.

SABIN DRĂGULIN – Lect. univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, secretar general de redacţie Sfera Politicii. Cercetător postdoctoral Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus