|
Recenzie
Perspective asupra politicilor culturale în
perioada regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej
Cristian VASILE, Politicile culturale comuniste
în timpul regimului Gheorghiu-Dej
Ed. Humanitas, București, 2011, 341 pagini174
Cartea cercetătorului Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu Dej, vine ca o continuare fireasca a studiului său asupra literaturii şi artei în perioada primilor cinci ani de la instaurarea definitivă a regimului comunist în România. Meritul acestei cărţi este de a aduce o radiografie obiectivă asupra rolului covârştor pe care l-au jucat instituţiile afiliate Partidului Muncitoresc Român în creionarea drumului pe care cultura trebuia să se îndrepte. De asemenea, trebuie remarcat faptul că este o carte foarte bine documentată, tehnică am putea spune dacă ne referim la prima parte în care cercetătorul analizează cadrul institutional, aparatul de stat şi ideologic responsabil de politicile culturale. Originalitatea o conferă analiza financiară şi legislativă pe care o realizează, cititorul având posibilitatea de a afla cum era calculat bugetul culturii sau modul în care era amenajat sistemul de pensii, cum se acordau premiile de stat şi ce beneficii aduceau ele câştigătorului.
Noutatea cărţii este dată şi de sursele originale pe care istoricul le utilizează în cercetarea sa: documentele de la Secţia Propagandă şi Agitaţie şi de la Secţia Economică aflate în custodia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, documentele aflate în Arhiva CNSAS cu privire la supravegherea intelectualilor (vezi cazul George Călinescu). De asemenea, pentru cadrul legislativ Cristian Vasile utilizează Buletinul oficial al RPR şi Buletinul oficial al Marii Adunări Naţionale a RPR, pentru a reflacta maniera în care realităţile obiective se conformau celor legislative. Tot ca o sursă inedită care vine să dea seama şi să întregească tabloul respectivei perioade sunt interviurile realizate cu Paul Cornea şi Mihai Şora aflaţi în perioada respectivă în structurile birocratice care se ocupau de intrumentalizarea politicilor culturale. Coroborarea acestor surse cu analize comparative pertinente ne oferă o imagine clară asupra ingerinţei continue a aparatului politico-ideologic în zona culturală.
Volumul este structurat în şapte capitole, primele trei capitole având rolul de a stabili cadrul instituţional, legislativ şi economic în care politicile culturale au funcţionat în perioada dejistă. Următoarele patru capitole sunt studii de caz ale implicaţiilor politico-ideologice in literatura, teatru, cinematografie şi arte plastice. Primul capitol, aşa cum aminteam anterior, ne oferă o imagine clară asupra cadrului instituţional în care au evoluat structurile aparatului de stat şi ideologic. Ce putem remarca încă de la începutul lecturii este excesiva birocratizare şi schimbarea periodică a denumirilor şi atribuţiilor secţiilor/sectoarelor/departamentelor. Nu întâmplător cercetătorul a adăugat la finalul cărţii câteva anexe în care este reflectată evoluţia organizării Secţiei de Propagandă şi Agitaţie alături de diversele organizări şi denumiri ale Ministerului Culturii (Artelor) şi ale Ministerului Învăţământului. De exemplu, în perioada 1950-1965, Ministerul Culturii a fost reorganizar de patru ori. Astfel, în anul 1950 Ministerul Artelor şi Informaţiilor a fost divizat în mai multe „comitete pe domenii bine delimitate” cu statut de ministere care funcţionau pe lângă Consiliul de Miniştrii, după modelul instituţional sovietic. Trei ani mai târziu, comitetele au fost unificate sub conducerea unui singur Minister al Culturii condus de Constanţa Crăciun, divizat pe direcţii cu diferite sarcini. În anul 1957, Ministerul Culturii avea să fuzioneze cu Ministerul Învăţământului, luând astfel naştere Ministerul Învăţământului şi Culturii. După cinci ani de existenţă, această structură instituţională a fost din nou divizată în Ministerul Învăţământului şi Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă.
Şi în teritoriu domeniul cultural era atent monitorizat, pe lângă Comitetul regional de partid existând o Secţie de Propagandă şi Agitaţie care avea în subordine un Sector de literatură şi artă de care depindeau secţiile culturale ale Sfaturilor populare din Raioane. Sfaturile populare, conform Legii nr.6/1957, aveau ca sarcină „conducerea activităţii locale pe tărâm economic gospodăresc, social cultural şi adiministraiv”. Printre atribuţii se aflau astfel: organizarea muncii de culturalizare a maselor, buna funcţionare şi dezvoltare a învăţământului preşcolar, elementar şi mediu şi a instituţiilor de artă şi cultură precum şi dezvoltare a culturii fizice şi a sportului de masă. Din documentele studiate, cercetătorul remarcă inconsecvenţa autorităţilor politice şi ideologice cu privire la puterea şi capacitatea de luare a deciziilor pe care trebuia să o aibă Secţiile de cultură şi artă ale comitetelor executive din cadrul Sfaturilor Populare. Doi factori au determinat propunerile de centralizare/descentralizare: realităţile din teritoriu şi imperativul adaptării la modelul sovietic.
Domeniul culturii era supravegheat şi verificat şi de către Secţia Propagandă şi Agitaţie alături de Secţia de Ştiinţă şi Cultură care a funcţionat în perioada 1955-1960, condusă fiind de Pavel Ţugui. Ambele secţii au avut transformări continue de ordin instituţional, ceea mai demnă de menţionat fiind înfiinţarea în anul 1956 a Direcţiei de Propagandă şi Cultură, condusă de acelaşi Leonte Răutu, şi având în subordinde atât Secţia de Propagandă şi Agitaţie cât şi Secţia de Ştiinţă şi Cultură. Secţiile aveau un rol însemnat în numirea şi revocarea demnitarilor din înalta birocraţie culturală. De altfel, de numele lui Leonte Răutu au fost legate de foarte multe deciziile în privinţa politicilor culturale pe care regimul comunist le-a impus. De cenzură în aceşti ani s-a ocupat Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor aflată în subordonarea Secţiei Ideologice care avea ca sarcină verificarea producţiilor literare, ale presei, verificarea bibliotecilor în vederea eliminării cărţilor „subversive”.
Din analiza financiară realizată aflăm de pildă, că variaţiile alocaţiei pentru cultură şi educaţie nu depăşeau un procent de la un an la altul. Cultura şi educaţia s-au aflat pe un loc secundar în interesele nomenclaturii comuniste pentru care industria de exemplu a fost o prioritate. Pentru o perioadă de 20 de ani, 1950-1970, după o cercetare a structurii de destinaţie a investitiilor, istoricul observă cum s-a alocat un procent tot mai mic domeniului învăţământ, cultură şi artă: 3,1% (în 1950), 2,6% (în 1960) şi 2% (în 1970), în paralel cu creşterea alocărilor pentru industrie. Politicile financiare aplicate de regim au prezentat avantaje pentru unele persoane şi dezavantaje pentru altele, în funcţie de atitudinea pe care o luau faţă de noile elite. Pentru intelectualii indezirabili sau care trebuiau „domesticiţi”, protipendada comunistă a practicat o politică abuzivă de suprimare sau reducere a pensiilor în funcţie de bunul plac. În schimb, existau cazuri de intelectuali care făceau compromisuri şi aveau şansa să primească Premiul de Stat, distincţie care aducea nu doar prestigiu ci şi o sumă însemnată de bani şi scutirea de plata a impozitelor.
În partea a doua a cărţii, cercetătorul analizează efectiv modul în care ingerinţele politico-ideologice au influenţat producţiile culturale. Prima dată îşi îndreapta privirea asupra literaturii, domeniu asupră căruia face şi o periodicizare a creaţiilor care se pliază însă foarte bine pe întreaga structură culturală: 1948-1953, perioada a stalinismul dur în literatura supusă ideologic directivelor jdanoviste. După moartea lui Stalin, mediile intelectuale au asistat la un uşor dezgheţ cultural-ideologic propice exprimării temerilor faţă de „criza culturii” prin care se trecea din cauza impunerii unor şabloane şi a unor teme de către oficialităţi. După momentul Revoluţiei de la Budapesta, asistăm la o restalinizare şi la marginalizarea celor care au pus la îndoială justeţea politicilor culturale susţinute de regim, cum au fost Alexandru Jar şi Laszlo Foldes. După anul 1963, ideologii literaţi oficiali adrmit ca desuete clişeele literaturii din anii 1950 şi deschid porţile către o relativă liberalizare a spiritului cultural. În primul deceniu al comunismului autohton realismul socialist a jucat un rol central iar pe această falie cenzura venea să indice scriitorilor sursele de inspiraţie prin trimiterea lor periodică pe teren în scopul documentării în gospodăriile agricole colective, fabrici sau şantiere. Nu întâmplător Cristian Vasile îl citează pe istoricul literar, Eugen Negrici care eticheta literatura acestei perioade ca fiind una de „plenară”, deoarece tematica era influenţată de hotărârile care se luau la vârful Partidului Muncitoresc.
Nu departe de ceea ce se întâmpla în domeniul literar se găsea şi în sfera teatrului. Şi aici intalnim o impunere neîngrădită a tematicilor de către ideologii comunişti pentru că teatrul era văzut ca o armă cu scopul de reflecta noua conştiinţă socială. Pe lângă repertoriu impus, structura de conducere a teatrelor trebuia să aibă aprobarea forurilor politico-ideologice, semn că nimic nu putea trece necontrolat în prealabil. De altfel, cercetătorul trece prin filtrul analizei câteva cazuri de directori de teatru din Iaşi şi Constanţa. Cristian Vasile aduce în dezbatere şi un eveniment important în istoria teatrului românesc pentru perioada anilor `50 şi anume turneul Teatrului Naţional din Bucureşti la Paris în anul 1956. Acest moment de respiro se încadra în politica de deschidere dusă de către elita comunistă faţă de exilul românesc nu doar la nivel declarativ, ci şi legislativ, Decretul 253 din 24 iunie 1955, prin intermediul căruia se încerca atragerea în ţară a exilaţilor. De asemnea, reprezenta şi posibilitatea de testa starea de spirit a exilului românesc şi de a demonstra că regimul de la Bucureşti era unul deschis şi se bucura de legitimitate. Cercetătorul ilustrea şi câteva perspective asupra turneului redate prin intermediul memorialisticii de către Monica Lovinescu şi a interviului cu Paul Cornea, conducător al delegaţiei.
Un alt segment al culturii abordat în volumul de faţă are în vedere cinematografia şi ea supusă controlului şi cenzurii pentru a nu exista derapaje de la linia oficială. În viziunea ideologilor, scenariul avea preeminenţă în structura de bază a filmului motiv pentru care până la forma finală el trecea prin mai multe filtre ce merită amintite: redactorii de la Comitetul pentru Cinematografia/ Direcţia Generală a Cinematografiei, Centrul de Producţie Cinematografică, Colegiul Ministerului Culturii, Secţia de Propagandă şi Agitaţie, Secţia de Ştiinţă şi Cultură. În mod evident, filme îşi aveau rolul lor în propagarea mesajelor şi susţinerea politicilor întreprinse de la centru, astfel avem în anii ‘50 filme despre colectivizare sau industrializare, filmele artistice neintrând în sfera de interes a regimului.
În analiza realizată asupra artelor plastice sunt scoase în evidenţă rolurile pe care le-a deţinut Uniunea Artistilor Plastici şi Fondul Plastic în remuneraţiile, proiectele şi vernisajele acordate pictorilor sau sculptorilor. Realismul socialist era cel care trebuia utilizat în artele plastice, dar cu toate acestea au apărut şi şcoli constituite în jurul unor artişti influenţi precum Alexandru Ciucurencu, care nu îşi căutau sursele de inspiraţie în gospodăriile agricole, fabrici sau proletari ci pledau pentru recuperarea moştenirii artei populare. De altfel, Alexandru Ciucurencu a fost criticat constant de către autorităţi deoarece punea în primul plan în lucrările sale culoarea şi lumina, în dauna redării realiste a figurii omului nou.
Prin acest ultimul capitol, Cristian Vasile îşi încheie studiul său asupra politicilor culturale în perioada dejistă cu grija de a aduce şi câteva concluzii interesante. El observă, în urma comparaţiei cu cazul cehoslovac, o lipsă a dialogului între scriitori şi filosofi menit să aducă un impuls reformator în interiorul socialismului de stat dar şi o teamă permanentă introdusă prin dominaţia Direcţiei Propagandă şi Cultură şi a altor structuri represive precum Securitatea. Cartea sa îşi aduce astfel contribuţia atât în domeniul istorie dar şi al politologiei printr-o analiză minuţioasă a birocraţiei de tip comunist şi a ingerinţelor ei în mediul cultural. Marele atuu al acestui volum este dat de utilizarea directă a arhivelor drept sursă de informaţie în creionarea arhitecturii instituţionale a regimului comunist în domeniul culturii. Studiul este astfel binevenit în completarea literaturii de specialitate care are în vedere propaganda comunistă ca instrument utilizat pentru impunerea voinţei şi a proiectului politic pe toate palierele, inclusiv cel cultura.
Ana-Maria Sima
[The University of Bucharest]
ANA-MARIA SIMA – Drd., Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.
sus
|
