Recenzie

Gramsci în cultura și gândirea politică contemporană

---

Michele Filippini, Gramsci globale. Guida pratica alle interpretazioni di Gramsci nel mondo
Bologna, Casa editrice Odoya, 2011, pp.174

---

În anul 2011, editura Odoya a publicat cartea tânărului gramscian Michele Filippini cu titlul Gramsci globale. Guida pratica alle interpretazioni di Gramsci nel mondo. Filippini este unul dintre tinerii intelectuali gramscieni contemporani, care s-au remarcat în plan academic după obţinerea titlului de doctor cu teza: „A philology of society. Antonio Gramsci and the discovery of social sciences in the liberal order crisis”, susţinută în anul 2008 la Universitatea din Bologna. Pentru activitatea sa de cercetare a fost acceptat ca membru al „International Gramsci Society” în anul 2009. Cartea, la momentul apariţiei a beneficiat de atenţia criticii de specialitate, exprimată prin recenzia pozitivă realizată de Guido Liguori, acesta fiind unul dintre cei mai importanţi gramscieni din Italia.

Lucrarea se împarte în patru părţi, ce sunt precedate de o scurtă introducere.

Prima pagină din Introducere se deschide cu afirmaţia neaşteptată, conform căreia: „ la jumătatea anilor ‘90 ai secolului trecut, în clasificarea autorilor care sunt citaţi în lucrări de specialitate pentru domeniul arts and humanities, pe primul loc putea fi găsit Antonio Gramsci.

Pornind de la această afirmaţie, Filippini arată că, principala lucrare a lui Gramsci: „Qualderni del Carcere” a devenit un fel de „izvor” al cunoaşterii de la care oricine se simte îndrituit să preia citate, pentru aşi putea legitima propria opinie. Prin generalizarea acestei practici se riscă, însă, ca opera gramsciană să devină inutilizabilă atât ca abordare teoretică cât şi ca practică politică. Partea plină a paharului, sau reversul medaliei este că, această abordare demonstrează că există un „nucleu dur” în „moştenirea” gramsciană care permite reproducerea acesteia prin surprinderea contradicţiior fundamentale ale lumii contemporane.

Ipoteza principală a cărţii este că, tocmai această „moştenire teoretică” permite redefinirea lui Gramsci în funcţie de noile realităţi ale societăţii actuale. Lectura solidă a textului gramscian, înţelegerea semnificaţiilor acestuia, permite reformularea tezelor gramsciene.

Autorul, în cele patru capitole ale cărţii încearcă să demonstreze această ipoteză, prin identificarea a patru teme fundamentale ale gândirii gramsciene care sunt actuale în spaţiul ideilor.

În primul capitol intitulat: „Ame­rica neagră”de Cornel West,este identificată tema politizării culturii populare. Precizarea pe care o face Filippini este că, „politizarea” nu mai poate fi înţeleasă în cheia oferită de Gramsci specifică realităţilor istorice de început de secol XX. Noua cheie de înţelegere a termenului gramscian ia în considerare noile realităţi ale secolului XX, regăsite atât în cultura pop din SUA cât şi la unul dintre cei mai reprezentativi intelectuali afro-americani ai zilelor noastre. Este vorba de Cornel West, profesor la Princeton, care a cunoscut încă de tânăr experienţa discriminării rasiale şi al rasismului american. West îşi construieşte argumentaţia teoretică pe două idei principale:

Prima, constă în modul în care rasismul american, văzut ca „o brutală moştenire a supremaţiei albe” s-a construit pe discriminare rasială, în raport cu populaţia afro-americană. Rezultatul acestei discriminări a fost crearea unei identităţi al americanului „negru” ce a rezultat în urma rezistenţei acestuia la depersonalizare, prin afirmarea propriei umanităţi.

A doua ia în calcul tradiţia bisericilor creştine, mai exact a bisericilor comunităţilor de „negri”, unde a apărut antidotul la fenomenul depersonalizării, prin crearea unor noi tipuri de solidarităţi, care au creat adevărate instituţii ale „black America”. În aceste comunităţi s-au dezvoltat ideile care au condus la izbucnirea mişcărilor pentru drepturi civile şi de egalitate socio-economică.

Această politică de emancipare, este teoretizată de West prin aplicarea „concepţiei lui Gramsci a raportului între filozofie şi sensul comun”. Aşa cum arăta West: „ pentru Gramsci, scopul filozofiei nu este, doar, acela de a deveni concretă, prin impunerea ideilor elitei intelectuale poporului, cât mai ales îşi doreşte să devină o parte dintr-o mişcare socială alimentând şi fiind alimentată de concepţiile filozofice care provin de la popor, provocând, astfel o schimbare cu caracter social”.¹

Pentru West, ideea gramsciană con- form căreia „ Ceea ce este relevant este că se naşte un nou mod de a concepe lumea şi omul, iar acest tip de concepţie nu mai este rezervată doar marilor intelectuali şi ai filozofilor de profesie, dar tinde să devină populară, de masă, universală, modificând gândirea populară”², este fundamentală pentru a înţelege noile realităţi ale lumii contemporane.

În al doilea capitol al cărţii intitulat: „Cultura şi politica de la marxism la Thatcher” este identificată tema tipului de raport care se instaurează între politică şi cultură în societăţile contemporane.

În prima parte, acest capitol analizează concepţia teoretică a lui Raymond Williams, unul dintre cei mai importanţi intelectuali din Marea Britanie de după anii ‘60 ai secolului trecut. Obiectul său de studiu este cultura, în toate formele şi expresiile sale, în interiorul contextului industrial şi al formelor societăţii de mase. Williams apără conceptul de „cultură populară” în sensul unei construcţii autonome şi originale care menţine raporturi ambivalente cu aşa numita „cultură de mase” (p.58). Identificându-se în acei ani cu grupul intelectualilor englezi cunoscuţi sub titulatura de „New Left”, Williams va milita pentru renaşterea marxismului critic prin preluarea de la Gramsci a conceptului de hegemonie. Williams, prin intermediul lui Gramsci va folosi cheia interpretativă a fenomenelor culturale în sensul conceptului de experienţă. Mai exact, se referă la un concept care nu se reduce prin limitare la sensul de clasă, dar că este în mod iremediabil marcat de ea. În acest caz hegemonia ca, cultură insistă asupra conceptului de „creaţie” a societăţii. Acest tip de concepţie va influenţa aşa numitele „ cultural studies” din anii ‘80 şi ‘90 ai secolului trecut (p.60). Gramsci, în cheia de lectură a lui Williams va fi preluat în studiile antropologice. Practic, concepţia gramsciană a culturii la Williams îşi păstrează sensul „politic”.c

În partea a doua al acestui capitol Filippini ne prezintă concepţia gramsciană a lui Stuart Hall un intelectual englez cu origini jamaicane. Hall, împreună cu E.P. Thompson şi Raymond Williams au fondat revista New Left Review. În acelaşi timp a fost principalul animator al „Centre for Contemporary Cultural Studies” din Birmingham, pe care l-a condus între anii 1968-1979. Hall face parte dintr-o nouă generaţie de gramscieni care studiază conceptual de „cultură” având o abordare multidisciplinară care incorporează elemente marxiste cu cele feministe şi poststructuraliste. Totuşi, Gramsci rămâne principalul teoretician de la care Hall împrumută ideile pentru a-şi putea construi conceptele ca: „populism autoritar”, „cultură populară”, „intelectual”,“rasă” sau „etnicitate”.(p.75)

Referindu-se la Thatcherism, Hall consideră că avem de-a face cu un fenomen politic şi cultural văzut ca „ o formă excepţională a statului capitalist care, reuşeşte să menţină rolul celor mai importante instituţii reprezentative reuşind totodată să creeze în jurul său un important consens popular”.(p.77) Hall îşi exprimă poziţia faţă de guvernarea lui Margaret Thatcher în eseul „ Tre great moving right show” publicat în Marxism Today (ianuarie 1979). În acest eseu este analizată despărţirea de un compromis istoric între „capital” şi „muncă” care fusese încheiat în Anglia în anii ‘40 ai secolului trecut şi care a fost acceptat tacit de toate guvernele de stânga sau de dreapta care s-au succedat pe eşicheul politic. Criza economico-politică cu care s-a confruntat Anglia lui Thatcher nu a fost o criză de scurtă durată, efermeră, i-a a fost o criză a unui întreg sistem politic. De aceea cheia de lectură oferită de Gramsci care insistă asupra „necesităţii stabilirii unei relaţii corecte între aspectul «organic» şi cel «conjunctural» al unei crize” este preluată fără rezerve de Hall. Concluzia acestui capitol este că thatcherismul este rezultatul unei lupte interne în zona dreptei conservatoare, care s-a impus ca o soluţie în faţa altor viziuni ale altor ramuri ale dreptei.

Al treilea capitol al cărţii se intitulează „Gramsci la Calcuta”. Acest capitol este interesant deoarece are un impact deosebit de important în câmpul teoriei politice şi a istoriografiei prin abordarea temei, deosebit de actuale în spaţiul ideilor din India, a subordonării. Acest concept este dificil de explicat în termenii teoriei politice clasice deoarece exprimă o situaţie particulară a populaţiei indiene din perioada colonialistă. Pornind de la conceptul de individ subordonat, un colectiv de istorici indieni încearcă să explice, în matrice gramsciană conceptul de cetăţean. Interesant este că India milenară,şi ulterior India colonială britanică pune probleme în câmpul înţelegerii noţiunii de individ, deţinător al drepturilor politice. Şi asta deoarece, în Franţa la 1789, până la momentul publicării „Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, individul, membru al unei societăţi medievale era identificat prin termenul de supus. Pornind de la tradiţia europeană putem considera că subordonatul se apropie ca stare mai mult de statutul de supus însă şi aici apar probleme deoarece, în Franţa medievală, cu toate limitările impuse de modelul social, supuşii puteau să fie reprezentaţi, chiar şi parţial prin diferite instituţii: vezi de exemplu „adunările de stări”. În India, datorită sistemului „castelor”, subordonatul nu cunoaşte nici măcar această formă de reprezentare prezentată anterior. De aceea conceptul de cetăţean a fost străin Indiei coloniale, deoarece, în urma cuceririlor succesive din partea armatelor britanice a diferitelor state din India, raportul de guvernare s-a împărţit între administraţia impusă de metropolă şi o formă de autoguvernare internă. Mai pe scurt apare o alianţă între reprezentanţii elitei britanice şi a celei locale. În această ecuaţie nu se regăseşte individul, viitorul cetăţean, şi de aceea a apărut un concept nou, preluat mai degrabă din armată şi anume acela de subordonat. Fondatorul conceptului de subaltern studies este Ranajit Guha, un istoric indian care s-a născut în anul 1922. În anii ‘70 ai secolului trecut, Guha observa că istoria oficială a Indiei moderne a fost scrisă dintr-un punct de vedere colonialist şi elitist, fără să fie luate în considerare toate evenimentele istorice, multe dintre acestea de o importanţă majoră. Ei bine, observă Guha, aceste evenimente au fost realizate tocmai de aceste clase subordonate. Guha porneşte demersul său teoretic preluând ca model numărul 25 din Quaderni del Carcere scris de Antonio Gramsci, intitulat: „La marginea istoriei”(Istoria grupurilor sociale subordonate). Pentru a vedea cum Gramsci ar putea să fie utilizat pentru a înţelege anumite fenomene cu caracter social din ţările postcoloniale, care se regăsesc în situaţii diferite de modelul occidental analizat de autor trebuie să facem următoarea observaţie. Conceptele gramsciene se nasc pentru a analiza istoria politică italiană din ultimele două secole, în care avem un stat italian pe deplin integrat în paradigma modernizatoare de tip occidental, în care apare triumful burgheziei şi afirmarea conceptelor liberale mai întâi şi a celor democratice după aceea, cu remarca existenţei specificităţii interne, istorice, caracterizată prin clasica „întârziere”. Din acest motiv şi modelul clasic, idealizat, al modernizării de tip occidental s-a regăsit în Italia într-o formă „coruptă”. Această „întârziere” a condiţionat întreaga istorie modernizatoare italiană, exprimată atât în planul statalităţii cât în planul solidităţii regimului burghez cu consecinţe majore în raportul pe care elita l-a avut cu clasele populare şi subalterne.(p.101) Ei bine tocmai aceată abordare a lui Gramsci a permis istoricilor de la subaltern studies să folosească conceptele gramsciene în contextual indian.

Guha,³ prin reanalizarea perioadei coloniale cunoscute de India a observat că:“Alături de politica promovată de elite au existat(…) alţi actori principali care nu erau reprezentaţi de grupurile dominante ale societăţii indigene sau de autorităţile coloniale, ci de clasele şi grupurile subordonate.”(p.106) Miopia istoriografiei indiene faţă de aceste elemente populare şi sudordonate reflectă, în concepţia lui Guha, miopia elitelor politice care au condus India în perioada postcolonialistă.

În ultimul capitol intitulat „Gramsci on the right side”, este reflectată imaginea aproape paranoică, aşa cum consideră Filippini, a dreptei fundamentaliste nord americane şi a aşa numiţii neocons, care sunt „obsedaţi” de riscul unei posibile hegemonii a stângii asupra societăţii americane. În acest capitol, observăm cum conceptul de hegemonie este analizat cu seriozitate.

Sunt prezentate două cazuri: primul se referă la Rush Limbaugh, iar al doilea John Fonte. Tema identificată în acest capitol este aceea a războiului dintre culturi.

Rush Limbaugh este un comentator radiofonic de succes care în ultimii treizeci de ani a luptat cu toate mijloacele împotriva culturii liberal. Limbaugh are un public radiofonic de aproximativ 15.000.000 de americani, în mare parte evenghelici. Filippini l-a ales ca studiu de caz pe Limbaugh din două motive: primul este dat de evidenţa notorietăţii sale, iar al doilea de faptul că a fost printre primii reprezentanţi ai culturii conservatoare care s-au referit la Gramsci.⁴ Acesta afirma următoarele despre Gramsci: „ La începutul secolului trecut, un necunoscut comunist italian, pe numele său Antonio Gramsci, a teoretizat că ar fi necesar un «un lung marş pentru cucerirea instituţiilor» înainte ca socialismul şi relativismul să câştige lupta politică. Până în acel moment, o mare parte din stânga radicală considera că, cucerirea puterii politice se putea realiza doar după ce (aceasta n.a) va reuşi să convingă un mare număr de persoane din rândul clasei muncitoare să adere la idealurile sale. Însă Gramsci a teoretizat că, numai prin cucerirea instituţiilor cheie ale statului, şi folosirea puterii şi a valorilor culturale vor putea să schimbe morala tradiţională, ca o premiză a înfrângerii politice şi economice a Occidentului”.(p.146)

Concluzia lui Limbauch a fost că stânga a avut succes în plan politic deoarece a înţeles importanţa războiului dintre culturi reflectat prin lupta împotriva protejării minorităţilor sau a emancipării femeilor, etc.

John Fonte este senior fellow la „Hudson Institute” şi director la „Center for American Common Culture”, care înainte de atacul de la Word Trade Center a scris două articole importante despre Gramsci; Gramsci’s revenge: Re­con­structing American Democracy şi Why there is a culture war: Gramsci and Tocqville in America.

În Gramsci’s revenge…, Fonte face o trecere în revistă a tuturor contestărilor care au început cu anii ‘60 ai secolului trecut şi care, timp de treizeci de ani au luptat împotriva valorilor societăţii americane tradiţionale. Conform teoriei sale, în acestă perioadă au fost puse în discuţie principiile creştin-iudaice, drepturile individuale şi tradiţia culturală a Occidentului în general.

În al doilea articol intitulat Why there is a culture war: Gramsci and Tocqville in America, publicat în ianuarie 2001, Fonte consideră că în câmpul teoretic american se desfăşoară o adevărată luptă în plan ideologic care îi au ca protagonişti pe gramscieni şi pe toquevilieni. Gramscienii sunt reprezentanţii unei concepţii confom căreia este moral tot cea ce ajută intereselor celor „opresaţi” sau „marginalizaţi” din motive etnice, de rasă sau de orice tip. Toquevilieni sunt cei care îmbrăţişează mitul „excepţionalismului american” şi apără valori fundamentale ca „dinamism economic individual”, „religiozitatea ca fundament al asociativităţii”,şi „patriotismul ca principiu de autoguvernare”.(p.164)

Conflictul dintre aceste două viziuni, nu este doar un conflict abstract, însă are un efect direct asupra vieţii de zi cu zi a americanilor. Cartea se încheie cu prezentarea unui articol scris de Herbert London, director la „Institutul Hudson”, în 2009 în care arăta că „părintele ideologic” al lui Obama este Antonio Gramsci: „Preşedintele Obama este produsul culturii americane, mai exact a acelei culturi, specific elitei americane, dobândită la universităţi ca Harvard, Columbia sau Chicago. Această cultură a fost dramatic influenţată de conceptul gramscian al «lungului marş pentru cucerirea instituţiilor». Liderii noştri ar putea să nu se identifice ca fiind gramscieni, şi să ia în râs această etichetă, însă nu trebuie să cădem în capcană; este ADN-ul lui Gramsci în sângele lor”.(p.174)

Citind cartea lui Filippini observăm existenţa unei moşteniri culturale şi ideologice prea puţin cunoscute din România. Antonio Gramsci nu este un autor citat prea des în lucrările de specialitate în România. Cu toate acestea, Gramsci este recitit şi revalorizat în diverse chei de lectură pe continente diferite. Recenzia la lucrarea lui Michele Filippini, Gramsci globale. Guida pratica alle interpretazioni di Gramsci nel mondo este o invitaţie a autoarei la o deschidere spre studierea unui teoretician; Antonio Gramsci, care a fost prea mult marginalizat în gândirea politică românească.

Ioana Cristea Drăgulin
[The University of Bucharest]

NOTE

IOANA CRISTEA DRĂGULIN – Drd., Facultatea de Ştiințe Politice, Universitatea din Bucureşti, masterat Facultatea de Istorie-Geografie, Universitatea Hyperion din Bucureşti, licenţă, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti.

 sus