|
Recenzie
Extinderi temporale ale simțului de dreptate
Axel Gosseries, Despre dreptate între generaţii
trad. Corina Cojanu, București, Paideia 2011,
344 p. ISBN 978-973-596-670-6
Competiţia teoriilor asupra dreptăţii evoluează spre noi provocări prin raportarea atât la viitor, dar şi la trecut. Pentru unii autori acest fapt nu ar aduce nimic nou, întrucât ei consideră că obligaţiile pe care le avem faţă de generaţiile viitoare sunt legitimate de faptul că acestea aparţin comunităţii noastre morale actuale. Relaţia între incertitudinea şi hazardul existenţei indivizilor viitori şi deciziile politice actuale au alimentat multe dileme în ceea ce priveşte existenţa vreunui drept al celor care vor trăi în viitor care să genereze obligaţii în prezent. Existenţa indivizilor viitori, identităţile acestora ori chiar a numărului lor poate depinde de deciziile pe care le luăm în prezent.
Mesajul cărţii lui Axel Gosseries, „Despre dreptate între generaţii”, priveşte în mod expres raporturile de dreptate care se pot stabili din punct de vedere moral între generaţii. Aceste raporturi nu se pot constitui de la sine, fără o argumentare solidă asupra existenţei şi conţinutului obligaţiilor intergeneraţionale, fie că e vorba de resurse naturale, constituţii politice sau îndatorarea statelor. Pentru că nu numai resursele naturale pot intra în dezbaterea dreptăţii între generaţii. Probleme esenţial politice ca aceea a interdicţiei de revizuire în viitor a anumitor prevederi constituţionale ar putea indica o certă încălcare a drepturilor de a se organiza ale generaţiei viitoare (de ex. prevederile art. 152 din Constituţia României). Indiferent de justificările pentru valorile ocrotite în planul teoretic normativ, o asemenea prevedere constituţională ar putea fi înţeleasă şi ca o „restrângere a suveranităţii generaţionale a succesorilor noştri. Într-un plan mai general, orice constituţie pune o problemă fundamentală de dreptate între generaţii, cu atât mai mult cu cât ea instituie şi unele dispoziţii nerevizuibile. Impunerea unor matrice de gândire constituţională asupra generaţiilor viitorului ar echivala în plan moral cu impunerea modelului unui stat străin faţă de propriile alegeri (Scrisoarea lui Jefferson către Madison, 1789). Cristalizarea unor repere constituţionale pentru viitor nu este realizată într-un vacuum istoric, ci reprezintă în general materializarea unor raporturi intergeneraţionale cu trecutul, consacrând voinţele puternic exprimate ale generaţiilor trecute.
Demersul analitic pe care îl propune autorul în lucrarea sa constă într-o dialectică a prezentării principiilor relevante ale dreptăţii intergeneraţionale iar apoi, plecând de la ele, iniţiază o reconstrucţie deductivă a teoriei, într-o manieră sistematică. Viziunea sa sinoptică ne propune o navigare teoretică în cele două sensuri ale axei temporale, analizând de fiecare dată implicaţiile şi consecinţele acceptabile în planul moral. Dificultatea demersului pe care autorul ni-l propune constă în aceea de a răspunde unor posibile probleme de teorie morală contemporană, ce nu pot convinge pe deplin asupra posibilităţii de existenţă a unor obligaţii faţă de persoane care nu există încă. Raportul intergeneraţional este examinat prin întrebările fundamentale oricărei teorii a dreptăţii: au vreo obligaţie generaţiile actuale faţă de ce vor urma? În caz afirmativ, ce anume le datorăm şi pe ce criteriu? În schiţarea strategiei sale, Axel Gosseries oferă o abordare sistematică a chestiunii problemei dreptăţii intergeneraţionale, oferind un răspuns convingător, amplu, fundamentat în trei etape:
I. Problema conceptelor teoriilor morale şi raportarea la condiţiile de posibilitate ale revendicărilor noastre morale.
Aici sunt formulate 3 întrebări-cheie:
a. Există obligaţii faţă de generaţiile viitoare? Dificultăţile în formularea unor răspunsuri constau în problemele de non-existenţă şi non-identitate
b. A doua întrebare este interesată de locul persoanelor defuncte într-o teorie a dreptăţii între generaţii, prin identificarea statului metafizic şi cel moral al generaţiilor trecute şi dacă este acest statut relevant în existenţa drepturilor generaţiilo trecute.
c. În ce măsură o persoană poate fi responsabilă faţă de actele generaţiei sale, la care nu s-a putut opune?
II. Analiza posibilităţii şi configurarea unei arhitecturi pentru o teorie a dreptăţii între generaţii
III. Implicaţiile practice ale acestor dezvoltări teoretice, cu aplicaţie la conservarea biodiversităţii şi a problemei sistemelor de pensii.
Intenţia declarată a autorului e aceea de a oferi o teorie plauzibilă în plan metaetic, solidă teoretic şi pertinentă în sfera practică.
Metoda de lucru propusă este caracterizată de autor ca fiind una constructivistă, în care exegeza marilor autori e esenţială, dar insuficientă. Cu această ocazie Axel Gosseries consolidează unele obiective specifice filosofiei politice: definirea condiţiilor unei dezbateri juste, explicarea regulilor ce trebuie respectate într-o discuţie şi a intereselor care necesită o anumită reprezentare.
Cadrul de abordare constructivist al autorului înclină spre un demers coerentist, în dauna unui fundaţionalism considerat prea rigid în confrunarea cu aplicaţiile practice în domeniul moral. Coerentismul presupune existenţa unui acord între principiile generale şi judecăţile noastre particulare la un caz anume. Lipsa acestui acord ne determină fie să ajustăm principiile, fie să schimbăm judecăţile particulare, până la atingerea echilibrului reflectiv.
Raportul intergeneraţional care în mod intuitiv presupune respectarea unui principiu de responsabilitate este prelucrat în mod critic de către autor, cu referire precisă la principiul de responsabilitate al lui Hans Jonas, astfel:
– Dacă putem admite conferirea de sens vieţii noastre, chiar în condiţiile conştiente ale mortalităţii noastre, de ce respingem acest lucru la nivel de specie, atunci când ne referim la generaţiile viitoare?
– De asemenea, în acest caz ne aflăm şi în situaţia unui viciu logic de tip petio principii prin justificarea unei responsabilităţi prin salvarea posibilităţii de existenţă a acestei responsabiltăţi.
– Mai mult, dacă admitem individul ca scop în sine, de ce atunci o clipă a existenţei mele să fie concepută ca instrumentul unui moment ulterior, adică de ce viaţa unei persoane să-şi extragă sensul central din existenţa succesorilor?
Un punct esenţial al echivalenţei raporturilor intergeneraţionale îl constituie problema prejudiciilor pe care generaţiile prezente le pot cauza generaţiilor viitoare, generând „vieţi prejuciate” sau „prejudiciabile”, pe care terminologia anglo-saxonă le-a consacrat prin wrongful life. O remarcă clarificatoare aduce Axel Gosseries, care demonstrează că nu orice atingere adusă cuiva e în mod obligatoriu constitutivă de prejudiciu. Adesea ceea ce juriştii consideră a fi viaţă prejudiciabilă, pentru filosofi reprezintă o paradigmă a non-identităţii, lucru demonstrat şi de către Derek Parfit.
Aplicabilitatea practică efectivă a fundamentele morale ale drepturilor şi obligaţiilor intergeneraţionale e demonstrată de Axel Gosseries în analiza restabilirii dreptăţii în plan judiciar, elocventă în această situaţie fiind aşa-numita „afacerea Perruche”. Controversele morale au fost generate prin verdictul Curţii Supreme de Casaţie a Franţei, care s-a pronunţat într-o speţă privitoare la prejudiciile produse de către o echipă de medici care au condus la o situaţie denumită ca fiind „viaţă prejudiciată” (wrongful life). Analiza lui Axel Gosseries a pornit de la acest caz în evaluarea implicaţiilor problemei „non-identităţii”, problemă identificată şi de Derek Parfit în lucrarea sa „Reasons and Persons”, în care a arătat că acţiunile noastre prezente produc efecte în viitor nu numai asupra condiţiilor de viaţă pe care le creem generaţiilor viitoare, ci şi asupra identităţii acestor persoane. Axel Gosseries a demonstrat cum conceptul de prejudiciu implică unele comparaţii contrafactuale. Situaţia unei victime în urma unei acţiuni creatoare de prejudiciu trebuie să fie mai rea decât în situaţia în care acţiunea nu ar fi avut loc. Extinzând problema la eventualele pretenţii ale generaţiilor viitoare faţă de generaţia actuală, autorul aduce în dezbatere problema non-identităţii. Soluţionarea morală a unei astfel de probleme atrage atenţia asupra unui aspect important, faptul că generaţile se suprapun. Astfel, o generaţie anterioară, care ar fi consumat mai multe resurse naturale sau ar fi degradat mediul într-o măsură mai mare, poate compensa generaţia următoare încă înainte de extincţia sa naturală. Această strategie de abordare a fost denumită de autor ca „strategie a ratrapajului” (pe care am putea s-o traducem şi ca strategie de „ajustare retroactivă” – n.n), strategie prin care nu este influenţată identitatea generaţiilor viitoare. Strategia descrisă are şi avantajul de a opera ca posibilitate în îndeplinirea obligaţiilor între generaţiile precedente şi cea actuală sau între cele actuale şi cele viitoare. Acestă strategie, ca şi activarea problemei non-identităţii în spaţiul obligaţiilor intergeneraţionale, sunt contribuţii importante a lui Axel Gosseries în domeniul teoriilor dreptăţii intergeneraţionale.
Instituirea raportului obligaţional intergeneraţional în zona teoriilor dreptăţii este realizată de către autor prin abordarea analitică precisă a conceptului de obligaţie morală, nu numai prin conţinut, dar şi prin intensitate. Autorul lucrării subliniază că o obligatie morală are sens daca încalcarea ei provoacă un prejudiciu. Prejudiciul, în mod cert, nu poate fi resimţit de către o persoană decedată. În această situaţie nu putem fi titularii unor obligaţii fată de cei decedaţi. Verificarea adevărului acestui argument e propusă de profesorul Axel Gosseries prin studiera a trei teorii „laterale” (Callahan, Partridge, Wellman) şi a uneia de tip „frontal” (Feinberg), teorii incapabile să exprime, în opinia autorului semnificaţia şi forţa obligaţiilor noastre faţă de cei morţi. Tentativa lui Fainberg a eşuat prin imposibilitatea de a argumenta existenţa unor prejudicii provocate celor defuncţi de acte postume, sprijinindu-ne pe o premisă mortalistă („morţii nu există”), întrucât acest lucru „mobilizează o reprezentare a naturii obligaţiilor noastre faţă de cei decedaţi excesiv de complexă şi porneşte de la premise metafizice puţin plauzibile”.
O întrebare interesantă la care cartea încearcă să dea un răspuns este cum putem arbitra între satisfacerea preferinţelor morţilor şi preferinţele celor vii? Raţionamentul propus ne sugerează că pentru a arbitra avem nevoie de a cunoaşte preferinţele defuncţilor. În acest sens se propune ca exemplu să cerem fiecărei persoane în timpul vieţii să-şi exprime explicit trei dorinţe referitoare la umanitatea care îi va supravieţui. Pentru că programul politic a fost trasat de generaţiile precedente şi a fost exprimat constituţional, întrebarea care se pune este în ce măsură însă avem datoria morală de a respecta, chiar şi parţial programul fixat de generaţiile precedente? Au existat în acest sens diverse propuneri, de ex. s-a propus un sistem electoral cu cote sufragii, în care fiecare individ de-a lungul vieţii sale ar dispune de zece drepturi de sufragiu (Tim Mulgan). Aceia care doresc să continue să influenţeze treburile publice după moartea lor pot decide din timpul vieţii să rezerve un anumit număr din aceste sufragii pentru alegerile care vor avea loc după moartea lor. Le revine sarcina de a desemna un reprezentant care va fi însărcinat să voteze pentru ei după moartea lor, după un mandat pe care ei l-au fixat”. Axel Gosseries consideră că în ciuda criticilor de extravaganţă, un astfel de sistem, are meritul de a face posibilă coexistenţa unui stat democratic cu punctele de vedere ale mortaliştilor şi imortaliştilor, stat care s-ar dovedi imparţial faţă de diversele concepţii metafizice ale persoanelor.
Primele două capitole ale cărţii au analizat ce condiţii fac posibilă existenţa unor obligaţii faţă de persoanele viitoare. Pentru că posibilitatea de obligaţii nu e suficientă pentru a stabili existenţa sau conţinutul lor, furnizarea unor motive pozitive, care să justifice existenţa unor astfel de obligaţii, ni se propune începând cu cel de-al treilea capitol al lucrării.
Autorul prezintă în mod sintetic patru teorii substanţiale posibile ale dreptăţii intergeneraţionale: comutativă – bazată pe ideea de echivalenţă a prestaţiilor, agregativă – maximizarea unui bun dat (de ex. bunăstarea) în cadrul unui grup (chiar dacă repartiţia e inegalitară între membri), distributivă – egalitaristă în forma sa strictă, chiar dacă se generează o diminuare a volumului total al bunăstării şi cea de maximin – agregativ-distributivă, unde se face maximizarea minimului, a celui mai defavorizat şi admite inegalitatea doar când e necesară ameliorării sorţii celui mai defavorizat.
În cazul teoriei reciprocităţii indirecte, autorul ilustrează două principii. Primul răspunde la întrebarea de ce a obligaţiilor noastre intergeneraţionale, printr-o maximă justificativă de tipul „datorăm ceva generaţiei viitoare pentru că am primit ceva de la generaţia precedentă” – aceasta fiind reciprocitatea indirectă.În al doilea caz este vorba de o maximă substanţială, în care suntem obligaţi să transferăm generaţiei următoare cel puţin la fel de mult cât am primit de la generaţia precedentă (interdicţia de a risipi).
Unele dileme morale intervin în cazul opţiunilor alternative: ar fi de preferat o reciprocitate directă faţă de generaţia precedentă sau reciprocitate indirectă faţă de membrii cei mai defavorizaţi ai generaţiei prezente?
Extinderea în plan intergeneraţional a obligaţiilor faţă de generaţiile viitoare impune şi o examinare a clauzelor lockeene care definesc condiţiile unor preluări legitime, clauza de „echivalenţă” (ceea ce e lăsat în comun pentru ceilalţi să fie în cantitate suficientă şi de aceeaşi calitate) şi clauza „non-delapidării”. Cauza de echivalenţă intergeneraţională e prezentată de autor în trei versiuni:
– Clauza de echivalenţă intergeneraţională 1
Fiecare generaţie ar trebui să lase generaţiei următoare cel puţin la fel de mult (ca echivalent) ca ceea ce prima generaţie (preistorică) şi-a însuşit iniţial
– Clauza de echivalenţă intergeneraţională 2
Fiecare generaţie e obligată să lase următorei generaţii cel puţin la fel de mult cât ar fi putut să-şi însuşească generaţia următoare în absenţa oricărei generaţii anterioare sau, mai bine spus, în cazul în care nici una dintre generaţiile anterioare nu ar fi condus prin acţiunea sa la o ameliorare sau degradare clară a ceea ce generaţia care
ne urmează ar fi moştenit.
– Clauza de echivalenţă intergeneraţională 3:
Fiecare generaţie este obligată să lase generaţiei următoare cel puţin la fel de mult cât ar fi putut să-şi însuşească generaţia următoare, în ipoteza în care generaţia actuală nu ar fi existat sau, mai bine spus, în cazul în care generaţia actuală nu ar fi condus prin acţiunea sa la nicio amelioare sau degradare netă a ceea ce generaţia care ne urmează ar fi moştenit.
În spaţiul teoriilor dreptăţii intergeneraţionale, Axel Gosseries vizează aspecte interesante legate de legitimitatea subvenţiilor de stat şi a neutralităţii statului în raport cu concepţiile despre o viaţă reuşită.
Ultimul capitol al cărţii este dedicat analizei din abordărilor morale problemei biodiversităţii şi a reformei sistemului de pensii. Studierea posibilelor efecte se face prin adoptarea principiului reciprocităţii indirecte şi a celui al egalitarismului liberal, metodologia în ambele aplicaţii operând pe baza mecanismelor echilibrului reflectiv.
Volumul „Despre dreptate între generaţii”al prof. Axel Gosseries ridică multe probleme interesante în domeniul filosofiei politice, ca şi în cel al teoriei generale a dreptului, problemele non-identităţii şi non-existenţei fiind două elemente importante generatoare de obiecţii faţă de validitatea obligaţiilor noastre faţă de generaţiile viitoare. Chiar teoriile democraţiei se confruntă cu unele dificultăţi în condiţiile în care numărul celor defuncţi îl depăşeşte cu mult pe cel al celor vii. Constituţionalismul politic în sens clasic acordă importanţă valorilor cristalizate ale generaţiilor precedente, în prezent decedate, opţiuni care puse în operă pot conduce la orientări mult diferite faţă de opţiunile prezente.
Apărut la Editura Paideia, volumul reuseste să umple un gol în literatura noastră de specialitate în limba română, într-un domeniu interdisciplinar de interes, în care concepte de de bază ale filosofiei politice sunt prezentate şi tratate ca teorii de referinţă, îmbogăţind cunoaşterea în acest domeniu.
Gabriel Radu
[National School of Political and
Administrative Studies Bucharest]
GABRIEL RADU – Drd. SNSPA în domeniul Ştiinţe Politice, absolvent Ştiinţe Politice SNSPA – curs postuniversitar, licenţiat în drept.
sus
|
