|
Recenzie
Rasism românesc
Lucian T. Butaru, Rasism românesc. Componenţa
rasială a discursului antisemit din România până la
al Doilea Război Mondial
Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca, 2010
Prezenta carte reprezintă un demers interesant, analizând antisemitismul interbelic din mediul românesc în oglinda unor scrieri şi discursuri provenite din lumea culturală şi academică. Este o lucrare interdisciplinară, cu accent asupra analizei discursului, cu multe incursiuni în filosofie şi interpretări literare. Un punct forte a lucrării îl reprezintă faptul că termenul rasism, în accepţiunea lui exactă, în acest caz special, este definit chiar la începutul lucrării.
Autorul îşi începe analiza de la evenimentele Congresului de la Berlin din 1878 şi tratează pe larg problema antisemitismului în scrierile lui Mihai Eminescu, ilustrând, prin atitudinea marelui poet, curentul de gândire specific elitei româneşti a vremii respective în privinţa drepturilor evreilor din România. Considerăm că această analiză este una foarte reuşită, fiind bazată pe o abordare originală şi în acelaşi timp, pe o bibliografie vastă şi variată, cu ajutorul căreia autorul îşi argumentează afirmaţiile. Sugerăm, eventual, că s-ar fi putut prezenta, chiar şi numai pe scurt, aspectele antisemite ale marii răscoale ţărăneşti din 1907, care la rândul lor, dau şi ele o imagine bine conturată a spiritului vremii.
Lucrarea este structurată în trei părţi distincte, fiecare din ele fiind concentrată asupra unui mare centru administrativ şi universitar: Iaşi, Cluj şi Bucureşti. Al doilea capitol, intitulat Antisemitismul la Iaşi. O analiză a discursului politic tratează chestiunea discursului antisemit al intelectualilor moldoveni, cu un accent deosebit pus pe trei personalităţi: A. C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu şi Nicolae C. Pavelescu. Prezentarea este axată mai mult asupra analizei discursului politic, dar nu neglijează nici aspectele istorice. De exemplu, autorul subliniază bine că „caraghiosul” A. C. Cuza a putut intra în viaţa publică numai cu sprijinul iniţial al lui Nicolae Iorga. Remarcăm cu multă plăcere abordarea de multe ori ironică a autorului faţă de aceste personaje pe cât de sinistre şi obscure, pe atât de caraghioase din punct de vedere intelectual şi psihologic, abordare susţinută cu citate din propriile lor lucrări. Este tratată ironic apărarea lui Codreanu în faţa judecătorului în cazul împuşcării prefectului poliţiei din Iaşi, Manciu sau teoria obscură a lui Paulescu privind „Jidanii şi alcoolismul”, în care acesta afirmă că evreii nu consumă alcool din motive religioase, dar îi otrăvesc voit pe români cu vinul lor falsificat. Tezele lui Cuza şi Codreanu nu sunt analizate numai din punct de vedere comunicaţional, ci şi pe baza lor socială, psihologică şi economică, fiind încadrate în curentele europene de gândire ale vremii respective.
Deşi tratează personalităţile lui Codreanu şi Pavelescu oarecum ca pe nişte anexe la activitatea mult mai bogată din punctul de vedere al militantismului antisemit a lui A. C. Cuza, la paginile 165-166 autorul face o prezentare sintetică extraordinară a structurii mişcării legionare, prezentare ce ar putea sta la baza oricărui manual universitar sau în orice bibliografie de specialitate elaborată pe acest subiect.
Partea a treia, Rasism la Cluj. O analiză a discursului ştiinţific reprezintă o contribuţie şi mai valoroasă decât capitolul dedicat antisemitismului ieşean, deoarece discursul lui A. C. Cuza şi Codreanu a mai fost analizat în diverse opere dedicate vieţii politice interbelice româneşti în general şi mişcării legionare în particular. În cazul Clujului, autorul ne prezintă studiile de caz referitoare la unii intelectuali români (Iuliu Moldovan, Iordache Făcăoaru, respectiv „epigonii” lui Iuliu Moldovan), subiecte care până în clipa de faţă au fost ocolite în main-stream-ul istoriografiei româneşti. Totodată, autorul nu uită să caracterizeze nici antisemitismul ardelean, diferit de cel moldovean şi cel sudic, accentuând mai mult caracterul eugenic al acestuia. Autorul plasează natura discursului antisemit în scrieri ştiinţifice, sau mai bine zis, pseudo-ştiinţifice , care îşi iau motivele, exemplele şi datele din ştiinţele medicale (autorii lor fiind în primul rând profesori şi cercetători). Astfel, Iuliu Moldovan, figură proeminentă a societăţii „Astra” şi al Partidului Naţional-Ţărănesc, era medic cu studii la Viena şi cu doctoratul luat la Praga, iar şi mai radicalul Iordache Făcăoaru şi-a luat doctoratul în sociologie la Berlin. Analiza discursurilor antisemite şi sinteza făcută de autor acestora este perfectă din punct de vedere metodologic şi al limbajului folosit. Considerăm însă că această cercetare s-ar putea extinde pe viitor în cel puţin două direcţii: una dintre ele ar fi studierea influenţelor germane şi austriece - deşi menţionate la introducerea în problematică, impactul acestora asupra gândirii intelectualilor români din Transilvania nu este clarificat suficient. Ar fi interesant de realizat, pe viitor, o analiză asupra impactului antisemitismelor maghiar şi german asupra gândirii antisemite româneşti. Pe de altă parte, autorul nu abordează mişcările studenţeşti de la începutul anilor douăzeci, care au avut la bază un antisemitism violent, în care s-a evidenţiat figura sinistră a lui Ion Moţa. Descrierea acestor mişcări lipseşte probabil din cauza nivelului intelectual extrem de scăzut al discursului antisemit, ilustrat printre altele şi de ziarul „Dacia Nouă”, formulările primitive fiind probabil greu de adus, din punct de vedere stilistic, la acelaşi nivel cu discursul eugenist. Ar putea să reprezinte însă subiectul unui studiu viitor.
Al patrulea capitol, Administraţie la Bucureşti. O analiză a discursului juridic este diferit de capitolele precedente prin modul de abordare, apropiindu-se de problemă nu din punctul de vedere al discursului intelectual, ci din cel al măsurilor administrative adoptate de guvernele succesive ale României şi de alte organisme inferioare de decizie şi de execuţie, de la problema cetăţeniei române a evreilor din România Mare până la prăbuşirea dictaturii regale. Perioada 1920-1936 primeşte un spaţiu incomparabil mai mic în defavoarea perioadei de după 1937. Autorul nu intră nici în prezentarea ororilor guvernării antonesciano-legionare.
În concluziile lui, practic, autorul îşi trece în revistă bibliografia utilizată pe parcursul capitolelor precedente. Noi, în propria noastră concluzie, putem afirma, că prezenta lucrare este una bine documentată (fapt ilustrat şi prin cele 197 de titluri din bibliografie), şi valoroasă prin abordări originale şi concluzii pertinente. Totuşi, nu oferă, nu poate oferi răspuns la toate problemele ale chestiunii extrem de complexe a antisemitismului românesc interbelic, iar prin acesta, indică problema necesităţii unor noi cercetări în domeniu.
Artur Lakatos
[Romanian Academy]
ARTUR LAKATOS – Doctor, Cercetător asistent în cadrul grantului CNCSIS GAR TE-206, proiect derulat prin Academia Română, Filiala Cluj, Institutul de Istorie „George Bariţiu”.
sus
|
