Recenzie

Despre idei, acțiune socială și dialog, sau ce se câștigă atunci când nimic nu se pierde

---

Vladimir Tismăneanu (ed.), Anatomia Resentimentului
București, Curtea Veche, 2010

---

Sunt conştient de dificultatea proiectului în care mă angajez, asta cel puţin din două motive principale. Primul ar fi reputaţia celor care au contribuit la conceperea lucrării Anatomia resentimentului, autorii ei fiind academicieni, jurnalişti sau artişti binecunoscuţi publicului românesc. În al doilea rând, după cum voi încerca să demonstrez în rândurile de mai jos, cartea nu reprezintă un demers ştiinţific, ci o vendetă colectivă îmbrăcată în acest veştmânt. Se atinge astfel un aspect primejdios, deoarece se solicită renunţarea la neutralitatea discursului de tip ştiinţific şi se deschide o capcană în care sunt invitaţi să alunece cititorii şi, de ce nu, recenzenţii volumului. Iată de ce, în absenţa moderaţiei şi obiectivităţii, situaţia se complică.

Anatomia resentimentului se doreşte a fi o replică la lucrarea editată de către Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, intitulată Idolii Forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici¹, şi a grupului de intelectuali care au contribuit la închegarea ei. Metoda şi obiectivele volumului sunt clar prezentate de Sorin Adam Matei: „Idolii Forului se preocupă de mentalităţi, nu de persoane. Capitolele sale analizează ideile, nu biografiile celor care afirmă că sunt calificaţi să modeleze viaţa semenilor lor prin dobândirea unei culturi generale eclectice, confundată cu genialitatea şi dobândită cu mijloacele amatorului, nu ale profesionistului. Pretenţiile de iluminare vin de multe ori din acumularea unei culturi generale eclectice, care oferă soluţii de viaţă abstracte şi absolute, bazate pe precepte inflexibile. Soluţiile sunt rar sau deloc bazate pe descoperiri ştiinţifice, sociale sau morale proprii, validate empiric şi social. Acestea sunt ancorate în viziuni ideologice, de multe ori religioase, bazate pe imperativul «De unde vin eu, vine adevărul! Urmaţi-mă»”.² Tipul de cunoaştere la care invită intelectualii enciclopedici, unii dintre ei numărându-se printre autorii Anatomiei resentimentului, este unul asimetric, de tip maestru-învăţăcel, şi nu reciproc, aşa cum este şi ar trebui recunoscut de fapt orice parcurs epistemic. Următorul argument este concludent în acest sens: „stângismul”, termen impropriu utilizat, aşa cum voi arată mai jos, echivalat cu „mediocritatea” şi postulat drept „principalul sentiment politic de masă românesc”, de un „gregarism abisal” (Traian Ungureanu, p. 45), dovedeşte percepţia „enciclopediştilor” asupra societăţii: rigidă şi ultra-conservatoare. Cum ar putea fi vorba de cunoaştere reciprocă, împărtăşită, când aceasta se pare că este hărăzită exclusiv iniţiaţilor prin ritualuri mistice, total inaccesibile ineducabilei prostimi? Curat „primitivism progresist” actul de a gândi şi a contribui la posibila emancipare a prostimii excluse ab initio din prea-nobilul circuit ştiinţific, pentru a utiliza sintagma lui Horia-Roman Patapievici (pp. 99-104). Eu l-aş numi „primitivism (neo)conservator”.

Cât despre anti-religiozitatea pe care un cititor grăbit ar putea-o decela din citatul de la începutul paragrafului anterior, Matei o clarifică într-un interviu oferit în legătură cu Idolii Forului: „Religiozitatea şi comportamentul religios sunt esenţiale pentru existenţa umană”. Dar, în România, „Promovarea religiei nu ţine cont de faptul că pot exista alte persoane cu aceleaşi chemări spirituale, dar cu alte răspunsuri, uneori ne-creştine, care au dreptul la aceeaşi demnitate. Şi că a fi religios înseamnă a înţelege chemarea religioasă a celuilalt, nu a impune imaginea religiozităţii tale asupra celuilalt”.³ Religia se poate transforma deci în ideologie atunci când devine autosuficientă şi exclude din start, cu ostilitate, orice alternativă spirituală. Exemplele, nu numai istorice, ci şi cotidiene, abundă.

Revenind însă la Anatomia resentimentului, cheia generală în care este concepută cartea este aceea a escamotării provocării dialogico-ştiinţifice lansată de Idolii Forului şi, mai devreme, de lucrarea Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, semnată de către acelaşi Matei.⁴ De ce? Deoarece unui demers ştiinţific şi obiectiv i se răspunde într-un registru psihologizant, simplist, şi pe un ton personal care trădează o consistentă şi pernicioasă implicare personală. Însăşi termenul resentiment, conţinut în titlu, reflectă intenţia autorilor de a pune problema în termeni psihologici (cuvintele, invidie, ură, răutate, meschinărie sunt des întâlnite în text), eludând miza ştiinţifică a dezbaterii conturate. Dovada? „Ca invidie existenţială, resentimentul se îndreaptă nu spre un obiect anume, ci spre calităţi şi valori care nu pot fi pur şi simplu apropiate precum inteligenţa, frumuseţea, anumite trăsături de caracter (subl. în orig.)” (Angelo Mitchievici, p. 61). Autorii Idolilor sunt consideraţi „personaje larvare care se caţără, graţie atacurilor împotriva spiritelor ce clădesc, pe piedestaluri prin nimic meritate” (Vladimir Tismăneanu, p. 7). Dacă Michael Shafir şi-a construit reputaţia criticându-i pe Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş sau Mihail Neamţu, să îmi fie cu iertare, dar nu pot decât să zâmbesc. Zâmbetul îmi piere însă când citesc: „...resentimentul este ura de sine a sclavului care nu suportă povara libertăţii” (Teodor Baconschi, p. 21). „Povara libertăţii” se construieşte în primul rând pe dialog. Cine nu acceptă dialogul şi îi deturnează sensul pe terenul comod şi lipsit de instrumentele analitice atât de necesare, al atacului la persoană? Probabil cine scrie în continuare că „Omul resentimentului este tot un mârâit şi poate fi recunoscut după rictus, după faciesul contractat de scârbă, gura umflată de punga cu venin şi privirea rea. În orice direcţie priveşte vede reaua alcătuire a lucrurilor, însă ceea ce-l scoate realmente din sărite sunt trăsături precum nobleţea, politeţea, competenţa profesională, adevărul exprimat ferm, frumuseţea estetică şi curăţenia sufletească” (p. 66). Psihologizarea infantilă nu se opreşte încă aici. Mai încolo se poate citi că „Laşitatea resentimentarului este pe măsura urii sale, acesta nu riscă să-şi pună pielea-n băţ, atacurile sale sunt fără riscuri pentru el, mai ales atunci când îşi ia ca scut suprem şi alibi rahatul” (Ibidem). În căutarea exemplelor inexistente care să probeze „laşitatea” şi lipsa „riscurilor” la care „resentimentarul” s-ar supune atunci când „atacă”, intrigat şi de insolitul său „scut suprem şi alibi”, întorc pagina. Scabrozitatea atinge cote maxime, după cum vă puteţi convinge personal: „Omul resentientului poartă adeseori cu sine ca sconşii (sic!) cămara malodorizantă, fiind siguri că indiferent cât de curajos, de demn şi de puternic este adversarul lor, abjecţia îl va îngenunchea, îl va sili să se retragă. Putoarea învinge, javra triumfă scărpinându-şi isteric bubele, storcându-şi triumfătoare puroiul din glandă, împrăştiind arteziene de căpuşe şi păduchi” (Angelo Mitchievici, pp. 66-67).

În speranţa că am reuşit, măcar parţial, să conving cititorul de caracterul psihologizant al textelor reunite în Anatomia resentimentului, să trecem mai departe. Dar nu la amănuntul pe care îl consider cel mai important, ci la preţiozitatea exprimării, camuflaj perfect pentru sărăcia ideilor. Cărţii, repet, nu neapărat a autorilor ei. Epitete bombastice şi inutile, artificii de limbaj, construcţii retorice rocamboleşti, toate concurează la mascarea unei polemici care putea beneficia totuşi de ţinută ştiinţifică şi extrapolarea ei pe coordonate persiflante, injurioase şi insipide. Verbiajul superfluu poate fi asemănat cu cerneala pe care o elimină caracatiţa atunci când se simte ameninţată (pe drept sau pe nedrept) pentru a deruta aşa-zisul inamic şi pentru a se pune la adăpost fără prea mari eforturi, şi, mai important, fără a confrunta provocarea ce i-a fost adresată. Să nu uităm că limbajul, pe lângă faptul că formează activ intelectul uman, aşa cum sublinia Ludwig Wittgenstein, contribuie proiectiv la descrierea şi înţelegerea proceselor sociale sau naturale, cărora le este în acelaşi timp şi cauză şi efect. În niciun caz nu se substituie sau se confundă cu aceste procese. Aceasta ar echivala, parafrazându-l pe Fernand Braudel, cu a confunda banii, masa monetară aflată în circulaţie, cu economia în ansamblu. Dar lichidităţile nu reprezintă, susţine marele istoric francez, decât „uleiul” care unge „motorul economic”. Inflaţia, creşterea masei monetare, conduce la înecarea motorului, nu la eficientizarea lui.⁵ La fel, logoreea împiedică punerea în problemă a mizelor fundamentale, fie ele sociale, economice sau politice.

Pe lângă denaturarea psihologizantă, mai gravă mi se pare diversiunea care se încearcă în paginile cărţii. Autorii care au semnat în Idolii Forului, impropriu denumiţi „stângişti” (nu sunt deloc radicali, iar demersul pe care îl propun este unul moderat, non-ideologic, deşi sub aspect doctrinar ar putea fi încadrat în sfera liberalismului social) sunt consideraţia cauza „ofensivelor tot mai virulente împotriva pluralismului democratic” (Vladimir Tismăneanu, p. 7). ABC-ul ştiinţelor politice plasează dialogul, toleranţa şi moderaţia în inima democraţiei. Consecinţa firească este că cine dispreţuieşte dialogul şi moderaţia se face vinovat, în mai mică sau mai mare măsură, după caz, de atitudine, poate şi comportament antidemocratic. Mai departe, aceiaşi intelectuali sunt acuzaţi, prin analogii istorice, de extremism politic: „...nimic din ce-ar fi făcut democraţia liberal-constituţională românească din anii treizeci nu i-ar fi putut îmblânzi pe legionari şi pe comunişti, fraţi inamici juraţi să distrugă edificiul pluralismului” (Vladimir Tismăneanu, p. 13). A fortiori, „Când au obţinut pe deplin puterea în România, comuniştii, mulţi dintre ei cu o educaţie sumară şi cu o viaţă de subterană fie în puşcării, fie în mizeria ilegalităţii, fără nicio recunoaştere din partea unei societăţi care-i înregistra ca pe nişte corpuri străine şi pe care o urau în ansamblul ei, au ales să distrugă tot ceea ce ţinea de aceste valori neîmpărtăşite”  (pp. 61-62). Pe cale de consecinţă, „tot ceea ce ieri legitima un om civilizat, cultura, erudiţia, toleranţa, politeţea, respectul pentru adevăr şi justiţie etc. devine nonvaloare în grila ideologic morală a resentimentarului, infracţiune sau păcat de neiertat” (Angelo Mitchievici, p. 62). Diversiunea este dublă. Odată pentru că, nu mai este un secret pentru nimeni, majoritatea autorilor Anatomiei resentimentului sprijină actuala putere politică, nu „stângiştii”, pe care îi învinuiesc de proletcultism. În al doilea rând, deoarece invitaţia la dialog este distorsionată sub forma unui atac militant, de natură leninistă sau fascistă, la adresa fragilei constituţii a democraţiei, operată de către pretinşi impostori intelectuali. Cât de impostori sunt, vă invit să vă convingeţi singuri. Nu în ultimul rând, libertăţile şi drepturile pe care le reclamă autorii Anatomiei resentimentului ca fundament al pluralismului sunt magistral descrise de către Braudel: „ansambluri de franşize, de privilegii, la adăpostul cărora se pune o colectivitate sau alta de persoane şi interese, iar apoi, întărită de această protecţie, se năpusteşte asupra altora, adeseori fără menajamente (subl. în orig.).⁶

Nu în ultimul rând, Anatomia resentimentului se pretează unei analize în cheie discursivă. Prin discurs, Ernesto Laclau şi Chantal Mouffe înţeleg construirea  - citeşte interesată şi de „sus în jos” a identităţilor sociale prin utilizarea antagonismelor, conflictelor şi prin marşarea pe polarizare în interiorul societăţilor. Practicile care se stabilesc între anumite tipuri de elemente şi contribuie la schimbarea identităţilor acestora sunt denumite de cei doi autori „articulatorii”. Iar suma tuturor practicilor articulatorii într-o societate dată se traduce prin discurs. Unul din conceptele utile pentru eseul de faţă, avansat de către Laclau şi Mouffe – este acela de „logică a echivalenţei”, unde unui obiect posesor de semnificaţie i se aplică, dihotomic, un pandant negativ.⁷ De exemplu, „nobleţea, politeţea, competenţa profesională, adevărul exprimat ferm, frumuseţea estetică şi curăţenia sufletească” a intelectualilor enciclopedişti îşi extrage sensul prin raportarea condescendentă la „personajele larvare” numite, după cum ne amintim, şi „putori”, „javre” sau simplu, „laşi”, nimeni alţii decât cei care contestă vocea dominantă a unui anumit „grup de prestigiu”, în termenii lui Sorin Adam Matei. Pentru că despre asta e vorba: contestatarii, în cazul de faţă, nu sunt o tabără care se răfuieşte, în „logica echivalenţei”, cu o altă, ci o multitudine de voci diverse, acoperind o paletă largă de valori şi orientări intelectuale, neavând ca punct comun principal decât critica adresată intelectualilor care utilizează discursuri generalizante şi (fals) moralizatoare. O critică incluzivă şi constructivă, nebazată deci pe „logica echivalenţei”, a cărei instrument principal este excluderea şi calomnierea. Nu avem de-a face deci cu o polarizare ideologică⁸, ci cu o invitaţie la abordarea şi soluţionarea împreună, fiecare prin intermediul propriei specializări, nu prin discursuri generalizante, fals obiective şi lipsite în cele dn urmă de miză şi consistenţă - a problemelor complexe cu care este confruntată societatea română.

Acum câţiva ani, Patapievici a publicat nişte cărţi intitulate Discernă­mân­tul modernizării. 7 conferinţe despre situaţia de fapt pornind de la întrebarea ce se pierde atunci când ceva se câştigă?, respectiv Despre idei şi blocaje⁹ în care îşi exprima, pe lângă circumspecţia faţă de modernitate ca proiect intelectual şi social,  regretul pentru inexistenţa unei vieţi active a sferei ideatice româneşti. Dar efervescenţa intelectuală nu poate apărea decât ca rezultat al unui proces de modernizare profund, conştient şi asumat. Modernitatea înseamnă diversitate şi, nu respectarea cât ghidarea după principiul alterităţii, recunoaşterea, cu alte cuvinte, a legitimităţii celuilalt de a exista şi a te contrazice. Modernitatea este cadrul larg în care acest lucru se poate întâmpla fără a fi văzut ca un atac la adresa democraţiei sau a pluralismului. Un caleidoscop dinamic de adevăruri, idei, credinţe sau doctrine care intră în tot felul de relaţii posibile, cu condiţia păstrării regulii jocului: nearogarea vreunui monopol şi tratarea celuilalt ca partener egal. Este deci lumea intelectuală românească modernă? Nu. Acum, când este însă în pragul unei autentice modernizări, prin diversificarea vocilor participanţilor, domnul Patapievici o denunţă. Se contrazice oare? Nu ştiu. Dar ştiu că este posibil ca nimic să nu se piardă atunci când ceva se câştigă. Lumea înconjurătoare poate şi merită mai mult decât să fie tratată ca un etern joc de sumă nulă. Să rămânem deocamdată, cu prudenţă, moderaţie şi receptivitate, în căutarea jocului de sumă pozitivă.

Emanuel Copilaş
[West University of Timişoara]

NOTE

EMANUEL COPILAȘ – Preparator la Universitatea de Vest din Timişoara, doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus