Reforme (Asia)

Noile perspective geopolitice în regiunea Asia de Est la două decenii de la prăbușirea URSS
 

ATTILA IAKOB¹
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

RALUCA-MARIA NICOARĂ
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

Abstract:
By the end of the 20th Century, after the dissolution of the former communist block and the end of the bipolar world, Russian Federation as the successor of the former Soviet Union had to face the new multi-polar world and its challenges. With a weakened economy and little international influence, Moscow had to elaborate and put in place a new foreign policy and foreign economy policy. In this context, the Euro-Asian continent and, especially, the Far Eastern region represented a strategic interest. The consolidation of economic and political relations with Japan and China as a regional partnership is not only a strategic question for Russia it represents the only viable solution for a long term regional stability and security frame in the region.

Keywords: Soviet Union; Russian Federation; China; Japan; international economy; far eastern cooperations; energy and resouce trade; Putin doctrine; Asian development

Contextul istoric

În dupămasa zilei de 26 d ecembrie 1991, la o zi după demisia ultimului lider al URSS, Sovietul Suprem prin vocea preşedintelui său anunţă aprobarea rezoluţiei prin care forul de conducere se autodizolvă, astfel punând capăt unei construcţi politico-administrative de aproape şapte decenii. Desigur acest moment nu era unul neaşteptat sau surprinzător, semnele unei prăbuşiri deveniseră clare încă din anii precedenţi, când blocul comunist bucată cu bucată se dezmembra în văzul întregii comunităţi internaţionale, urmat de o degradare rapidă a nucelului însăşi. Deceniile de planificare economică eronată, uzura sau corupţia sistemului nu au rezistat planului de reformă propus de secretarul general Mihail Gorbaciov, a cărui tentative lăudabile de a reforma nereformabilul nu au putut salva un imperiu aflat în agonie şi criza.

La aproape două deceni de aceste evenimente Rusia încearcă din răsputeri să revină pe primul plan al jocului geopolitic euroasiatic, însă contextul internaţional,economia globală şi noile provocări ale secolului XXI creează dificultăţi din ce în ce mai diverse la care Kremlinul reuşeşte cu greu să se adapteze. Odată cu supremaţia pierdută şi emergenţa noilor actori continentali, Rusia este pus în faţa unui nou sistem în care vechile reguli ale bipolarismului nu se mai aplică, iar multipolarismul nu este un joc la care instrumentrul vechi se poate adapta cu uşurinţă. Uniunea Europeană în vest, China, Japonia in est, India în sud, sund doar principali actori care crează dificultăţi şi reprezintă o ameninţare la sfera de influenţă a Rusiei, care pe plan economic nu mai dispune de resurse cu care să intervină şi cu care să îşi susţină o politică externă sănătoasă. Locul rusiei în acest joc geoeconomic fiind luat de capitalul european, chinez şi cel japonez, care finanţează diverse proiecte şi investiţii strategice, cu scopul clar de control şi influenţă regională.

Prăbuşirea politică produsă de glasnostul şi perestroika lui Gorbaciov, urmată de aproape un deceniu de instabilitate politică şi economică, caracterizat prin slăbirea puteri centrale sub conducerea lui Boris Yeltin, cu grave consecinţe asupra economiei şi capacităţii economice a dus Rusia pe marginea prăpastiei. Greşelile economice şi privatizările dezastruoase au condus la colapsul unor ramuri industriale vitale şi a slăbit potenţialul industrial rusesc, cu un final trist materializat prin pierderea majorităţii pieţelor internaţionale cucerite în perioada sovietică. Desigur apariţia noului lider în ajunul anului 2000, Vladimir Putin, şi a programului său economic respectiv doctrina politico-militară promovată de el, au reperezentat un pas spre normalizarea economiei şi deschiderea unor noi strategi externe. Această revenire a Rusiei a fost prevestită de miscarea strategică a Moscovei de a ocupa aeroportul din Pristina cu ocazia celui de al doilea conflict din Kosovo, cu scopul clar de a demosntrat Statelor Unite şi NATO limita necooperări pe care Kremlinul este dispus să o accepte. Evenimentele ulterioare au demonstrat clar că această acţiune nu era un cântec de lebădă al unui imperiu muribund cum era intervenţia britanică din Falkland ci mai mult o operaţiune strategică bine planificată cu un scop clar.

Un rol de pivot pe continentul euroasiatic şi redobândirea statutului de putere economică globală şi demersurile de a accede grupul select al economiilor de top (G8), a împins Rusia spre reevaluarea poziţiilor sale faţă de vechi aliaţi sau inamici. Astfel, atitudinea de război rece faţă de Asia de Sud-Est, respectiv, o repoziţionare strategică faţă de China şi India, au devenit principali vectori ai politici externe ruseşti. Totuşi efectele şi evenimentele deceniilor de război rece afectează relaţiile Rusiei cu actori asiatici cum este India, China, Pakistan, Korea de Sud, Japonia, Indonezia şi statele din Indochina, . actori care şi în zilele noastre sunt reticenţi la anumite miscări ale politici externe ruseşti.

Triunghiul Ruso-Sino-Nipon

Interacţiunea Rusiei cu zona asiatică pe parc ursul ultimelor 2 decenii, s-a caracterizat printr-o hibernare întreruptă de câteva ori de revirimentul cooperării bilaterale, în ciuda faptului că pronosticurile optimiste au mizat pe importanţa pe care statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare o vor avea în politica şi, mai ales, economia mondială. Pentru o ilustrare mai detaliată, am ales să prezentăm felul în care Rusia s-a relaţionat cu Japonia şi China. Raţiunea din spatele acestei grupări se bazează pe potenţialul extraordinar a acestui trio în cazul unei eventuale colaborări: exploatarea resurselor de gaz şi petrol prin finanţare mutuală şi sprijin tehnologic ar scădea simţitor gradul de dependenţă a acestor state faţă de terţii distribuitori şi ar determina ca cei favorizaţi să aibă un cuvânt de spus în comerţul mondial cu acest tip de resurse. În plus, în politica mondială, toate cele trei statele împărtăţesc viziunea unei lumi multipolare în care să fie diminuat rolul Statelor Unite ale Americii, să fie combătut terorismul şi în care, fiecare va putea scăpa de propriile frustrări: Rusia urmăreşte să recupereze decalajul faţă de economiile vestice, China să găsească o soluţie pentru problemele teritoriale şi a acuzaţiilor de încălcare a drepturilor omului, iar oamenii politici niponi ar dori să elimine nefericitul articol 9 din Constituţia Japoniei . În această linie de idei, se doreşte continuarea negocierilor internaţionale pe problema dezarmării² şi obţinerea unui nou angajament din partea Statelor Unite ale Americii în această problemă.

Axa Moscova-Beijing-Tokyo este înfăţişată de teoreticenii săi asemenea unui parteneriat de tipul win-win datorită complementarităţii membrilor. Această colaborare se desfăşoară pe două paliere importante: cel energetic întrucât statele au un interes vădit în fie a reusi punerea pe piaţă a rezervelor de petrol şi gaze (China, Rusia), fie a contacta un import substanţial şi accesibil (Japonia, China); şi pilonul militar datorită dorinţei statelor fie de a-şi reface prestigiul mondial referitor la superioritatea tehnologiei militare (Rusia), fie de a continua comerţul cu tehnologia respectivă şi produsele necesare dotării forţelor armate (China), fie de a beneficia într-un viitor apropia de folosul unui astfel de import (Japonia). În ceea ce priveşte exploatarea, cel mai vehiculat exemplu este cel al numeroaselor resurse ne-exploatate din Siberia care ar aduce beneficii enorme celor trei state în ecuaţia unei colaborări: Japonia şi-ar asigura necesar de gaze şi petrol la un preţ accesibil în urma finanţării proiectelor de extracţie sau de construire a conductelor de transport, Federaţia Rusă ar beneficia de sprijin tehnologic ci financiar din partea sino-japoneză, iar China ar putea la rândul ei să contacteze specialişti din industria extracţie din Rusia pentru a-i putea folosi în cazul propriilor resurse de gaze.

Realitatea ilustrată de analizele de specialitate este că în aceşti 20 de ani s-a înregistrat o necesitată avidă pentru independenţa energetică şi securitatea regională a Asiei de Nord Est în contextul în care nu existau conducte importante pentru transportarea petrolului şi a gazelor, iar rolul pe care aceste state îl au în asigurarea securităţii regionale este departe de a fi cel pe care dorit³.

În primul caz, trebuie să menţionăm că atât China, cât şi Japonia se află în postura de importatori neţi de ţiţei şi ambi au încercat să îşi îmbunătăţească relaţia cu Rusia şi să obţină contracte comerciale în acest sens. Exporturile de ţiţei către Japonia au loc prin Sakhalin-I şi Sakhalin-II, reţele finanţate în proporţie de 22-30%⁴ de către companii private japoneze astfel încât în 2009 Energy Information Administration din SUA (EIA) a stabilit că Japonia importă din Rusia 3% din totalul importurilor de ţiţei. În 2010, Ministerul Economiei, Comerţului şi Industriei din Japonia a anunţat dublarea⁵ acestor exporturilor din Federaţia Rusă.

În ciuda dechiderii faţă de statele vestice şi a îmbunătăţirii relaţiei cu Japonia, Federaţia Rusă a colaborat cel mai bine în domeniul energiei cu partenerul chinez, astfel că încă din anii 2000 s-a pus în aplicare un proiect ambiţios denumit East Siberian–Pacific Ocean (ESPO)⁶ şi care şi-a propus să asigure transportul ţiţeiului până la coasta pacifică. Prima fază a proiectului s-a finalizat la începutul anului acesta⁷, urmând să se continue finanţarea pentru încă 3 ani cu scopul de a se acoperi distanţa de aproape 5 000 km. Statisticile iniţiale⁸ vorbesc de o creştere cu 80 milioane de tone a exportului de ţiţei la încheierea celei de-a doua faze a proiectului ESPO. Ceea ce îşi doreşte leadershipul din Rusia este să reuşească să transfere o parte din dependenţa energetică a Chinei, şi, ulterior, al altor ţări din Asia de Est, de la statelor Orientului Mijlociu în propria sferă de influenţă.

Cooperarea în domeniul comerţului cu gaz a început încă din 1994 când reprezentanţii de profil ai autorităţilor de la Beijing şi Moscova au semnat un memorandum de întelegere (M.O.U).⁹, urmând ca în 1997, să se materializeze sub forma unui accord guvernamental ce prevedea exportul a 25 miliarde metri cubi pentru o perioadă de 30 de ani. De cealaltă parte, Japonia nu a beneficiat de acelaşi tratament ca şi statul chinez, negocierile pentru un asemenea accord fiind amânate pentru o perioadă ulterioară. Statisticile internaţionale au arătat că în 2009, Japonia a importat aproape 9%¹⁰ din totalul importurilor de gaz lichefiat din Rusia ceea ce determină ca în acelaşi an China şi Japonia să se afle în topul importatorilor de gaz din această ţară, poziţionându-se pe poziţiile 4, şi respectiv 15¹¹. Acestă discrepanţă demonstrează încă o dată că latura sino-rusă este mult mai strânsă decât cea ruso-japoneză, datorită multor factori de ordin ideologic sau teritorial ce impiedică desfăşurarea unor dialoguri diplomatice eficente.

Cel de-al doilea pilon al triunghiului sino-ruso-japonez este reprezentat de factorul militar în sensul în care aceste state mizează în a-şi creşte rolul pe care îl au în securitatea regională. În primul rând, nucleul acestei colaborări este deţinut de Federaţia Rusă care moştenind o tehnologie şi o industrie proprie şi cu tradiţie încă de pe vremea comunismului, a acceptat să exporte spre China în schimbul unor beneficii economice. Încă din 1992, această colaborare se desfăşoară pe mai multe nivele¹², de la exerciţii şi schimburi militare de nivel înalt, la comerţ cu armamente, sisteme de înaltă tehnologie, vizite regulate a unor şefi militari s.a.

De cealaltă parte, Japonia se află încă sub jurisdicţia articolul 9 din propria Constituţie ce stipula că guvernul nipon renunţa la dreptul de a declara război şi, implicit, de a întreţine o armată (excepţie fac trupele de auto-apărare). Mizând pe rolul protectiv al trupelor şi navelor americane staţionate în Pacific, politicenii din Tōkyō s-au conformat cu ideea de a deveni doar din punct de vedere economic, o putere mondială, lipsindu-i factorul militar. Lucrurile s-au schimbat o dată cu evenimentele din 11 septembrie, moment crucial în istoria secolului 21 demonstrând fragilitatea Statelor Unite în faţa atacurilor teroriste. În acel moment, japonezii au cunoscut slabiciunea propriului aliat şi au înţeles această ocazie ca o posibilitate de a încerca rediscutarea articolului cu pricina.

Cu toate beneficiile mutuale pe care le poate presupune colaborarea triunghiului euroasiatic, în relaţia Rusia-China-Japonia încă persistă motive de divergenţă care crează un spaţiu ostil de dialog: vechile probleme teritoriale nerezolvate, opinia publică care nu a uitat drama trecutului sau atitudinea duală a Rusiei şi parteneriatul Japonia-SUA. În cazul determinării suveranităţii asupra insulelor Kurile (Iturup, Kunashir, Shitokan şi Habornai), diplomaţia niponă şi rusă a înregistrat numeroase eşecuri¹³, dar se poate lăuda şi cu o serie de reuşite: Declaraţia de la Tokyo (1993) care a stabilit criteriile (istoriei şi legii) după care se vor desfăşura negocierile, propunerea Kawana (1998) prin care s-a stabilit delimitarea între insulele Etorofu şi Uruppu¹⁴, întâlnirea de la Irkutsk (2001). În ultimii ani, discuţiile au depăşit nivelul diplomaţiei obişnuite, iar declaraţiile de presă au devenit din ce în mai acide¹⁵, ceea ce i-a determinat pe unii analişti niponi¹⁶ să întrevădă posibilitatea antrenarii forţei militare în vederea impunerea propriei viziuni asupra status quo-ului. Japonia nu s-a sfiit, de cîteva ori, să îşi folosească atu-ul propriul (sprijinul economic prin ODA) şi să priveze Rusia de fondurile promise în momente de maximă încordare a discuţiilor cu privire la suveranitatea teritorială.

Lowell Dittmer prezenta legătura ruso-sino-japoneză asemenea unui triunghi „strategic”¹⁷ de state frustate şi aflate în incapacitatea de a-şi depăşi handicapurile¹⁸ în mod individual, şi totodată, unde prioritatea este adâncirea relaţiilor bilaterale fără a încerca o implicare a celui de-al treilea partener în afacerile personale ale celorlalte două state. După cum am arătat şi mai sus, un parteneriat între aceste trei stat s-ar dovedi util pentru fiecare în parte, mai ales în societatea contemporană a interdependenţelor, în care impasurile determinate de superioritatea ideologică sunt lăsate pe rangul doi în faţă beneficiilor economice. Cu toate acestea, există numeroase piedici în calea unei cooperări mai deschise şi care au condus la multe eşecuri diplomatice. Lasând la o parte cele două laturi ale cooperării sino-ruseşti, China a lăsat să se întrevadă o anumită rezervă faţă de guvernul de la de la Moscova, temându-se de o viitoare dependenţă faţă de resursele energetice importate. Mai mult decât atât, întrucât dezbaterile interne referitoare la politica externă rusească a scos la iveală existenţa a două orientări¹⁹: atlantiştii, în frunte cu principalii lideri (Putin, Yeltsin), considerau că este primordială consolidarea legăturilor cu lumea capitalistă vestică şi euroasiaticii care puneau decăderea economică a URSS si, apoi, a Rusiei, pe seama adoptării practicilor europene şi americane; şi promovau reapropierea faţă de aliaţii tradiţionali din Asia, printre care se aflau şi China, respectiv, Japonia. Acţiunile de dezgheţare a legăturile cu Europa Vestică şi Statele Unite ale Americii au determinat ca statul chinez să se simtă trădat şi să se teamă ca problema Taiwan-ului să nu îşi găsească un nou avocat în postura Rusiei, care în avântul său de a-şi repune economia pe picioare şi a-şi recăpăta prestigiul de putere fruntaşă, ar fi nevoită să susţină o asemenea cauză.

Între Japonia şi China rezidă încă cea mai importantă relaţie conflictuală care are rădăcini adânc intinse în istoria comună a celor două state. Păstrând amintirile unor acte de cruzime reciproce din cel de-Al Doilea Război Mondial, având încă de disputat suveranitatea teritorială asupra insulelor Diaoyu/Senkaku, divergenţele sino-nipone sunt de departe de a-şi găsi o finalitate. În plus, acţiunile liderilor politici japonezi nu a ajutat la ameliorarea relaţiilor bilaterale: controversele legate de manualele de istorie ce diminuau considerabil agresiunile Japoniei din cel de-Al Doilea Război Mondial sau vizita prim-ministrului Koizumi la altarul shintō Yasukuni, locul unde au fost înmormântaţi criminalii de război japonezi. Colaborarea militară dintre China şi Rusia nu a fost văzută cu ochi buni de către guvernul japonez care împreună cu celelalte state din Asia de Nord-Est şi-au simţit securitatea naţională vulnerabilă.

Concluzii

Cele două decenii care s-au scurs de la disoluţia URSS au reprezentat o perioadă anevoioasă de revenire pentru succesorul politico-economic al colosului comunist, a cărui prăbuşire a schimbat radical nu numai sistemul internaţional ci a deschis o calea spre reorganizarea comunităţii internaţionale bazate pe principiile multipolarităţii şi, mai puţin, pe cele ale unui bipolarism periculos. Scopul strategic al Rusiei este, nu numai, revenirea pe scena politici internaţionale ca un factor de importanţă majoră, ci, şi recrearea spaţiului economic pierdut la începutul anilor 90. În acest context relaţiile sino-ruso-nipone sunt vitale nu numai din punct de vedere politic, dar şi din punct de vedere geoeconomic şi geostrategic, în care rolul spaţiului Est asiatic reprezintă un factor major pentru conturarea noului sistem internaţional regional.

Bibliografie
BBC News, „Russia-China oil pepiline opens”, BBC, 02.01.2011, http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-pacific-12103865, accesat la 06.10.2011.
BILVEER, S., „East Asia in Russia’s foreign policy: a new Russo-Chinese axis?”, The Pacific Review, 11, 4 (1998): 485-503.
DITTMER, Lowell, „The Sino-Japanese-Russian Triangle”, Journal of Chinese Political Science,10, 1 (2005): 1-22, http://jcps.sfsu.edu/past%20issues/JCPS2005a/2%20JRC_Dittmer.pdf, accesat la 07.10.2011.
EDER, Leonty, Andrews-Speed, Philip, Korzhubaev, Andrey, „Russia’s evolving energy policy for its eastern regions, and implications for oil and gas cooperation between Russia and China” in Journal of World Energy Law & Business, 2, 3 (2009): 219-242.
EIA, Russia Energy Data, Statistics and Analysis, (2010, http://www.eia.gov/cabs/russia/full.html, accesat la 09.10.2011.
EIA, Japan- Country analysis briefs, (2011) 4-5, http://www.eia.gov/cabs/Japan/pdf.pdf, accesat la 06.10.2011.
LIAO, Xuanli, „The petroleum factor in Sino–Japanese relations: beyond energy cooperation”, in International Relations of the Asia-Pacific, 7 (2007): 23–46.
MASUDA, Masayuki, „Japan-China relations at a crossroad”, in The National Institute for Defense Studies News, 91 (2005).
MIYAMOTO, Akira, „Natural gas pipelines in northeast Asia: The perspective from Japan”, in Cambridge Review of International Affairs, 12, 1 (1998): 131-146.
NEWNHAM, Randall E., „How to Win Friends and Influence People: Japanese Economic Aid Linkage and the Kurile Islands”, Asian Affairs, 27, 4 (2001): 247-260.
REUTERS, „Japan doubles Russian Oil imports”, The Moscow Times, 01 octombrie 2011, http://www.themoscowtimes.com/business/article/japan-doubles-russian-oil-imports/417905.html, accesat la 07.10.2011.
SUYUKI, Shogo, „Seeking `Legitimate’ Great Power Status in Post-Cold War International Society: China’s and Japan’s Participation in UNPKO”, in International Relations, 22, 1 (2008): 45-63.
TOGO, Kazuhiko, „Japan must acknowledge ‘territorial issue’ over islands”, in East Asia Forum, 14 octombrie 2010, http://www.eastasiaforum.org/2010/10/14/japan-must-acknowledge-territorial-issue-over-islands/, accesat la 08.10.2011.
TOGO, Kazuhiko, „The inside story of the negotiations on the Northern Territories: five lost windows of opportunity”, in Japan Forum, 23, 1 (2011): 123-145.
UMBACH, Frank, „The Wounded Bear and the Rising Dragon.The Sino-Russian relationship at the beginning of the 21st century: A view from Europe”, in Asia Europe Journal, 2 (2004): 43–62.
VATANSEVER, Adnan, „Russia’s Oil Exports: Economic Rationale Versus Strategic Gains”, in Energy and Climate Program (Carnegie Endowment for internationale Peace), 116 (2000): 1-28.
ZHANG, Ming, „The emerging Asia-Pacific triangle”, in Australian Journal of International Affairs, 52, 1 (1998): 47-61.

ATTILA IAKOB – Doctorand in relații internaționale din cadrul Universității Babeş-Bolyai.

RALUCA-MARIA NICOARĂ – Studentă a Facultății de Istorie şi Filosofie şi al Facultății de Litere din cadrul Universității Babeş-Bolyai, la specializarea relații internaționale respectiv limbă japoneză.

 sus