Reforme (Asia)

Actori poftiți și nepoftiți ai prefacerilor social-politice din Orientul Apropiat
 

LUCIAN SANDA
[The University of Bucharest]

Abstract:
The present research aims at determining whether the current socio-political transformations in the Middle East are the results of an internal need for change, or rather the effects of the geostrategic interests of the U.S.? Following this question, we stress that the current political order in the Islamic world – that is in the Arab states with authoritarian, often dictatorial regimes, such as Iran and Libya – is the mere result of the overlapping collaboration of the two categories of „participants” and interests.

Keywords: revolt; „smart power”; modernism; capitalism; fundamentalism

Este un fapt cunoscut că fenomenele şi procesele sociale şi politice înregistrează de-a lungul timpului o anumită ciclicitate. Aşa cum destrămarea sistemului comunist a reprezentat cea mai importantă schimbare ideologică din Europa de la sfărşitul sec. al XX-lea, începutul secolului al XXI-lea este marcat, fără îndoială, de răsturnarea regimurilor politice din Orientul Apropiat. Există numeroase diferenţe¹ în comparaţia propusă. Prima prefacere a vizat schimbări ideologice clare (renunţarea la comunism şi accederea la democraţie), pe când în spaţiul islamic transformările sunt presărate de incertitudini şi echivoc. Dacă în Europa exista o singură cale, un singur alt model (cel occidental, aflat în imediatea proximitate, dincolo de Cortina de Fier), în Orientul Apropiat avântul spre democraţie al tinerilor este frânat de lipsa unei culturi politice şi de existenţa unei alternative - fundamentalismul islamic.

Înlănţuirea evenimentelor de la începutul anului 2010 din S-V Asiei şi N Africii (Magreb), precum şi existenţa unor disfuncţionalităţi interne evidente, induc ideea că răsturnarea regimurilor politice a fost produsul exclusiv al reacţie spontane a mulţimilor, efectul contagiunii şi propagării undei deznădăjduirii populaţiei care atinsese masa critică de suportabilitate. Cea mai mare parte a populaţiei trăia în sărăcia, adesea la limita subzistenţei, şomajul atinsese şi chiar depăşise procentul de 50% în rândul tinerilor, corupţia devenise endemică şi flagelase toate nivelurile administraţiei şi ale instituţiilor publice (ceea ce accentua şi mai mult sentimentul de inechitate socială), ineficienţa organelor statului era notorie etc. Toate acestea, în contexul îngrădirii² unor drepturi şi libertăţi fundamentale, au dat naştere unei stări generale de anomie în rândul populaţiei, ce a culminat cu ieşirea lor în stradă. Cauza principală a acestor transformări fără precedent în istoria contemporană a spaţiului arabo-islamic a constituit-o aşadar, nevoia organică de schimbare³.

Într-o asemenea situaţie, populaţia sărăcită şi frustrată a căutat soluţii în orice structură de putere (internă sau externă) care corespundea nevoilor lor sociale şi economice şi care putea aduce o îmbunătăţire a nivelului de trai. Întrucât în regimurile monarhice de factură islamică (ultraconservatoare) şi mai ales în republicile dictatoriale nu exista o opoziţie internă bine consolidată care să catalizeze, în mod real, energiile şi speranţele cetăţenilor, factorii exogeni au fost identificaţi de masele populare (mai ales de tinerii care dezvoltaseră o mai bună capacitate de conectare şi reacţie), drept „panaceu” pentru îndeplinirea nevoilor lor. În consecinţă, majoritatea populaţiei din Orientul Apropiat era extrem de receptibilă la orice fel de sprijin venit din această direcţie. Acesta a fost primul plan.

Pe de altă parte (planul doi), SUA au anticipat iminenţa unor mutaţii social-politice generale în spaţiul islamic cauzate de gravele probleme de ordin economic şi social cu care se confruntau cetăţenii acestor ţări. Este notoriu faptul că în asemenea situaţii are loc o propensiune⁴ a indivizilor de aderare la forme radicale de manifestare, aşa cum s-a mai întâmplat în Egipt după criza economică din 1928/1929 când şi-a făcut apariţia „comunitatea” Frăţilor Musulmani. Fundamentalismul islamic este recunoscut drept pepinieră pentru recrutarea şi formarea de adepţi ai organizaţiilor teroriste, iar America era încă în plină campanie de luptă împotriva terorismului⁵ şi ţinta principală a unor astfel de acţiuni. Aşa încât, SUA au adoptat o strategie prin care să preîntâmpine tendinţa de migrare a tinerilor arabi spre integrismul islamic şi astfel au ales să aducă în atenţia popoarelor din Orientul Apropiat dimensiunile lumii moderne: democraţie, liberalism, economie de piaţă, respectarea drepturilor omului etc. A fost a stratagemă deloc uşoară, cu multe variabile, cu multe necunoscute, cu rezultate nu imediate, nici măcar garantate. În ultimă instanţă, respectivele demersuri politice şi diplomatice au avut nu doar meritul de a îndepărta tineretul arab de la varianta militantismului islamic⁶, văzut adesea ca unică soluţie pentru ieşirea din actuala criză, ci şi de a grăbi reacţia şi de a concentra forţa cetăţenilor nemulţumiţi şi descurajaţi împotriva regimurilor despotice. Strategia „smart power” a vizat o deschidere evidentă din partea SUA către societatea civilă din Orientul Apropiat, în vederea dezvoltării de parteneriate antreprenoriale cu întreprinzătorii arabi, mutual avantajoase, care să asigure inclusiv progresul şi bunăstarea popoarelor musulmane. Baza şi totodată momentul care a inaugurat relansarea relaţiilor dintre SUA şi statele islamice îl constituie Declaraţia lui Obama de la Cairo.

1. În iunie 2009, în Aula Universităţii Islamice Al-Azhar din Cairo, preşedintele Obama făcea cunoscute dimensiunile curajoase ale noii doctrine a SUA, „smart power”. „Fenomenul Cairo”, cum este considerat în lucrarea „Redimensionarea politicii Statelor Unite ale Americii. Simbolism şi reprezentativitate”⁷, a constituit o paradigmă care a schimbat fundamental cursul politicii externe a Casei Albe. În vederea asigurării supremaţiei⁸ în lume, obiectivul principal al actualei administraţii de la Washington este dezvoltarea de parteneriate şi alianţe, la toate nivelurile, peste tot pe mapamond, iar acordarea de asistenţă antreprenorială, inclusiv sprijin financiar substanţial, sunt coordonatele de bază alea „seducţiei”. Pentru acest lucru este nevoie în primul rând de schimbarea imaginii⁹ Americii în lume, iar în această nouă viziune politică, lumea islamică reprezintă principală preocuparea Casei Albe¹⁰. Toate celelalte zone strategice de interes major pentru SUA (regimurile ostile din America Centrală, America de Sud şi chiar Orientul Extrem – Cuba, Venezuela, Coreea de Nord etc) au trecut în plan secund. O asemenea poziţie nu este întru totul nouă pentru Washington, semnele schimbării au apărut încă din timpul mandatului lui George Bush, atunci când secretarul de stat, Condoleezza Rice, se adresa studenţilor, în iunie 2005, tot de la Cairo, vorbindu-le despre libertate şi valorile democratice şi avansa o evoluţie importantă în relaţiile arabo-americane.

Lumea arabă este centrată pe valori religioase (islamice), aşa încât, din analiza strategilor americani nu putea fi omis faptul că societăţile din Orientul Mijlociu sunt tradiţionaliste, profund conservatoare. Dezvoltarea unor relaţii bune cu SUA, pe toate palierele (politic, economic, cultural) nu este posibilă cât timp în majoritatea ţărilor arabe există regimuri autoritariste nefavorabile modernităţii. Profesorul Paul Dobrescu notează că „nu poţi dezvolta o societate modernă fără instituţii care conscară modernitatea”¹¹, logică în care cea mai firească alegerea este „construirea de replici” performante după modelele deja existente în societăţile dezvoltate, desigur, cu o adaptare optimă la specificul culturii şi al societăţii islamice. Pentru a le deschide şi a le face receptive la parteneriate cu Occidentul, trebuia demarat mai întâi un amplu proces de reformare politică internă şi de modernizare. De altminteri, aşa cum am amintit, era un desiderat de care aveau nevoie, în primul rând, societăţile arabe însele şi proprii lor cetăţeni. În asta a constat forţă acţiunilor şi a mişcărilor anului 2011. Iar Obama a înţeles prea bine această aşteptare şi, cu ocazia Declaraţiei de la Cairo, a transmis un mesaj tuturor musulmanilor în care a subliniat că drepturile omului sunt universale, de ele trebuie să se bucure orice fiinţă umană de pe acest pământ; nu sunt specifice doar naţiunii americane („idealuri americane”), nici măcar nu trebuie privite ca valori occidentale. Drepturile omului sunt accesibile şi adresabile în egală măsură şi popoarele arabe. De fapt, ce mesaj a fost transmis atunci?! Că SUA şi naţiunea arabă au obiective şi aşteptări comune, că nu sunt oponenţi, dimpotrivă, sunt parteneri angajaţi în acelaşi proiect.

Cu siguranţă regimurile despotice, fie ele de orientare fundamentalist-islamică (de exemplu, Iran sau chiar Algeria¹²), fie manifestate de „regimuri dictatoriale” cum au fost catalogate diferite republici islamice (de exemplu Irakul din timpul lui Sadam Hussein sau Libia lui Kadafi etc), nu sunt deschise unor astfel de parteneriate.¹³ Aşadar, trebuia găsită o formulă general valabilă pentru întregul univers islamic, prin care asemenea regimuri politice să fie schimbate sau transformate. Ipotetic vorbind, o atare finalitate ar fi fost posibilă fie prin aplicarea unei forţe din exterior (intervenţie militară), fie prin manifestarea unei forţe din interior. În acest ultim caz, se putea înfăptui prin sprijinirea disidenţei sau, acolo unde nu există ori nu este suficient de consolidată, prin încurajarea tinerilor sau a păturilor sărace de a revendica accesul la drepturi şi libertăţi specifice mileniului III. La fel de bine, cele două „câmpuri” (opoziţia şi tinerii/cetăţenii arabi) pot interfera sau chiar acţiona sinergic, într-un dozaj care să producă maximă de eficienţă, însă cu o expunere a actorilor cât mai redusă; este de fapt formula ideală. În cazul de faţă, acţiunile de stradă ale populaţiei au fost dublate de forţele de opoziţie internă, o disidenţă confuză, adesea nu profund legitimă şi oricum, nu îndeajuns de pregătită pentru preluarea puterii, cu atât mai puţin pentru modernizarea societăţii. Aceasta este şi explicaţia întârzierilor înregistrate în evoluţiile de după momentul înlăturării de la putere a liderilor arabi, în faptul că nu a existat o opoziţie închegată, cu un bun exerciţiu al mecanismului politic şi cu o solidă susţinere populară (legitimitate), care să-i permită preluarea efectivă a puterii .

Majoritatea analiştilor au concluzionat că, în spritul „doctrinei Obama”, administraţia de la Washington nu va mai interveni, pe cât posibil, prin forţa armată („hard power”), în vederea „sancţionării”¹⁴ unui regim dictatorial care încalcă cele mai elementare drepturi ale propriilor cetăţeni, aşa cum se întâmplă în nenumărate ţări din Orientul Mijlociu. Asocierea cu comportamentul de puterea imperialistă nu ar face decât să crescă şi mai mult fenomenul de antiamericanism şi tendinţa de închidere a societăţilor arabe în faţa globalismului vestic. Aşa încât, va aştepta disciplinată ca regimurile să se democratizeze din interior (soft power) ori le va „încuraja” să se îndrepte pe acest drum (smart power). Dacă „soft power”¹⁵ atrage admiraţie iar „hard power” provoacă groază în rândul opiniei publice internaţionale, „puterea inteligentă” determină atât respectul opiniei publice internaţioanle, cât şi teamă în rândul potenţialilor adversarilor. Din această perspectivă, reconstruind abordarea promovată de Robert Kagan, prof. Paul Dobrescu consideră că geopolitica este înlocuită de geoeconomie (intitulată „noua geopolitică”), iar aceasta presupune „ieşirea din logica conflictului”¹⁶ militar.

2.) După „fenomenul Cairo” a urmat o altă etapă a strategiei „smart power”. Pe 26-27 aprilie 2010, a avut loc Suumit-ul¹⁷de la Washington, organizat de preşedintele Obama, cu principal obiectiv (declarat) dezvoltarea relaţiilor între America şi lumea musulmană, pe tărâmul economic şi al afacerilor. Dedicat dimensionării parteneriatelor antreprenoriale, a reprezentat totodată o ocazie unică pentru schimbul de experienţă şi mai ales de informaţii între participanţi. De asemenea, suumit-ul a scos în evidenţă rolul pe care poate şi trebuie să-l aibe în sec. al XXI-lea educaţia, cercetarea şi inovaţia. Chiar dacă nimeni nu a specificat, primul model de referinţă proiectat este cel occidental. Obama le-a recomandat invitaţilor (reprezentanţi ai ţărilor musulmane din întreagul univers islamic-Afganistan, Nigeria, Indonezia etc), să se întâlnească cu oameni de afaceri din SUA şi oficiali guvernamentali pentru a face schimb de informaţii şi a dezvoltă o reţea de interconectare cu fluxurile de capital occidental. Cuvintele „de ordine” din timpul evenimentului au fost următoarele: „tinerii”, „spiritul antreprenorial”, ideea de „parteneriate”, libertate de exprimare şi manifestare etc.

3.) A urmat etapa în care oficiali ai departamentului de stat american au pornit în turnee de promovare a democraţiei în regiunea magrebiană (forumuri regionale sau internaţionale, simpozioane, conferinţe etc). În perioada 25-28 octombrie 2010, în Maroc, secretarul de stat adjunct pe probleme economice, de energie şi de afaceri al Departamentului de Stat al SUA, Jose Fernandez, a participat la mai multe evenimente publice (competiţia anuală a tinerilor arabi antreprenori organizată de INJAZ¹⁸, Summit-ul Prezidenţial Antreprenorial, Forumul Economic Mondial etc). Cu aceaste ocazii a reiterat sprijinul SUA pentru tinerii antreprenori arabi, pentru promovarea relaţiilor SUA-Magreb şi sporirea investiţiilor în infrastructura din Orientul Mijlociu.

4.) Apoi, la sfârşitul anului 2010, Jose Fernandez a început un nou turneu diplomatic în statele islamice din nordul Africii. În cadrul simpozionului intitulat „Statele Unite şi Africa de Nord”, desfăşurat în Algeria, în perioada 1-2 decembrie 2010, s-a urmărit „aprofundarea relaţiilor economice (ale SUA, s.m.) cu ţări cu majoritate musulmană din întreaga lume”¹⁹ şi în mod special cu cele din Orientul Apropiat. A fost dezvoltat un nou proiect antreprenorial în sectorul public-privat intitulat „Parteneriatul Nord African pentru Oportunităţi Economice” („North African Partnership for Economic Opportunity – NAPEO”²⁰) care urmărea încurajarea tinerilor antreprenori musulmani pentru dezvoltarea iniţiativei în afaceri, ceea ce va avea un impact major şi direct în planul creării de noi locuri de muncă. NAPEO va înfiinţa câte un centru de excelenţă în fiecare stat magrebian (Algeria, Libia, Mauritania, Maroc, Tunisia)²¹. În concluzie, reprezentantul Departamentului de Stat al SUA şi-a exprimat convingerea că asemenea parteneriate vor aduce o „schimbare pozitivă reală şi durabilă în regiunea Maghreb”²². Parcursul diplomatic a continuat cu vizite în Tunisia, Libia şi Maroc.

5.) La 13 ianuarie 2011, secretarul de stat, Hilary Clinton, a participat în Qatar (Doha), la cel de-al şaptelea „Forum pentru Viitor”²³, ca escală a unui turneu oficial care a cuprins mai multe state (Emiratele Arabe Unite, Oman şi Yemen şi în sfârşit, Qatar). Cu această ocazie, a ţinut un discurs care punea în antiteză două planuri. Unul ce caracterizează actuala situaţie din regiune (şomajul ridicat în rândul tinerilor, instituţii corupte şi ineficiente, ordine politică stagnantă, îngrădirea drepturilor etc), iar al doilea plan care pune în lumină o alternativă extrem de atractivă pentru populaţiile din regiune, bazată pe următoarele elemente: reforme politice, rolul tinerilor, al elitelor şi în general al societăţii civile în cadrul evoluţiei sociale şi economice din statele arabe, crearea de noi locuri de muncă, atragerea de capital străin şi de investiţii, de tehnologie şi expertiză, îmbunătăţirea educaţiei, oportunităţi semnificative de angajare pentru tineri, viziune pozitivă etc, cuvinte şi idei cu o forţă aproape mistică. În concluzie, a transmis sprijinul SUA pentru generaţia de tineri în creştere din Orientul Mijlociu care „are potenţialul de a realiza atât de mult”²⁴ iar SUA este dispusă să le ofere această şansă²⁵.

Trebuie observat că toate vizitele şi declaraţiile oficialilor americani din Orientul Apropiat sunt în spiritul paradigmei unui „nou început” şi reprezintă de fapt onorarea promisiunii lansate de preşedintelui Obama cu ocazia Declaraţiei de la Cairo (iunie 2009) şi mai apoi la suumit-ul de la Washington din aprilie 2010, Această legătură este confirmată explicit de declaraţiile secretarului de stat adjunct, Jose Fernandez²⁶. Este întocmai modalitatea pe care părintele paradigmei „smart power”, Joseph S. Nye, o intitula fără menajamente, încă din anul 2006, astfel: „În Orientul Mijlociu scopul e puterea inteligentă”²⁷. Desigur, ea poate fi interpretată din punctul de vedere al oponenţilor proiectului de „unitate americano-arabă” ca o confirmare a faptului că orice act sau fapt este dominat de intenţionalitate, că în consecinţă lucrurile nu s-au schimbat radical în politica externă a SUA nici după 2001. Hans-Peter Martin şi Harald Schuman susţineau în cunoscuta lor lucrare, „Capcana Globalizării”, că „America dezinteresată care ajută restul lumii să-şi rezolve problemele nu a existat niciodată”.²⁸

6.) Cu ocazia Conferinţei de Securitate de la München (Germania) din 4 februarie 2011, secretarul de stat american, Hillary Clinton, declara în faţa oficialilor NATO, ai ONU, ai Uniunii Europene şi Rusiei, că schimbarea democratică în regiunea Orientului Mijlociu este o „necesitate strategică”. A fost pusă în discuţie imperativitatea unor progrese reale în societatea statelor arabe, în care construcţia unor „sisteme politice deschise şi responsabile” reprezintă singura şansa ca instabilitatea să nu pună stăpânire pe regiune iar problemele cetăţenilor să-şi găsească rezolvarea.

Dincolo de nivelul declarativ al programelor lansate cu diferite ocazii, strategia SUA are în vedere şi un puternic pilon de susţinere financiară: investiţia a 8 miliarde dolari pentru acest scop şi a încă 4-5 miliarde $ asistenţă pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Dacă adăugam acestor eforturi financiare (declarate deocamdată) alte peste 10 miliarde de $ pe care SUA le injectează deja în economiile din Pakistan şi Afganistan, se obţine o imagine care reflectă în mod evident interesul şi angajamentul geostrategic al SUA pentru/în lumea islamică.

Prin analiza conţinutului latent al declaraţiilor oficialilor americani a fost identificată funcţia subliminală a acestor mesaje. Lansarea programelor de parteneriate antreprenoriale a oferit ocazia tinerilor musulmani de a accesa oportunităţi de angajare imposibil de imaginat până atunci. Toate acestea au oferit o perspectivă asupra regulilor şi mai ales asupra avantajelor pieţei libere, ceea ce a dus implicit la dezvoltarea „spiritului antreprenorial”, căci „spiritul antreprenorial este armura care vă poate pregăti pentru supravieţuire”²⁹, susţinea Naeem Zafar. A fost promovată deci o lume capitalistă şi modernistă profund funcţională, un model de societate care venea exact pe nivelul de aşteptare al tinerilor arabi, un „univers” care nu putea fi refuzat. Dimensiunea perlocutivă a mesajului a fost atinsă: trezirea conştiinţei popoarelor arabe în vederea abandonării „tradiţiilor islamice retrograde” şi revendicarea unui sistem specific democraţiilor moderne (capitalism, liberalism, o lume dominată de libertatea de circulaţie a capitalurilor, serviciilor, persoanelor, locurilor de muncă etc).

Doctrina puterii inteligente promovată şi aplicată de actuala administraţie de la Casa Albă i s-a potrivit de minune actualului preşedinte al SUA. Adept al unui stil mai degrabă persuadant decât necombativ, Obama este recunoscut de mediile de specialitate pentru cap’abilitatea de a aplica „metode neagresive pentru a-i face pe oameni să accepte schimbarea”³⁰. Calităţile personale³¹ şi forţa cu care a schimbat viziunea de politică externă a Casei Albe au făcut pe mulţi să vorbească despre două perioade în istoria Americii -„înainte de Obama” şi „după Obama”.³² De această dată nu a fost vorba de intruziune în treburile interne ale altor state, în sensul clasic al cuvântului, stil de politică specifică doctrinelor „hard power”. Acţiunile actualei administraţii de la Washington s-au limitat la proiectarea în conştiinţa colectivă a societăţilor arabe a unei lumi moderne³³, în evidentă contradicţie cu conservatorismul arab. Alternativa occidentală nu a făcut decât să dea naştere unei coeziuni la nivelul societăţii arabe şi unui impuls colectiv dominant, care să accelereze evoluţiile politice care oricum s-ar fi produs; transformările organice ale societăţii civile islamice erau iminente. Prin identificarea unor obiective comune a rezultat forţa mulţimii dezlănţuite care apoi a produs mutaţiile politice actuale. Diferenţa este aceea că, într-un asemenea cadru controlat, ele au izbucnit aproape concomitent, nu dispersat, şi oricum, cu o forţă incomparabil mai mare. În general masele de oameni au nevoie de un impuls pentru a se mobiliza, pentru a atinge nivelul critic, acea stare de contagiune colectivă ireversibilă, iar alternativa unei lumi capitaliste, deschisă spre parteneriate, aşa cum a fost ea „postată” de SUA, a reprezentat scânteia care a aprins curajul şi a declanşat furia maselor³⁴. Aşadar magnetismul lumii capitaliste şi starea de nemulţumire generală³⁵ a cetăţenilor statelor arabe ce reclamau nevoia de schimbare, au acţionat sinergic şi au determinat izbucnirea mişcărilor sociale. Să fie oare adevărat ce declarau cu câţiva ani în urmă cei doi renumiţi specialişti în procesele de globalizare ale economiei, Hans-Peter Martin şi Harald Schuman, şi anume că „politicienii de la Washington şi consilierii lor sunt, la urma urmei, cei care prestabilesc regulile pentru integrarea globală în toate aspectele politicilor economice, comerciale, sociale, financiare şi monetare, chiar dacă ei, adesea, nu sunt conştienţi de acest lucru”!?³⁶

Pe fondul frustrării generale ce a culminat cu sinuciderea prin auto incendiere a lui Mohamed Bouazizi, în Tunisia, în data de 17.12.2010 şi după toate semnalele de „încurajare” transmise de oficialii americani cu ocazia evenimentelor menţionate, au răbufnit proteste de amploare împotriva regimului din Tunisia care au produs un efect în lanţ („efectul bulgărelui de zapadă” sau „efectul de domino”) în majoritatea statelor din regiune: Egipt, Algeria, Libia, Yemen, Bahreim³⁷, Iordania, Siria, dar şi Maroc, Iran, Kuweit şi chiar în Sudan, Liban, Arabia Saudită, Oman etc.

Elementul comun al primelor mişcări sociale este, în mod evident, compoziţia socio-demografică a manifestanţilor, participarea covârşitoare a tinerilor. Cine poate dezvolta o forţă suficient de puternică pentru a genera răsturnarea ordinii politice dintr-un stat?! Machiaveli spunea că „Războiul este o treabă a celor tineri (...), căci ei sunt cei mai capabili să-l ducă la bun sfărşit”, iar regulile care controlează revoltele sunt asemănătoare cu ale războiului clasic (morţi, răniţi, incendii, arme de foc etc). De ce tinerii?! Există o serie de particularităţi în profilul socio-psihologic al lor. Tinerii arabi, doar ei, îndeplinesc cumulativ anumite „calităţi”. Sunt numeroşi³⁸, sunt săraci şi frustraţi, sunt inconştient³⁹ de curajoşi şi spontani, dar mai ales sunt bine informaţi şi conectaţi la pulsul evenimentelor. Extinderea Internetului, a telefoniei mobile şi a canalelor TV prin satelit a favorizat accesul tinerilor la fluxul de informaţii şi conectarea în timpi reali la pulsul evenimentelor şi la tendinţele momentului („puterea informaţiei” pe care Alvin Toffler o intuia încă din 1970). Logarea la site-urile de socializare a dat naştere unor megareţelele sociale de comunicare care a permis reacţia lor extinsă. Una dintre primele acţiuni menită să stabilizeze situaţia a fost întreruperea internetului, deconectarea de la reţeaua internaţională. Providerii de internet din Siria, Libia şi alte ţări islamice au întrerupt fluxul de date în încercarea de împiedica comunicarea dintre manifestanţi. În februarie 2011, Hillary Clinton anunţa de la Universitatea „George Washington” că, pentru a facilita comunicarea cu popoarele arabe, SUA au lansat conturi Twitter în arabă şi persană. În schimb, numărul persoanelor adulte care folosesc internetul şi sunt conectate la asemenea reţele de socializare este incomparabil mai mic. În plus, în raport cu tinerii caracterizaţi de elan revoluţionar, „ideile celor vârstnici (inclusiv nevoile şi aşteptările, s. m.) rămân neschimbate”⁴⁰, adică nu revendică şi nu produc nevoia de schimbare. Manifestaţiile de la Cairo⁴¹ au scos în evidenţă existenţa unei noi generaţii⁴², cea a tinerilor care şi-au făcut simţită prezenţă şi mai ales voinţa, o generaţie capabilă să impună o nouă putere care să le reprezinte aspiraţiile. Cu această ocazie, Piaţa Tahiri a devenit un simbol pentru poporul egiptean în lupta pentru obţinerea libertăţii. Umberto Eco anticipa că tinerii au forţă necesară pentru a face „să cadă alte turnuri”⁴³, desigur, nu avem cum să ratăm valoarea metaforică a avertismentului umbertonian. Aşadar, ei sunt în acelaşi timp frustraţi, curajoşi, spontani, bine conectaţi, dar şi puternici. Înglobau speranţa unui viitor mai bun într-o societate modernă eliberată din încleştarea forţelor dictaturii politice şi a tradiţionalismlui islamic.

Ecuaţia evoluţiilor din regiune este încărcată cu un alt eveniment extrem de important: lichidarea lui Osama bin Laden. Anunţul morţii lui a venit într-un moment cum nu se putea mai oportun, în toiul prefacerilor social-politice din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii. Din această perspectivă imagologică, dispariţia liderului reţelei teroriste Al Qaeda, cel care „a respins democraţia şi drepturile individuale ale musulmanilor în favoarea extremismului violent”⁴⁴, are menirea să demonstreze, o dată în plus, că varianta militantismului islamic duce într-o fundătură şi că a venit vremea ca experimentul integrismului religios să ia sfârşit. Într-un comunicat oficial al Casei Albe din 19.05.2011, se subliniază că „oamenii din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord au luat viitorul lor în propriile mâini”⁴⁵, că „prin forţa morală a non-violenţei, (...) au realizat mai multă schimbare în şase luni decât teroriştii au realizat în ultimele decenii”⁴⁶. Concluzia este una singură pentru naţiunea arabă: şansa modernizării bate la uşă şi ea nu trebuie ratată.

În ceea ce priveşte actuala viziune de politică externă a Administraţiei de la Washington, ea este încununată în acest moment de câteva victorii notabile. În primul rând, aşa cum detaliam la începutul lucrării, a fost asigurat cadrul modernizării societăţii arabe, ceea ce va permite inclusiv dezvoltarea de „alianţe” politice, culturale şi economice cu Occidentul. De asemenea, mai au un efect bine definit în cazul în care revoltele vor fi duse la bun sfârşit: îndepărtarea fundamentalismului islamic de la poziţiile de conducere. Prin focalizarea tinerilor către valorile moderniste, a fost distrasă atenţia lumii islamice de la calea militantismului islamic. Totodată, prin asemenea transformări, sunt prefigurate premisele dispersării organizaţiilor extremist-teroriste, principala ameninţare la adresa naţiunii americane, conform strategiei SUA.

Concluzie: Actuala reconfigurare a ordinii politice la nivelul statelor islamice nu este deloc străină de dimensiunile politicii externe⁴⁷ a marilor puteri. Între interesul geostrategic al actorilor internaţionali (în special al SUA⁴⁸) şi transformările social-politice din spaţiul afro-asiatic, există o legătură de cauzalitate evidentă. Departe de a fi singura cauză care a antrenat avalanşa prefacerilor de ordin social-politic din spaţiul afro-asiatic al islamismului, viziunea Casei Albe bazată pe paradigma „smart power” a venit pe nivelul aşteptărilor şi nevoilor popoarelor arabe, un câmp expus sugestiei şi persuabilităţii.⁴⁹ Aceasta este una din diferenţele majore⁵⁰ ce separă actuala doctrină de politică externă a administraţiei de la Washington, de cea a „regimurilor” anterioare (Bush şi Clinton). Intensitatea şi complexitatea convulsiilor sociale rezultă tocmai din existenţa unui interes comun al celor două forţe participante: pe de o parte SUA erau interesate de schimbarea „fizionomiei” regimurilor autoritariste care manifestau o vădită rezistenţa la noile cerinţe ale parteneriatelor cu lumea occidentală, iar pe de altă parte era tot mai stringentă dorinţa societăţii civile islamice de a produce modificări structurale la nivelul conducerii statului⁵¹. Evenimentele de la începutul anului 2011 reprezintă aşadar rezultatul suprapunerii şi al conlucrării celor două categorii de „participanţi” şi interese. Din perspectiva factorilor exogeni, aşteptările de schimbare erau centrate pe statele arabe cu regimuri dictatoriale, precum Iran, Libia, Siria etc, dar au existat şi „pagube colaterale” ori de sacrificiu (de ex. Egipt).

Având de partea lor groaza inspirată de mişcările de stradă din Orientul Mijlociu, statele occidentale vor continua să pună presiune asupra celorlalte regimuri din Orientul Mijlociu care nu au căzut pradă revoltelor, pentru a se reforma de bună voie. Există şansă să asistăm în scurt timp la o reaşezare a întregului Orient Apropiat. Pe de altă parte, fundamentaliştii încearcă în tot acest timp acreditarea ideii că ţările arabe nu sunt pregătite pentru o democraţie autentică şi că de fapt s-au aruncat într-o cursă către o formă contemporană de colonialism, ţesută de actanţii internaţionali. Iar într-un astfel de registru al resurgenţei islamismului⁵², statul care ar avea cel mai mult de câştigat şi care îşi joacă propria carte, este Iranul. Alt actor regional care poate acumula capital politic şi beneficii economice în urma reaşezărilor din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord este Rusia⁵³. De asemenea, noua ordine nu este lipsită de însemnătate nici pentru statul Israel care se vede obligat să-şi regândească viziunea de politică externă, şi după caz, să culeagă roadele ori să suporte neajunsurile situaţiei.

Dintr-o perspectivă cultural-folozofică, spaţiul Orientului Apropiat extins se remarcă astăzi, mai mult ca niciodată, ca un vast ţinut al antinomiilor sociale şi politice. Au loc deopotrivă tendinţe şi încercări de război/revolte, dar şi de pace, domină groaza, dar şi speranţa, este evidentă nevoia de schimbare, dar şi de stabilitate (prezervare) etc.

Bibliografie
ANGHELESCU, Nadia, Introducere în Islam, Editura Enciclopedica, Bucureşti 1993
BRUSANOWSKI, Paul, Religie şi stat în Islam-de la teocraţia medineză instituită de Muhammad la Frăţia musulmană din perioada interbelică, Editura Herald, Bucureşti, 2009.
BECK, Ulrich, Ce este globalizarea, Erori ale globalismului – răspunsuri la globalizare, Traducere din limba germană de Ida Alexandrescu şi Diana Popescu, Editura Editura Trei, Bucureşti, 2003.
CHELCEA, Septimiu, MARGINEAN, Ioan şi CAUC, Ion, Cercetarea sociologica: metode şi tehnici, Editura Destin, Deva, 1998.
CHELCEA, Septimiu şi ILUŢ, Petru, Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
DOBRESCU, Paul, Viclenia globalizării, asaltul asupra puterii americane, Editura Institutul European, Iaşi, 2010.
EVAN, Thomas, Barak Obama, O elegere istorică, Editura Litera Internaţional, 2009
FAREED, Zakaria, Lumea Postamericană, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
GORDON, Thomas, Armele secrete ale CIA, Tortura, manipularea şi arme chimice, Editura Litera Internaţional, 2010.
GUSTAVE, le Bon, Psihologia mulţimilor, Traducere din limba franceză de Mariana Tabacu, Editura Antet XX Ores, Prahova.
GUSTAVE, le Bon, Opiniile şi credinţele, Traducere de Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1995.
KARTUN, Derek, Africa-Africa, un continent care se trezeşte, Editura de Stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1956.
MARTIN, Hans-Peter şi SCHUMAN, Harald, Capcana Globalizării, Editura Economică, Bucureşti, 1999, traducere Traian Pleşca.
MĂGUREANU,Virgil, „Câteva consideraţii asupra noţiunii de smart power din perspectiva teoriei politice”, în revista Sociologie Românească, vol. VII, nr. 4, Editura Polirom, 2009.
UMBERTO, Eco, Înainte ca racul-războaie calde şi populism mediatic, Editura Rao internaţional, Bucureşti 2007.
Dicţionarul Larousse de civilizaţie musulmană, Traducere, adaptare şi completări de Nadia Anghelescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
Oxford-Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003.
http://www.state.gov/
http://www.whitehouse.gov/
http://www.whitehouse.gov/the-press-office/2011/05/19/remarks-president-barack-obama-prepared-delivery-moment-opportunity

LUCIAN SANDA – Doctorat, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Master, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, specializarea „Studii de securitate”, Facultatea de Drept, Academia de Poliţie „Alexandru I. Cuza”, Bucureşti, licenţiat în „Ştiinţe juridice”.

 sus