Reforme (Uniunea Europeană)

Criza proiectului european și remanențele etice ale culturii
 

SORIN BORZA
[University of Oradea]

Abstract:
The crisis of the European project (emphasized by the Eurozone crisis) is primarily a community identity crisis. Therefore, we think that a good, coherent political answer (highlighting the common cultural values) might be the only solution for proving the viability of the European project, as it has been designed half-century ago.

Keywords: crisis; decentred of classic norm; communitarian identities; European spirit

Înainte chiar ca filosofia secolului XX să fi găsit un răspuns convingător la întrebarea lui Husserl „cum se caracterizează configuraţia spirituală numită Europa ?”¹ s-au făcut auzite voci care problematizau consistenţa acelei „înrudiri interioare specifice” (ce depăşeşte diferenţele naţionale) pe care o prezuma gânditorul german.² Avem azi toate motivele să ne întrebăm dacă acea „omenire de tip european” despre care Husserl afirmă cu tărie  că „trebuie să-şi exercite constant funcţia sa arhontică privitoare la umanitate în genere”³ nu cumva e, mai degrabă o proiecţie culturală, decât un fapt marcat de probe istorice indubitabile. Nu ne-am hotărât cu niciodată pe deplin dacă Europa este un produs al lumii greceşti sau romane. Ori, dacă vrem să ne păstrăm într-o zonă aplicată a dezbaterii va trebui să admitem că „Europa, în calitate de conţinut, este ansamblul faptelor reperabile istoric, care s-au produs în interiorul acestui loc.”⁴ Aceste dezbateri şi-au dovedit problemele de fond în maniera cea mai percutantă odată cu eşecul expresiei politice a solidarităţii acţionale la nivel politic european. Criza economică globală şi crahul politico-financiar al Greciei au devenit în anul 2011, alături de previziunile puţin încurajatoare privind viitorul monedei europene, un motiv legitim de îngrijorare.

Ipoteza descentrării normei clasice

Istoria recentă a omenirii a livrat Europei ocazia de a pune sub semnul întrebării ataşamentul practic pentru o serie de valori şi principii etice şi politice de extracţie clasică greco-latină. Isegoria (libertatea de opinie) a căpătat o definiţie prea corectă din punct de vedere politic şi în consecinţă anumite idei ori teorii au devenit nefrecventabile sub stigmatul unor clişee întreţinute prin uzaj mediatic.⁵ Când isegoria se află în suferinţă nici isocratia nu se simte prea bine de vreme ce participarea la actul de guvernare presupune posibilitatea de a-ţi face vocea auzită. Dacă în Europa fundamentalişti kamikaze detonează încărcături explozive în staţiile de metrou şi milioane de est-europeni visează la prosperitate în periferia capitalelor occidentale avem motive temeinice să ne întrebăm ce „spirit european” a adus pe toţi aceşti oameni acolo şi ce se poate face ca ei să devină parte a unui spaţiu şi a unei culturi care şi-au probat umanismul şi respectul faţă de valorile democraţiei.

Ca loc, spaţiul european nu se pretează la o identificare cu sens prin limite fizice. O formă definită de geografie spirituală rămâne, ca instrument de delimitare a ceea ce poate fi european, o alegere mai productivă. Există o moştenire comună faţă de care omul european pretinde că şi-a păstrat ataşamentul până în ziua de azi. Numai că privind insistent spre Atena şi Ierusalim europenii s-au trezit punând în pericol tocmai acele valori pe seama cărora îşi judecă azi întreaga istorie. Cea mai sumară trecere în revistă a ştirilor de presă dintr-o zi obişnuită de viaţă pe vechiul continent e suficientă pentru a înlătura orice dubiu în această privinţă. Şi cred că avem totală îndreptăţire să ne întrebăm acum, dacă nu cumva, criza economico-finaciară care ne îngrijorează atât de tare nu e doar efectul preluat în registru contabil al unei crize de proiect pe care Europa o acuză de mai multă vreme.

Dincolo de eforturile de a reacţiona corect din punct de vedere politic principalii lideri europeni⁶ se află azi în situaţia de a recunoaşte eşecul politicilor „multikulti” şi sunt obligaţi să ia în considerare nemulţumirea crescândă a propriilor cetăţeni faţă de anumite decizii pe care actorii politici esenţiali le califică drept cruciale. Cei care ieri au dărâmat ziduri în uralele mulţimii şi au fost promotorii politicilor de liberă mişcare a cetăţenilor în Europa nu mai culeg aplauze la scenă deschisă. În spatele zidurilor din sârmă ghimpată ridicate de ideologii incompatibile omul european descoperă azi ziduri noi şi, ceea ce e derutant, buldozerele nu mai sunt de ajuns pentru a deschide drum dincolo de ele. Presupoziţia conform căreia odată cu dispariţia controalelor la frontierele interne oamenii se vor cunoaşte mai bine şi se vor înţelege mai bine nu s-a confirmat. Oameni cu nivel de educaţie diferit şi care aveau standarde de viaţă şi repere de valoare neomogene au fost rapid părăsiţi de entuziasmul retoric şi disponibilitatea imediată pentru solidaritate odată ce primul val masiv de est-europeni şi-a revendicat un anume statut doar cu intenţia clară de a profita în mod mercantil de avantajele sale. Ce „configuraţie spirituală numită Europa” ar putea conduce la acordarea socială şi morală unui ins abia scăpat din imperiul întunericului, al frigului şi al foamei? Ce compensaţie legitimă avem să oferim cuiva aflat în situaţia frustrantă de a recunoaşte că un trecut pe care nu-l poate schimba i-a produs în mod ireversibil o formă tenace de infirmitate⁷ socio-emoţională?

Unii dintre aceşti oameni traumatizaţi prin condiţionări repetate sunt azi cetăţeni ai Uniunii Europene şi întâmplarea că nu percep acest nou statut prin efecte sesizabile în planul existenţei lor imediate ne priveşte pe toţi. Când schimbarea istorică e preluată la nivelul mentalului colectiv ca o simplă metamorfozare a formei de vasalitate avem toate motivele să ne temem că spiritul pro-european pe care îl degajă discursul liderilor politici din Est e mai degrabă o tendinţă intelectulă şi nu produsul unui ataşament autentic faţă de un set valori cultivate sistematic. În Europa de Est oamenii obişnuiţi şi-au pierdut răbdarea şi frustrarea lor întreţine tendinţa revendicativă a comportamentului lor social. Mulţi îşi doresc să recupereze compensativ o normalitate concediată prin propagandă şi forţează caricatural exercitarea unor drepturi fireşti pe care regimul de dictatură comunistă le interzicea. Ei au sentimentul că merită să se bucure în acest sens restaurativ, (tocmai fiindcă se consideră sacrificaţi,) de discriminări pozitive şi derogări. Acest sentiment se hrăneşte din constatarea banală conform căreia statutul de victimă (oficial recunoscut) te îndreptăţeşte la o reparaţie de ordin pecuniar. Orice sens redutabil al eticii se topeşte în amalgamul de contabilitate şi interes politic care dă satisfacţie acestui gen de pretenţii. Nu cred că probăm mai mult respect faţă de suferinţa unui om atunci când ne mobilizăm administrativ pentru a stabili un echivalent financiar al nenorocirii lui.

Victimele Holocaustului au cerut şi (în mare parte) au primit compensaţii materiale pentru suferinţele îndurate într-un trecut nu prea îndepărtat. Presupun că nu se vor găsi prea mulţi istorici sau politologi europeni care să conteste caracterul dramatic destinului evreilor şi nici legitimitatea compensaţiilor pe care aceştia le-au pretins după1945. Cred însă că nu e nevoie să forţăm analogiile pentru a admite că victimele comunismului (în număr incomparabil mai mare) pot scenariza în raport cu trecutul lor plecând de la premise ipotetice similare: Cortina de Fier, privaţiunile şi teroarea comunistă sunt, la origine, consecinţa unui acord tăcut pe care Europa de Vest (şi Occidentul în genere) l-a oferit Uniunii Sovietice pentru a-şi asigura un time-out politic şi militar.⁸ Ei nu au cerut despăgubiri materiale şi probabil că cel care ar fi făcut-o avea şanse puţine să fie luat în serios. Abandonul unor naţiuni şi a unor forme europene de civilizaţie prin simpla trasare a uneii linii de demarcaţie care le plasa în zona de influenţă a puterii sovietice, adesea minimalizată sub raportul consecinţelor, se află la originea unui parcurs istoric pe care azi suntem gata să-l evocăm fără a-i înţelege resorturile. Europa de Est rămâne, (cel puţin în parte), un spaţiu al resentimentului pentru bunul motiv că mulţi dintre estici văd Occidentul ca un hypermarket în ziua de promoţii iar contactul efectiv cu societatea de consum e, invariabil, un motiv de decepţie. „Fructele dorinţei” par în ochii omului din Est atât de aproape şi o întreagă „mitologie” proiectivă întreţine acest sentiment, dar ele se dovedesc a fi, pentru cei mai mulţi, inaccesibile.

Înainte de a condamna fără echivoc această mentalitate ar fi nimerit să ne aplecăm asupra întâmplării că ea poate fi azi examinată ca fenomen de masă. E firesc atunci să ne întrebăm dacă nu cumva societăţile postcomuniste şi modul de gândire pe care acestea îl întreţin ar putea fi rezultatul unor decizii politice şi istorice greşite la care democraţiile occidentale au consimţit încă de acum 70 de ani. Cu toate că încercarea de a face o analiză în oglindă a comunismului şi nazismului nu reprezintă un demers original⁹ o privire mai atentă asupra istoriei recente a Europei de Est ar fi în măsură să descopere resorturile unor fenomene sociale a căror desfăşurare a produs insatisfacţii evidente în Occident. Şi poate că cel mai bun punct de plecare e observaţia unui economist care, la acea vreme chiar, şi-a permis să remarce: „Este cam dificil să te gândeşti acum la Germania sau Italia sau la Rusia sovietică nu ca la nişte lumi străine Occidentului, ci ca la roadele evoluţiei unei gândiri împărtăşite şi de către noi; cel puţin atunci când îi avem în vedere pe adverasarii noştri, este mai facilă şi mai reconfortantă ideea că ei sunt cu totul altfel decât noi...”¹⁰

Ar fi o naivitate să ne aşteptăm ca oameni aflaţi multă vreme în imposibilitatea de a face alegeri personale şi care s-au confruntat cu nenumărate privaţiuni să înţeleagă motivele pentru care Europa civilizată le cere acum să accepte o reducere a salariilor şi un nou val de sacrificii. În ţările Uniunii Europene criza economică a forţat liderii politici să ia decizii impopulare. Totuşi vulnerabilitatea crescută a statelor recent integrate a determinat guvernele de aici să impună sacrificii incomparabil mai mari. Oamenii care fac sacrificii în Est pretind (unii conştient, alţii doar instinctiv) ca în numele valorilor pe care le aud zilnic în discursul politicienilor europeni să se bucure de un mod de viaţă care le-a fost refuzat în trecut. Ei se aşteaptă înainte de toate să fie trataţi corect şi nu mai acceptă cu nici un chip să fie minţiţi. Orice incoerenţă detectabilă a discursului politic şi orice formă de angajament ideologic pe care realitatea concretă îl denunţă resuscitează un circuit recurent al confuziei şi dispreţului. Asocierea mediului politic cu lipsa de rectitudine şi corupţia explică în mare parte lipsa îngrijorătoare de angajament democratic înregistrată de numeroase studii statistice.

Discursul duplicitar cu care opera regimul comunist a creat o arhitectură abnormă de comportamente evazioniste şi orice încercare onestă de delimitare faţă de acest set de reflexe adaptative implica riscuri pe care puţini erau dispuşi să le asume. Sarabanda falselor raportări şi caracterul strident al propagandei prin care regimul încerca să cosmetizeze lipsa evidentă de performanţă a economiei centralizate aveau ceva din arhitectura scenariului comic: nu credeau în ele nici măcar cei care, profitând de avantajele oferite de sistem, îşi luaseră misiunea de a le face cunoscute publicului larg. Distanţa între realitate şi evaluările cu care opera dictatura era atât de mare încât era practic imposibil ca cineva să se lase amăgit de ele. Existau două formule majore care motivau detaşarea ironică a individului faţă de retorica oficială a regimului şi suspendarea oricăror exigenţe de logică: unii s-au lăsat minţiţi pentru că ignoranţa lor se dovedea cât se poate de profitabilă, iar alţii, cei mai mulţi, pentru că aveau probe terifiante privind consecinţele pe care le poate avea cea mai firavă tentativă de opoziţie la sistem.¹¹

Căderea comunismului nu a înlăturat complet şi ireversibil setul uzat de reflexe evazioniste dobândite în cursul unei jumătăţi de secol. Oameni care s-au format sub presiunea formelor schizoide de disciplinare cultivată la nivel de sistem nu au trecut în lipsa oricăror etape tranzitorii la un mod de gândire şi de comportament propriu tradiţiei democratice. Latura morală a deciziilor de viaţă cotidiană a rămas la dispoziţia unui relativism securizant pentru că mulţi dintre cei care au acceptat decenii la rând minciuna nu pot accepta că, la un bilanţ minimal, întregul lor trecut ar putea fi etichetat drept o ruşinoasă eroare. Postcomunismul a rămas spaţiul vasalităţii consensuale pentru că generaţia care gestionează politic Europa de est nu poate condamna trecutul comunist fără a se condamna pe sine. O vinovăţie difuză este procesată retoric şi dezbateri intelectuale fără mize serioase echipează un combat politic primitiv. Nu se pune tranşant problema lustraţiei (membrilor de partid) pentru că lumea politică foloseşte în continuare discursul anticomunist ca un instrument de consolidare a ierarhiilor de putere: există (de cele mai multe ori) unii pentru care comunismul a însemnat concesii şi parteneriate mai murdare decât ale noastre.

Condamnarea comunismului nu a reprezentat pentru politicienii din Est o misiune, ci un prilej. Deconspirările selective, republicarea textelor în cazul anumitor intelectuali colaboraţionişti şi certificarea calităţii morale a demnitarilor cu ajutorul unor organisme de tip CNSAS¹² nu reprezintă propriu zis forme de clarificare a raporturilor societăţii în ansamblu cu trecutul comunist, ci tentative punctuale de a regla conturi politice cu persoane determinate. Desigur, unele dintre acestea erau realmente inşi cu un trecut grav maculat de acţiuni profund imorale.

În esenţă se poate spune că Europa de Est derulează exerciţiul democratic actual sub presiunea obişnuinţelor căpătate într-un trecut dominat de defazajul grav dintre discursul politic (lipsit de conţinut) şi contraperformanţa socială şi economică. Preluarea mesajului puterii ca formă de discurs dublu rămâne la nivelul omului de pe stradă un  reflex inerţial: exponenţii puterii inventariază constatativ această inerţie mentalitară şi îşi conservă avantaje electorale supralicitând politic disponibilitatea electoratului de a prelua informaţiile în orizontul unei previzibile lejerităţi comunicaţionale. Politicienii se întrec în promisiuni greu de concretizat pentru că mentalul colectiv cenzurează oricum conţinutul mesajelor în sensul diminuării consistenţei lor. Ironia de care se lovea limbajul de lemn al activistului cunoaşte în prezent un proces subtil de conversie: electoratul şi-a însuşi (încurajat de eşecul politicilor sociale din ultimii ani) predispoziţia de a nu acorda mesajelor politice prezumţia de acurateţe. Democratizarea ţărilor din fostul bloc comunist, aflate până nu demult în sfera de influenţă sovietică, se petrece într-un registru deformat de valenţe comice: politicieni suspectaţi de fapte de mare corupţie recurg la un discurs de tip european-comunitar şi propun publicului un model de performanţă¹³ care nu are nimic în comun cu etica şi profesionalismul. Celebritatea care decurge din forma extrem vocală a modului de viaţă pe care îl reprezintă îi asigură o minimă fidelitate electorală din partea acelei părţi a populaţiei pentru care nu contează chiar deloc ce anume ar putea însemna „spiritul european”.

Convingerea interioară potrivit căreia de regulă „oamenii spun ce vor şi fac ceea ce le place (serveşte interesul)” nu e întărită doar prin prestaţia actorilor scenei politice din ţările afectate de tranziţia postcomunistă. Odată cu integrarea în UE cetăţenii din statele nou integrate constată în maniera cea mai concretă cu putinţă că o serie de directive europene care le confereau nemijlocit anumite drepturi nu se regăsesc în practica politică a unor state cu vechi tradiţii democratice.¹⁴ E de aşteptat ca cetăţenii tinerelor democraţii din Est să acuze un sentiment puternic de déjà vu. Inadvertenţa dintre principii, valori, pe de o parte şi expresia lor politică resuscitează sentimentul de rejet şi neîncredere pe care îl trezea în rândul oamenilor propaganda comunistă. E puţin probabil ca acest sentiment, combinat cu un deficit de înţelegere a contextului în care liderii Occidentali au încheiat după Război „acordul procentajelor” să stimuleze o consolidare a respectului individual pentru morală şi valori democratice.

Ceea ce am numit aici ipoteza descentrării normei clasice are în vedere tocmai acest context: valorile cheie ale culturii şi civilizaţiei occidentale subzistau în planul conştiinţei omului de tip european graţie suportului esenţial al unei continutăţi ferme pe linia cunoaştere(adevăr) – dreptate - bine/frumos aşa cum e pusă acesta în circulaţie în spaţiul gândirii antice greceşti. Cuvântul era preluat în agora ca o expresie a acestei familii de valori. (După cum se ştie, în mod originar termenul logos nu înseamnă doar rostire, ci în egală măsură şi raţiune creatoare, proporţie¹⁵.) Practica politică a ultimului secol a contrazis (adesea flagrant) repere axiomatice ale normelor moralei clasice¹⁶ pe care discursul public continuă să le vehiculeze cu insistenţă. Ori tocmai pe fondul unei experienţe comune potrivit căreia multe decizii se iau în Europa (altfel decât în timpul lui Socrate) sacrificând principii în interesul unor oameni şi nu oameni de dragul unor principii logos-ul se confruntă cu o formă vizibilă de suspiciune civică. Distanţa între discurs şi acţiune politică nu poate fi anulată de nici un clişeu ideologic pentru că oamenii decontează la nivelul vieţii cotidiene efecte şi nu justificări. Forţa normativă a discursului s-a pierdut treptat, odată cu amplificarea mijloacelor de prezervare a autonomiei simbolice a actului de comunicare publică. Discursul a asumat în mod autist o formă periculoasă de distanţă faţă de obiectul său şi a reuşit să genereze imagini-obiect care au invadat spaţiul public. Deficitul de consistenţă probatorie a acestor „producţii” nu împiedică în vreun fel interpretarea lor ca fapte şi acest aspect constituie esenţa discursului ideologic: politica (în calitatea sa de orizont al posibilului) confirmă aserţiunea lui Wittgenstein, conform căreia „lumea este totalitatea faptelor, nu a obiectelor”¹⁷.   

Când un politician îşi prezintă proiectele el invocă la stări de lucruri care există pentru a justifica probabilitatea unor stări de lucruri care (pentru moment, cel puţin) nu există. Dar „existenţa şi nonexistenţa stărilor de lucruri constituie realitatea¹⁸”. În orizont politic, real nu înseamnă obiectual şi acesta este motivul pentru care mesajele publice ale puterii sunt fapte. Valori spirituale (de diverse facturi şi categorii) au în continuare dificultăţi vizibile de abilitare în planul conştiinei comune pentru că publicul e confruntat adesea cu efectele lipsei de consistenţă ale bavardajului mediatic. Utilizarea discursului politic în manieră simbolică nu e o inovaţie modernă şi se înscrie în ordinea pragmatică a comportamentului competitiv: „imaginea este un fapt”¹⁹ care declanşează analize şi motivează comportamente. În acestă calitate ea se validează ca o formă de putere.

Uzura accentuată a credibilităţii mesajului politic se petrece pe fondul recursului la stări de lucruri şi posibilităţi cu rată scăzută de realizare. Când discursul (ca imagine ce conţine posibilitatea situaţiei pe care o reprezintă) nu conduce la o stare de lucruri care să constituie confirmarea posibilităţii configurate, suportul celor care intenţionau să exploateze acea stare se pierde. Oameni care au sperat că vor putea exploata în folos propriu o conjunctură sau vor găsi doar oportunităţi evazioniste de a-şi diminua obligaţiile, resimt o puternică frustrare. Ei recurg la scheme deformate de preluare a discursului public. Plecând de la neîncrederea ce decurge din excesul de optimism retoric pe care o manifestă puterea în spaţiul politic aceşti oameni dezvoltă (în temeiul unor generalizări) precauţii şi rezerve faţă de orice tip de discurs.  Decredibilizarea culturii înalte şi abordul ironic pe care îl preferă mentalul colectiv la contactul cu valori puternic spiritualizate pot fi direct legate de insatisfacţia colectivă faţă de o modalitate iresponsabilă de folosire a cuvântului în spaţiul puterii politice. Actul cultural şi, la limită, actul creator de cultură, capătă în acest orizont al suspiciunii o pregnantă latură reactivă: creaţia ca punere de temeiuri e substituită prin experimentul inovativ (înţeles ca „joc de-a posibilul). Oricât de postmodernă s-ar dori conştiinţa culturală a unui artist, acesta e constrâns în fiecare zi să privească în modcât se poate de clasic spre farfuria de unde mănâncă. Şi ceva din gustul bucatelor de la cină se va regăsi (într-un fel sau altul) printre faldurile metafizice ale operei care descoperă lumii frumuseţea ori adevărul. Forţa unei culturi e reală doar atunci când ea se dovedeşte capabilă să susţină o formă istoric-viabilă de civilizaţie.

Descentrarea normei clasice este efectul secundar al manipulării cerinţei de corectitudine politică cu intenţia tacită de a justifica o arhitectură informală de putere. Evaluarea prioritară a discursului în perspectivă performativă²⁰ se petrece ca parte a unor demersuri specifice de ierarhizare generate în beneficiul structurilor de putere. 

Ideologi, vasali şi profitori

Nu e profitabil să repunem aici în discuţie resorturile pragmatice ale deciziilor comunitare care au nemulţumit recent o serie de state europene integrate în ultimul val. A devenit cât se poate de clar faptul că Europa comunitară şi-a reconfigurat discret priorităţile ţinând cont de eşecul înregistrat pe linia înţelegerii lumii ca „prestaţie spirituală”. Criza economică, creşterea alarmantă a şomajului şi instabilitatea accentuată a pieţelor finaciare nu sunt argumente care să susţină o viziune culturală a lumii. Faptul de a fi „părtaşi la aceeaşi vatră” (als Heimgenossen) şi păstrători ai unor tradiţii culturale creştine nu-i face pe liderii europeni cu nimic mai solidari decât ar putea fi lupii aflaţi în preajma unui vânat prea anemiat pentru potoli foamea tuturor.

Societatea europeană are destule motive de preocupare privind starea economiei şi interesul politic pentru un subiect ori altul vine în siajul îngrijorărilor pe care le trezeşte criza. Cu toate acestea, de o bună bucată de vreme orice tentativă de a aborda în afara cadrului ideologic probleme de natură socială a fost privită cu neîncredere. Se poate admite că această precauţie pare legitimă atâta vreme cât, multe construcţii teoretice au mari dificultăţi de asigurare a coerenţei propriului schlet ideologic. Fără a recurge la un reducţionism contraproductiv va trebui totuşi să admitem că politicile sunt frecvent echipate ideologic din raţiuni care au legături firave cu lumea spirituală. Pot fi, desigur, invocate contraexemple de notorietate, dar acestea reprezintă excepţia şi nu regula. E suficient să ne gândim la motivaţia extrem eterogenă care susţine alianţe politice conjuncturale între indivizi şi grupări cu ideologii (teoretic) incompatibile. Faptul că mulţi oameni privesc cu suspiciune abordările ideologice se petrece ca o continuare firească a confuziei pe care o generează măsuri politice care nu pot fi justificate prin ideologii care au adus la putere lideri şi guverne.

Oricât de detaşat am privi lucrurile aceste situaţii reprezintă probe suficiente ale caracterului trans-ideologic al anumitor comportamente şi acţiuni politice. Combatul clasic între liberalism şi colectivism (având în centrul său socialismele de diverse facturi) apare tot mai clar ca o dramoletă şi, în ciuda eforturilor de a fixa printr-un discurs ideologic un anume tip de electorat, deciziile politice efective nu urmează o coerenţă ideologică sesizabilă.²¹  Această constatare e, graţie expansiunii fără precedent a mijloacelor moderne de diseminare a informaţiei, la îndemâna multor oameni. Modul precaut (uneori lipsit de orice deferenţă) cu care se apropie contemporanii de politică e în parte justificat de caracterul incongruent al practicilor de guvernare. „Europa socială” nu e o iniţiativă a stângii europene, ci un efect retoric al conjuncturilor determinate de caracterul neperformant al politicilor publice europe din ultimii ani. Conceptele ideologice derivate pe baza nucleului dur al normei clasice şi-au pierdut atractivitatea socială, nu pentru că ar fi azi mai puţin consistente teoretic, ci pentru că modul de concretizare politică a unor elemente de discurs public construit prin raportare la o anumită ideologie s-a dovedit a fi un eşec.

Cu toate acestea sunt încă destui europeni a căror vulnerabilitate ideologică îi determină să îngroaşe rândurile unor „trupe de asalt” conduse de lideri cu interese economice vizibil calibrate. Cum este posibil ca destui oameni care au beneficiat de un sistem public de educaţie şi formare personală să ignore lipsa de corenţă a deciziei politice şi să acorde credit în alb unor lideri a căror lipsă de performanţă (şi adesea de onestitate) a devenit certitudine ?    Teza descentrării normei clasice poate oferi cadrul în care un răspuns la acestă întrebare devine posibil. 

Aş vrea să remarc în mod preliminar faptul că şcolile de gândire antice şi-au păstrat raporturile dialogale tocmai în virtutea unei conectări constante la norma clasică şi, implicit, la o formă comună de morală pe terenul căreia erau neutralizate orice rivalităţi de ordin tehnic. Ideologiile moderne, concepute ca „echipament” menit să susţină politici şi interese configurate în afara oricărei doctrine se află frecvent în situaţia de a forţa norma clasică prin interpretări direcţionate. Acest lucru e socialmente „pedepsit” prin suspiciune comună faţă de valorile cu care lucrează discursul ideologic respectiv. Ca o consecinţă imediată, ideologiile se confruntă cu un deficit marcat de „adevăr”. Acest deficit descentrează norma clasică întrucât împiedică realizarea unei linii consistente (cunoaştere) adevăr – dreaptă judecată – bine (frumos).

Legătura pe care Platon o făcea între cunoaştere şi arta guvernării nu şi-a pierdut niciodată actualitatea. Puterea oferită celor lipsiţi de cunoaştere rămâne un pericol potenţial. Şi lumea modernă pentru care democraţia directă nu mai este (pe scară largă) posibilă, are suficiente probe în acest sens. Totuşi, democraţia modernă nu poate fi concepută în absenţa transferului de putere la care consimţim atunci când ne lăsăm reprezentaţi. Acest acord porneşte de la prezumţia că alesul nostru dispune de ceva care îi conferă în planul judecăţii şi evaluării un avantaj practic faţă de ceilalţi. Acel plus de cunoaştere (de competenţă – dacă preferăm un termen atât de drag contemporanilor) îndreptăţeşte şi obligă deopotrivă. Descentrarea normei clasice este procesul care se petrece în acest orizont odată cu inocularea sistematică a unor criterii impuse de abilitare a valorii actului de cunoaştere.

Tehnologiile moderne (şi în special tehnicile computaţionale) oferă formule substitut de procesare a ineditului înlesnind (cu costuri minimale) alocări categoriale. Un om bine informat va găsi oricând o reţetă analogică de depăşire a unei situaţii problematice curente prin recursul la soluţii clişeu. Este evident atunci faptul că nu orice categorie de informaţie reprezintă un plus de cunoaştere şi capcitatea de a obţine informaţie utilă nu se câştigă folosind abilităţi ori oportunităţi pe care sistemele publice le pun în mod curent la dispoziţie. Într-o epocă a standardizării (profitabilă pentru unii) s-ar putea crede că pentru a cunoaşte e suficient să înveţi. Ori norma clasică suferă de descentrare tocmai fiindcă în orizontul acestei confuzii conceptele etice pierd contactul cu viaţa şi cu istoria: tehnologiile semantice nu produc acea rafinare a cunoaşterii pe care o angajează raţiunea umană.

Sistemele de educaţie publică dispuse să finanţeze „formarea de competenţe” şi nu activităţi de pură cunoaştere întreţin vulnerabilitatea ideologică a unor indivizi preparaţi pentru vasalitate. Competenţele extrem specializate şi utile punctual atrag individul într-o stare de dependenţă accentuată faţă de sistem şi asta îi prezervă condiţia disciplinată şi disponibitatea de a fi util fără condiţii. Insul fără alternativă e preluat de facto într-un ansamblu social unde posibilităţile sale de alege sunt complet regizate. Această preluare nu este un act de natură fundamental ideologică, ci efectul inerţial al unui instinct ancestral pe care societăţile l-au formalizat în acord cu epoca: dorinţa de putere nu se manifestă azi mai puţin pregnant decât în vremea în care triburile locuiau în peşteri, dar e marcată de o discreţie profitabilă.

Am dezvoltat acest tip de raţionament fără intenţia de a demola în manieră anarhistă arhitectura contractualistă a societăţii moderne. Ar fi desigur o amăgire să considerăm azi „bunul sălbatic”²² un model de umanitate. Totuşi „criza umanităţii europene” (indiferent ce înţeles vrem să dăm acestei expresii) nu ar trebui să rămână pentru contemporani un simplu prilej de dezbatere filosofică. Recrudescenţa naţionalismelor europene, atacurile frecvente contra imigranţilor şi chiar atentatele (cum a fost cel din Norvegia în iulie 2011) sunt motive care ne obligă la o reevaluare a ideii de umanitate europeană. Dacă acestă idee are într-adevăr un conţinut spiritual şi comunitatea europeană nu şi-a regăsit deocamdată cadenţa e cazul să ne întrebăm ce s-a întâmplat şi ce decizii politice sunt necesare pentru ca Europa să redevină un model inspirator de civilizaţie.

Când omul Renaşterii a privit spre Antichitate şi a lăsat omenirii o moştenire inestimabilă ştia desigur că Sparta era plină de cruzime şi Atena mustea de infidelităţi. Soldaţii şi negustorii greci nu frecventau şcoli esoterice de filosofie, dar erau erau zilnic puşi în faţa unor decizii de politică direct derivate dintr-un înţeles comun al Ideii de Bine Puterea de a alege şi de a recunoaşte valorile derivă din asumarea actului cunoaşterii ca o formă esenţială de trăire etică. Nu există judecăţi etice acolo unde nu există o perspectivă asupra lumii şi asupra omului. Politica, în calitatea sa de „artă regală” e posibilă doar acolo unde înţelegerea (cunoaşterea) poate asigura bazele unui consens.

O viziune a politicii ca expresie a intersubiectivităţii şi suport al acţiunii consensuale²³ e posibilă doar sub presupoziţia existenţei unui bagaj ideatic împărtăşit din raţiuni care nu au legătură cu frica sau voinţa de putere a individului. Totuşi, ar trebui să observăm, în termenii lui Michel Foucault, faptul că „orice putere este fizică şi există între corp şi puterea politică o branşare directă”²⁴ Această branşare nu conduce invariabil la violenţă, dar transformă raportul de suveranitate pe care se bazează exerciţiul puterii politice în putere de disciplină. Omul modern (ca regulă) detestă orice manieră de exprimare violentă a puterii politice, însă nu a suspendat violenţa²⁵: orice dispozitiv de putere – ca sursă imperativă de practici discursive – e un model de raport simbolic, iar orice act de impunere devine posibil prin asocierea cu o resursă recunoscută de dominare. Puterea politică este consecinţa efectivă a punerii în circulaţie a unui enunţ regulator. Orice regulă care produce efecte sociale este (în text sau în subtext) un efect al disimetriei de putere. Funcţia creativă a societăţii (omul e, indiscutabil, un produs cultural) devine posibilă doar în temeiul şi în continuarea funcţiei represive. Orice discurs echipat ideologic este o descripţie simbolică a efectelor care decurg din preferinţa individuală pentru anumite comportamente. În esenţă, orice discurs politic este o divagaţie care trimite învariabil la consecinţele mizei consensuale: ce poţi câştiga şi ce poţi pierde dacă eşti de altă părere? Mulţi dintre oameni au convingeri pentru că nu-şi pot stăpâni frica şi nu pot suporta durerea: partizanatul este forma contemporană a vasalizării (=disciplină şi supunere condiţionată). Individul disciplinat este produsul confortului. El are doar preocupări specifice de adecvare²⁶ şi nici un fel de interes spontan de cunoaştere. E educat să recunoască, iar nu să descopere valori şi în orizontul acestui mod de raportare la mediul său consensul şi adecvarea sunt proceduri standard de realizare individuală.

Criză şi remanenţă etică în cultura europeană

Onoarea raţionalismului pare azi tot mai greu de salvat în orizontul unui discurs confruntat tot mai acut cu problema naturii adevărului. Husserl observa, la limita banalităţii, că „raţiune, este un termen foarte larg.”²⁷ şi aprecia că „numita criză europeană îşi află rădăcinile într-un raţionalism care a pierdut drumul adevărat”. Identificând raţionalitatea cu o obiectivitate normativă de tipul celei practicate de ştiinţa secolului XIX, omul european s-a trezit fără soluţii şi a trebuit să recunoască legitimitatea unor critici venite din spaţiul altor culturi. Includ aici nu doar marile culturi-pivot în jurul cărora gravitează mari civilizaţii, ci şi forme de destabilizare socio-conceptuală prin atitudini specifice susţinătorilor diversităţii perspectivale²⁸.

Desigur, anumite teoretizări postmoderne nu s-au lăsat înşelate de „echiparea culturală” a perspectivelor discriminatoare şi a argumentat faptul că preocupările cultural-identitare sunt adesea antemergătorii unor raporturi de putere. Cultura (în calitatea sa de vehicul al civilizării) e o deschidere care închide de vreme ce pentru omul modern a trăi înseamnă a gestiona alterităţi. „Celălalt” îşi etalează puterea de a face parte din ceea ce suntem din clipa în care noi am asumat valori morale comune. „Orice viaţă este luare de atitudine, orice luare de atitudine se află sub un imperativ (Sollen), sub o jurisdicţie privind validitatea sau non-validitatea, după norme pretinse de o valoare absolută”²⁹.

Opera de artă (în calitate de expresie culturală a excelenţei) e contextul primar al remanenţei etice. Când discursul cultural validează valori de artă el activează simultan pretenţia de sens pentru un răspuns la întrebarea „cum se cuvine să trăiască un om ?”. Recuperarea ideii de umanitate are loc în orizontul unui fenomen ce confirmă, nu doar un mod generic de gândire, ci o interiorizare consensuală a procedurilor cotidiene de identificare a binelui. Există în planul percepţiei comune reflexul uzual de a prezuma în orizontul unei solidarităţi ce e frumos (să spui, să faci) – ce se cuvine (să vrei, să ceri) – ce e bine (drept, nedăunător, corect). Orice cultură majoră e articulată de tendinţe etico-politice remanente. Dacă această premisă poate fi luată în considerare avem suficiente motive să ne întrebăm dacă nu cumva criza europeană, (inclusiv cea financiară³⁰) trebuie să-şi caute soluţii dincolo de culoarele aglomerate are băncilor creditoare.

Criza umanităţii europene părea, până de curând, o miză retorică de pe urma căreia câţiva doctoranzi ar fi putut să culeagă legitim laude din partea unor profesori onorabili de ştiinţe umaniste. A păstra acum aceleaşi instrumente de examinare şi analiză ar fi mai mult decât o dovadă de indecvare, ar însemna să trecem cu vederea o indicaţie metodologică pentru care Husserl însuşi insista fără rezerve: „Nu de la filosofii, ci de la fapte şi probleme trebuie să pornească imboldul spre cercetare”³¹ Ori faptul că în mediul politic se vorbeşte cu îngrijorare despre criza europeană şi măsurile de austeritate produc la nivelul vieţii cotidiene efecte fără precedent, nu înseamnă că sursa dezechilibrelor se regăseşte nemijlocit la nivelul unor decizii guvernamentale privind bugetul. Pornind de la această aserţiune e firesc să ne oprim deopotrivă, nu doar asupra fenomenelor cu care se confruntă spaţiul economic european, ci poate mai atent asupra felului în care omul european şi-a schimbat în ultima jumătate de secol felul de a fi şi de a înţelege raporturile sale cu lumea. „În Timaios, Platon, care repetă obsesiv că singură raţiunea (noesis) e capabilă de cunoaşterea Ideii unice, imperisabile şi neschimbătoare şi are grijă să precizeze faptul că Dumnezeu însuşi l-a dăruit pe om cu o forţă imago-penetrantă care este capabilă să înfrângă relele imagini (eidola, phantasmata) cărora sufletul inferior al omului le cade adesea pradă.”³² Ce înseamnă, pentru omul recent şi la modul cel mai concret cu putinţă, părăsirea spaţiului fantasmelor şi cum poate individul preveni posibilitatea de a cădea pradă a „noilor idoli” ?

Din raţiuni sistematice e util să reformulăm câteva dintre premisele luate în considerare, chiar dacă există riscul notabil ca, într-o astfel de formă, ele să apară ca formule reducţioniste:
1. Când vorbim despre Europa noi avem în vedere un ansamblu de valori maturizate în orizontul unei înţelegeri determinate a conceptului de cultură pe care omul european l-a moştenit pe filieră greco-romană (iar nu un cadru geopolitic)
2. Proiectul politic modern al Europei Unite s-a născut în temeiul credinţei că împă­rtăşind aceleaşi valori suntem parte a unei „configuraţii spirituale” pe bazele căreia a fost articulat un sistem de instituţii comune
3. Anumite decizii politice (relativ recente) au ridicat semne de întrebare asupra capacităţii statelor europene de a aloca un sens redutabil (susţinut de o valoare practică) pentru discursul care vehiculează valori comune de cultură şi civilizaţie
4. Incapacitatea vizibilă de a converti discursul cultural de promovare a valorilor (cel puţin anumite părţi) în decizie consensuală şi acţiune politică impune o reluare a dezbaterii privind sensul ideologiilor şi semnificaţiile conceptului de democraţie
5. Criza economică e prilejul şi laboratorul ideal pentru a diagnostica existenţa unei eventuale „crize a umanităţii europene”
6. Constatăm la nivelul practicii politice uzul (şi abuzul) de retorică: discursul care pune distanţă între formula expresivă şi obiectul său a devenit regulă, iar acest lucru are drept efect (ceea ce am numit) descentrarea normei clasice
7. Descentrarea normei clasice a determinat ruptura dintre putere (ca exerciţiu legitim – artă regală) şi cunoaştere (înţelepciune)
8. În situaţia în care Binele (implicit binele public) e calificat în absenţa recursului la cunoaştere (adevăr, dreptate, frumos) puterea, în calitate de instrument al profitului a migrat dincolo de ideologie: ideologiile sunt echipamente pentru pasiuni şi interese cât se poate de pământene
9. Cultura europeană înregistrează o criză de credibilitate pe fondul faptului că orice act cultural e articulat de linii etico-politice remanente: deciziile politice eronate exprimă adesea o lipsă de consistenţă a valorilor morale pe care cultura le fasonează, după cum numeroase practici culturale (altfel oneste) întâmpină ostilitate fiindcă oamenii tind să identifice acolo scheme de discurs compromise (pe care le detestă întrucât au fost descalificate politic)
10. Criza proiectului european (percepută în mod reducţionist şi fals drept criză a zonei euro) este prioritar o criză de identitate comunitară: nu există o etică a practicii social-politice acolo unde nu avem o înţelegere şi o largă acceptare a valorilor comune de cultură. Persistenţa enunţului regulator pe care îl încurajează puterea în spaţiul culturii şi a cotidianităţii culturale deschide un coridor prin care cele două crize se alimentează reciproc.

Dacă acest diagnostic poate fi luat în calcul va trebui să admitem în mod logic, că o criză a zonei euro este implicit o criză a proiectului european şi că reducerea deficitelor bugetare rămâne o măsură utilă, dar nu constituie o veritabilă soluţie la problemele reale cu care Europa se confruntă. 

Atunci când criza economică scoate oameni în stradă apelul liderilor la raţiune pare un demers de bun-simţ. Dacă acea raţiune care cere azi sacrificii e doar raţiunea celor care nu au facut niciodată sacrificii e puţin probabil ca ea să se bucure de respect. Cine şi ce sacrifică e o problemă politică şi nu un exerciţiu logic. Raţiunea modernilor poate resuscita o viziune comună privitoare la sensul practic şi avantajele imediate ale gândirii disciplinate. Dar această disciplină procură totdeauna timpi de gândire şi mai niciodată soluţii redutabile. Gândirea disciplinată e o condiţie a confortului – ea se află permanent în căutarea unui consens. O logistică impecabilă stă la dispoziţia oricărui individ dispus să se concentreze asupra rafinamentelor confortului şi asupra profitului pe care le atrage asumarea consensuală a enunţului regulator pe care îl cultivă puterea. Însă nici măcar frica nu mai poate reprima dispoziţia exploratorie particulară a multor oameni dezamăgiţi de distanţa între teorie şi acţiune instituţională şi politică. Acestă dispoziţie nu e soldată invariabil prin discurs antisistem sau revoluţie, dar este esenţială ca premisă a consolidării unei noi identităţi. Fenomenul de recalibrare a identităţii omului european are caracter procesual. În cadrul acestui proces orice analiză a tendinţelor e posibilă doar prin examinare preliminară a remanenţelor etice ale culturii. Adică tocmai acolo unde se nasc deciziile cotidiene în favoarea unei alternative acţionale. În temeiul acestei examinăriurmează să se constate natura fenomenului de descentrare a normei clasice: dacă e „un accident de parcurs” sau dacă, pentru „noua umanitate europeană” a venit momentul unui decont istoric. Criza este contextul şi ocazia ce readuce în discuţie principiile şi temeiurile Comunităţii Europene, iar răspunsul politic la această provocare constituie proba istorică a viabilităţii proiectului european, aşa cum a fost acesta gândit acum jumătate de secol.

Bibliografie
Borza, Sorin, A privi şi a stăpâni. Conceptul de eikon la Platon, Oradea, Editura Universităţii, 2004
Brague, Remi, „Europa, calea romană”, Cluj, Ideea Design & Print, 2002
Foucault, Michel, Puterea psihiatrică, Cluj, Ideea Design, 2006
Francis E. Peters, „Termenii filosofiei greceşti”, Bucureşti, Humanitas, 1993
Hayek, Fridrich, „Drumul către servitute”, Bucureşti, Humanitas, , 1993
Husserl, Edmund, „Criza umanităţii europene şi filosofia”, Bucureşti, Paideia, 2003
Husserl, Edmund, „Filosofia ca ştiinţă riguroasă”, Bucureşti, Paideia, 1994
Wittgenstein, Ludwig, „Tractatus logico-philosophicus”, Bucureşti, Humanitas, 1993

SORIN BORZA – Conferenţiar univ.dr., Facultatea de Ştiinte Politice şi Ştiințele Comunicării, Universitatea din Oradea.

 sus