Reforme (Uniunea Europeană)

Pactul de Stabilitate și Creștere – între eșec
și consolidare în contextul crizei datoriilor suverane.
Reforma guvernanţei economice a Uniunii Europene
 

CORINA TURȘIE
[West University of Timișoara]

Abstract:
Facing a complex economic, financial and social crisis, maybe the worst crisis in the history of the European Union, putting into question its greatest achievement – the single currency – European Union is also facing a credibility crisis. Though it was designed as a guardian of the Economic and Monetary Union, the Stability and Growth Pact (SGP) failed in fulfilling its tasks, due to strategic opportunistic behavior of member states. After analyzing the causes of SGP failure, this paper presents the newly designed integrated European economic governance architecture, which should be implemented starting with 2012 as an ultimate response to the crisis.

Keywords: Stability and Growth Pact; sovereign debt crisis; European economic governance; European Semester; macroeconomic imbalances; surveillance; enforcement

1. Starea actuală a Uniunii - „cea mai mare provocare din istoria noastră”¹

Există un consens la nivelul leadershipului european legat de starea delicată în care se găseşte Uniunea Europeană, confruntată cu o criză financiară, economică şi socială. În plus faţă de aceasta, liderii europeni afirmă la unison că Uniunea trece printr-o „criză de încredere: o pierdere a încrederii în liderii noştri în general, în însăşi ideea europeană, precum şi în capacitatea noastră de a găsi soluţii.”²

Cauza invocată în mod oficial de Bruxelles pentru această criză multiplă este indisciplina bugetară – faptul că anumite ţări europene au cheltuit mai mult decât ar fi trebuit conform veniturilor proprii, fapt ce a creat dezechilibre bugetare. Aceste dezechilibre au fost agravate în subsidiar de fenomenul globalizării, care a difuzat prin contagiune, începând cu anul 2008, criza financiară globală.

Concret, există doi indicatori macroeconomici în raport cu care se judecă disciplina bugetară a statelor: datoria publică şi deficitul bugetar. Conform Pactului de Stabilitate şi Creştere (PSC) adoptat în 1997, statele UE trebuie să nu depăşească un nivel al datoriei publice de 60% din Produsul Intern Brut (PIB), iar deficitul bugetar nu trebuie să depăşească 3% din PIB. În caz contrar, statele sunt pasibile de amendă. Există în prezent un consens al cercetătorilor UE conform cărora PSC poate fi asemănat metaforic unui „câine de pază care nu muşcă”³: creat drept apărător al Uniunii Economice şi Monetare, nu numai că nu a reuşit să determine respectarea de către state a valorilor celor doi indicatori macroeconomici, dar nici nu s-au acordat suficient de ferm sancţiuni statelor care au încălcat regulile.

Până la izbucnirea crizei financiare globale în 2008, ţări precum Franţa sau Germania au încălcat în mod repetat regula deficitului sub 3% fără a fi sancţionate vreodată, în timp ce ţara acum atinsă serios de criză, Spania, nu a încălcat-o niciodată.  În mod nemeritat, puţină atenţie a fost acordată acelor economii precum Belgia sau Olanda care şi-au redus deficitele şi au menţinut poziţii bugetare sănătoase, conforme cu regulile PSC. Situaţia Greciei, ţara care se confruntă cu cele mai mari dificultăţi economice în prezent, este diferită: aceasta a produs de-a lungul timpului „contabilitate creativă”⁴, raportând Bruxelles-ului date bugetare fictive pentru a accede la zona euro, situaţie descoperită în urmă cu trei ani. Criza de încredere cu care se confruntă UE astăzi pare a avea astfel, cu totul alte valenţe: oportunism şi lipsă de echitate între state. Iar PSC se confruntă cu siguranţă cu o criză de credibilitate.

Datele arată că, de la punerea în aplicare a PSC şi până la cele mai recente statistici disponibile, nerespectarea targeturilor PSC a reprezentat regula pentru majoritatea statelor UE.

Tabel 1. Deficitul public ca % din PIB (Sursa: Eurostat, ianuarie 2012)

De-a lungul timpului, mult mai multă atenţie a fost acordată în mod nejustificat şi criticabil primului indicator al PSC – deficitul bugetar, decât celui de al doilea – datoria publică, în ciuda faptului că, în definitiv, „persistenţa deficitelor duce la acumularea datoriei”⁵. După cum se poate observa, statele cu deficite bugetare constante sunt cele cu cele mai mari datorii publice actuale: Grecia, Italia, Irlanda, Portugalia,Ungaria.

Tabel 2. Datoria publică % din PIB (Sursa: Eurostat, ianuarie 2012)

Numeroase studii au examinat efectele politicilor fiscale şi ale deficitelor bugetare asupra variabilelor structurale precum şomajul sau creşterea economică⁶ sau asupra evoluţiei în timp a deficitului bugetar şi a datoriei publice⁷. Nerespectarea celor doi indicatori în vremuri stabile economice pare să nu fi atras foarte mult atenţia la nivelul UE anterior anului 2008, însă pe fundalul crizei economice globale situaţia a escaladat până la ceea ce în euro-jargonul actual se numeşte „criza datoriilor suverane” şi „criza euro”.

Grecia, Spania, Irlanda şi Italia sunt statele care până în prezent au resimţit cel mai puternic criza, însă din cauze diferite.  Datele prezentate în tabelele anterioare arată că Grecia este ţara cu datoria publică cea mai mare. Având o economie necompetitivă în cadrul euro, faptul că guvernul grec a continuat să se împrumute, în contextul stagnării economice declanşată de criza economică în 2008, i-a asigurat calea către un cvasi-colaps financiar. Deşi solidaritatea statelor europene în faţa crizei a fost serios pusă la încercare, colapsul Greciei a fost evitat prin bail-out-uri succesive din partea UE. Spania, pe de altă parte, cunoaşte o altă faţă a crizei: şi-a redus cheltuielile guvernamentale pentru a respecta indicatorii macroeconomici ai PSC, nefăcând însă altceva decât să se adâncească în recesiune, manifestată prin şomaj, scăderea salariilor care duce implicit la scăderea consumului şi la contractare economică. Ştiut fiind faptul că şomajul şi inflaţia sunt indicatorii sărăciei, şomajul a ajuns la cel mai înalt nivel din ultimii 15 ani în Spania (22,9%), iar în Germania la niveluri similare celor de după reunificare (5,5%), media UE 27 fiind de 9,8%, iar cea a SUA 8,6%. 

Tabel 3. Şomajul în Uniunea Europeană – noiembrie 2011 (Eurostat, ianuarie 2012)

Rezultatele crizei sunt vizibile în toate ţările UE, însă în proporţii diferite: măsuri de austeritate, nelinişte socială, teamă faţă de viitor, revigorarea populismului şi a naţionalismelor, punând sub semnul întrebării cele mai mari reuşite ale Uniunii Europene: libera circulaţie a cetăţenilor şi moneda euro. Pactul de Stabilitate şi Creştere, creat pentru a reprezenta o „ancoră pentru Euro”, prin dezideratul respectării celor doi indicatori macroeconomici, a ajuns să simbolizeze slăbiciunea Zonei euro⁸. Care sunt punctele slabe ale PSC şi cum a evoluat acesta?

2. Pactul de Stabilitate şi Creştere. Inconsistenţe şi reforme

Pentru a înţelege mai bine situaţia actuală a crizei cu care se confruntă UE, trebuie înţeleasă funcţionarea imperfectă a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Introdusă prin Tratatul de la Maastricht, în 1992, UEM era menită să reprezinte etapa finală a integrării economice europene, proces ce debutase în anii ‘50 prin crearea unei pieţe comune sectoriale pentru cărbune şi oţel.

Deşi prevedea etapele necesare introducerii monedei unice, Tratatul de la Maastricht a fost considerat un „contract incomplet”⁹ în ceea ce priveşte implementarea  UEM, întrucât nu era foarte clară legătura între gestionarea politicilor monetare şi economice la nivelul UE – distincţia dintre cele două tipuri de politici fiind esenţială pentru înţelegerea integrării economice europene. Acest deziderat a devenit operaţional doar după introducerea în 1997 a Pactului de Stabilitate şi Creştere, drept sistem de disciplinare bugetară a statelor membre, pregătind astfel faza finală a UEM – introducerea monedei euro în 1999.

Odată cu introducerea monedei Euro statele participante şi-au transferat suveranitatea monetară nou înfiinţatei Bănci Centrale Europene (BCE). În timp ce competenţele monetare au fost transferate la nivel european, politicile economice au rămas în sarcina statelor membre. PSC a fost creat tocmai cu scopul creării unei anumite coerenţe între politicile economice naţionale. În absenţa unei autorităţi economice federale la nivel european, PSC i-a revenit sarcina de „a coordona proactiv politicile economice naţionale respectând în mod esenţial prerogativele naţionale ale statelor membre asupra politicilor fiscale”¹⁰.

Pactul, în forma sa originală, era alcătuit din trei elemente: angajamentul politic al statelor membre de a avea un buget echilibrat pe termen mediu; un element preventiv (early warning- avertizarea timpurie a unui stat de către Consiliu, la recomandarea Comisiei,  pentru a preveni ca deficitul bugetar să depăşească 3% din PIB) şi un element corectiv (eşecul în îndeplinirea criteriilor bugetare ducea la o a doua etapă, în care se constata situaţia de deficit excesiv şi se cerea acţiunea imediată a statelor,  cu riscul sancţiunii băneşti de 0,2% din PIB în cazul neremedierii situaţiei în termen de doi ani; la aceasta se adăuga o zecime din procentul cu care deficitul era depăşit, cu condiţia să nu depăşească 0,5% din PIB).

Funcţionând din 1999, PSC şi-a dovedit slăbiciunea pentru prima dată în 2003, când statele membre reunite în cadrul Consiliului au decis suspendarea procedurii de deficit excesiv recomandată de Comisie împotriva Franţei şi Germaniei, deşi acestea depăşiseră pragul de 3% al deficitului bugetar admis. PSC se confrunta cu prima sa criză de credibilitate. Punerea în aplicare a PSC s-a dovedit a fi o permanentă provocare, fiind lipsit de credibilitate datorită propriei inconsistenţe, înregistrând până în prezent două reforme corespunzând tot atâtor situaţii de criză: cea din perioada 2003-2005, respectiv cea care a început odată cu criza financiară din 2008 şi durează de atunci. 

Numeroase studii au încercat să explice eşecul implementării PSC, acestea putând fi grupate apelând la trei tipuri de explicaţii: inconsistenţa funcţională, instituţională şi democratică a Pactului.

Cea mai cuprinzătoare explicaţie a eşecului PSC se referă la inconsistenţa funcţională a acestuia. Există un consens în rândul economiştilor că anumite aspecte ale modului în care funcţionează UEM trebuie să fie reformate. Principala preocupare vizează asimetria masivă între un regim monetar centralizat şi regimuri fiscale puternic descentralizate. Piaţa unică şi moneda unică nu sunt dublate de o politică fiscală unică, PSC „eşuând în managerierea conflictelor rezultate”¹¹.

Complexitatea UEM constă în faptul că este alcătuită dintr-un pilon monetar centralizat, supranaţional şi un pilon economic descentralizat, naţional. Pe lângă îmbinarea instituţiilor naţionale şi comunitare, UEM mai este complicată de existenţa statelor euro şi a celor non-euro. Astfel, vorbim în prezent despre o Uniune Monetară incompletă, în condiţiile în care doar 17 din 27 de state UE deţin moneda euro, cedându-şi dreptul suveran asupra politicii monetare în favoarea BCE. În plus, cel de al doilea pilon al UEM, Uniunea Economică, este deocamdată doar un deziderat, în condiţiile în care nu există o politică economică sau fiscală comună pentru toate statele UE, elaborată la Bruxelles.  Aceasta ar presupune un guvern economic european, proiect deloc agreate de adversarii federalismului ca viziune a integrării europene.

Al doilea tip de explicaţii a subliniat inconsistenţa instituţională a PSC. Situaţia poate fi înţeleasă pornind de la faptul că Pactul are un  caracter politic¹², mai degrabă decât economic. Deşi PSC era menit a împiedica statele să producă deficite bugetare excesive, sancţionarea bănească a statelor contraveniente nu era automată, ci trebuia votată cu majoritate calificată în Consiliu, certificând astfel acordul politic al statelor. Paradoxul este reprezentat de faptul că statele reprezintă atât subiecţii cât şi executorii pactului. Astfel că în practică, statele erau „reticente în a impune sancţiuni unul asupra celuilalt, de teama faptului că, la rândul lor, vor avea nevoie să fie judecate de către colegi dacă propriul deficit va depăşi targetul”¹³.

În al treilea rând, alte studii care au arătat că slăbiciunea PSC constă în aplicarea asimetrică, diferenţiată deci, nedemocratică a Pactului în funcţie de mărimea şi influenţa statelor¹⁴. State mari, precum Franţa şi Germania au fost de mai multe ori în situaţia exceptării de la încălcarea PSC, decât statele mici, precum Grecia sau Portugalia¹⁵. Aceasta pentru că, pe de o parte, din punct de vedere economic, statele mari au făcut sacrificii mai mari atunci când au renunţat la propria politică monetară, deci s-a argumentat că trebuie să le fie lăsată o mai mare libertate pentru a atenua şocurile economice prin politici fiscale proprii; pe de altă parte, din punct de vedere politic, statele mari se bucură de o putere de vot mai mare în cadrul Consiliului, atunci când se decid sancţiunile. Inconsistenţa PSC este potenţată de faptul că noile state membre sunt puţin motivate să respecte regulile pactului în condiţiile în care statele-motor ale integrării europene, precum Franţa şi Germania nu fac acest lucru.

Apelând la teoria alegerii raţionale, dacă asemănăm PSC cu un bun colectiv, vom găsi state care au manifestat frecvent comportamente de pasager clandestin, profitând de beneficiile PSC, dar necontribuind la acesta. Într-o analogie cu teoria jocurilor, situaţia poate fi descrisă apelând la conceptul de „hazard moral” ¹⁶:  deşi ex ante statele îşi manifestă dorinţa de a respecta elementele preventive ale PSC, ex post, analizând costurile respectării Pactului, decid să evite implementarea acestuia. Iar aceste comportamente strategice ale statelor vor continua atât timp cât elementele de aplicare a sancţiunilor (enforcement) nu sunt suficient de puternice. Utilizarea cu reticenţă a sancţiunii băneşti, a făcut ca principalul instrument coercitiv al PSC să nu fie unul economic, ci politic, de tipul afişării la stâlpul infamiei a membrilor recalcitranţi. Îmbunătăţirea modalităţii de aplicare a PSC a reprezentat miza fiecărei reforme a acestuia.

Reforma PSC din 2005 venea ca urmare a nerespectării sale de către statele mari. Deşi PSC II menţinea ca element central dezideratul disciplinei fiscale, a alterat textul iniţial al Pactului permiţând existenţa unor deficite justificate de o mai atentă evaluare pe termen mediu a poziţiei economice a unui stat în funcţie de o serie de „factori relevanţi”: calitatea cheltuielilor bugetare (datoria publică sub 60% din PIB), costul reformelor structurale (reforma pensiilor sau costurile unificării europene) şi şocurile economice externe. Caracterul interguvernamental al negocierii reformei PSC din 2005 a fost evidenţiat de modul în care statele au încercat să definească lista „factorilor relevanţi” pentru a obţine un „Pact croit”¹⁷ pe măsura intereselor naţionale proprii. Astfel, în categoria costurilor structurale Germania a dorit introducerea costurilor unificării europene, cu referire directă la reunificarea Germaniei dar şi a ponderii contribuţiei la bugetul UE; Franţa, ca lider în domeniul cercetării şi dezvoltării dorea ca acest tip de cheltuieli să fie avute în vedere favorabil la stabilirea cheltuielilor publice; Italia ar fi apreciat includerea cheltuielilor rezultate ale reformei fiscale, tip de reformă pe care tocmai îl aplicase prin reducerea taxelor, fapt ce a contribuit în mod esenţial la victoria în alegeri Guvernului Berlusconi; Grecia şi Irlanda au susţinut referirea explicită la investiţii publice, Grecia cheltuind extensiv pentru pregătirea Jocurilor Olimpice din 2004. Aceste pretenţii ale statelor dovedesc încă o dată caracterul politic, nu economic al PSC, în reforma acestuia primând consensul politic al statelor pe baza obţinerii unor concesii naţionale, în faţa unor finanţe publice sănătoase. Aceste concesii reprezintă tot atâtea portiţe de scăpare din calea procedurii deficitului bugetar excesiv. Cât de credibil este în acest caz angajamentul statelor pentru buna funcţionare a UEM?

Cea de a doua criză a PSC a fost determinată de un şoc economic extern – declanşarea crizei financiare globale din 2008. Explozia indicatorilor macroeconomici i-a determinat pe liderii Zonei Euro să suspende aplicarea Pactului şi să formuleze o serie de măsuri pentru a răspunde la noile realităţi economice. Consolidarea Pactului a reprezentat un punct vital pe agenda de lucru a UE, concretizată prin adoptarea de către Consiliu în noiembrie 2011, a unui pachet de şase măsuri ( aşa numitul „Six pack”) de reformă a „guvernanţei economice a UE”, care va creiona noua arhitectură a guvernanţei economice a UE.

3. Arhitectura integrată a guvernanţei economice a UE 

Criza economică şi financiară globală, urmată de aşa numita criză a datoriilor suverane au dezvăluit necesitatea întăririi guvernanţei economice a UEM, a unei mai bune coordonări a politicilor economice şi a unei mai bune supravegheri macroeconomice. Două tipuri de reforme au fost creionate pe parcursul actualei crize economice: pe termen scurt, respectiv pe termen lung.

Pe termen scurt a fost vizată oferirea de asistenţă financiară statelor aflate în dificultate prin crearea unui instrument de stabilitate temporar – Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF), care să ofere resursele financiare adecvate pentru abordarea crizei. În ciuda reticenţelor statelor membre cu privire la adoptarea unui nou Tratat, FESF reprezintă baza viitorului Tratat privind Mecanismul European de Stabilitate (MES), iar pentru a intra în vigoare, Tratatul necesită ratificarea unui număr de state reprezentând 90% din angajamentele de capital. Obiectivul comun asumat de Comisia Europeană este ca MES să intre în vigoare în iulie 2012. Mecanismul va fi finanţat din contribuţiile statelor membre şi va juca rolul unui Fond Monetar Internaţional adaptat la nivel european, acordând împrumuturi statelor, aspru condiţionate de măsuri de austeritate şi presupunând rambursarea prioritară altor împrumuturi.

Reforma pe termen lung vizează crearea unei noi arhitecturi a guvernanţei economice a UE - bazată pe trei piloni complementari: coordonare bugetară - Semestrul European (SE), coordonare fiscală - Pactul de Stabilitate şi Creştere şi coordonare macroeconomică – corectarea dezechilibrelor excesive.

Primul pilon, Semestrul European a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011,  având scopul ca UE să fie informată în permanenţă cu referire la schimbările majore din economiile naţionale, pentru a preîntâmpina potenţiale dezechilibre macroeconomice, precum cele actuale. Aceasta presupune coordonarea în mai multe etape a politicilor bugetare şi economice ale statelor membre ex-ante elaborării acestora, în consens cu PSC. SE debutează la 1 ianuarie a fiecărui an cu publicarea de către Comisie a unui Plan Anual de Creştere, acesta urmând a fi discutat în cadrul Consiliul European de primăvară din luna martie. Ghidându-se după acest Plan statele membre vor elabora şi trimite spre evaluare Comisiei în luna aprilie două documente: Programul de Stabilitate şi Convergenţă, reprezentând o strategie bugetară pe termen mediu, respectiv Programul Naţional de Reformă, cuprinzând măsuri de reformă vizate de domenii precum ocupare, cercetare, inovare, incluziune socială, energie. Pe baza evaluării Comisiei, Consiliul va elabora în iunie-iulie un ghid de recomandări specifice pentru acele ţări ale căror bugete sau politici nu sunt conforme (spre exemplu dacă planurile naţionale nu sunt realiste în termeni macroeconomici sau dacă nu vizează principalele provocări în termeni de consolidare fiscală, competitivitate, dezechilibru). În luna iulie Consiliul European şi Consiliul furnizează guvernelor ultimele sfaturi înaintea finalizării de către acestea a proiectului de buget pentru anul următor. Ulterior, proiectul bugetar va parcurge procedura legislativă internă în vederea adoptării de către Parlamentele naţionale.  

Reforma celui de al doilea pilon - Pactul de Stablitate şi Creştere face parte dintr-un pachet de 6 măsuri de guvernanţă economică¹⁸, adoptate de Consiliu în noiembrie 2011. Dacă Semestrul European îşi propune să vegheze asupra mijloacelor guvernanţei economice (buget şi reforme structurale), PSC vizează rezultatele acesteia (deficit bugetar şi datorie publică). 

Pachetul legislativ de guvernanţă economică vizează patru propuneri referitoare la chestiuni de ordin fiscal reprezentând în fapt reforma PSC şi două propuneri referitoare la depistarea şi corectarea dezechilibrelor macroeconomice incipiente din UE.

Consolidarea PSC vizează atât componenta preventivă cât şi cea corectivă iar elementul comun este reprezentat de întărirea mecanismelor de enforcement.

În faza preventivă, eşecul unui stat de a respecta principiile agreate va face statul respectiv subiectul unei avertizări timpurii din partea Comisiei şi a unei recomandări de acţiune corectivă din partea Consiliului. Pentru statele din Zona Euro, recomandarea va fi dublată de un mecanism de enforcement, sub forma deschiderii de către stat a unui depozit cu dobândă în valoare de 0,2% din PIB.  Inovaţia majoră în aplicarea PSC este dată de introducerea aşa numitului „mecanism de vot invers”: impunerea deschiderii depozitului va fi decisă în mod automat, la propunerea Comisiei, putând fi eliminată însă de state prin vot cu majoritate calificată în Consiliu, în termen de 10 zile. Cu alte cuvinte, sancţiunea este regula, anularea sancţiunii reprezentând excepţia care trebuie votată în mod special de state. Odată ce devierea fiscală este corectată, depozitul împreună cu dobânda sunt returnate statului.

Noutăţile fazei corective vizează atât pedepsirea situaţiei de deficit excesiv, cât şi aceea de depăşire a nivelului permis al datoriei publice. Noul PSC acordă mai multă atenţie indicatorului ignorat până în prezent – datoria publică- în încercarea de a-l face operaţional. Pentru aceasta statele a căror datorie publică depăşeşte 60% sunt ghidate pas cu pas de către Comisie printr-un grafic numeric, pentru a asigura diminuarea suficientă a datoriei. Se consideră că datoria publică se diminuează „suficient” dacă nivelul acesteia scade cu o rată de 1/20 pe an, pe o perioadă de trei ani. În ceea ce priveşte declanşarea procedurii de deficit excesiv, noutatea constă în introducerea aceluiaşi mecanism de sancţiune automată descris în etapa preventivă: statul indisciplinat trebuie să deschidă un depozit fără dobândă în valoare de 0,2% din PIB, care se poate transforma automat (cu amendamentul votului invers) în amendă în cazul în care statul nu respectă recomandările de corectare a deficitului.

Figura 1. Arhitectura integrată a guvernanţei economice europene

Cel de al treilea pilon este reprezentat de chestiunile macroeconomice din cadrul pachetului de guvernanţă economică. Acestea sunt reglementate prin două regulamente organizate, ca şi în cazul PSC, pe două elemente: preventiv şi corectiv. Noutatea este reprezentată de introducerea unui nou element al cadrului UE de supraveghere economică - procedura de dezechilibru excesiv, similară procedurii deficitului excesiv din domeniul bugetar. Aceasta cuprinde o evaluare periodică a riscurilor de producere a dezechilibrelor, pe baza unei tabele de marcaj a indicatorilor economici. Pe această bază, în cazul statelor membre cu risc ridicat, Comisia poate lansa examinări minuţioase în urma cărora se vor identifica probleme grave care determină respectiva situaţie. În cazul statelor cu dezechilibre grave sau care afectează UEM, Consiliul poate adopta recomandări şi poate iniţia procedura de dezechilibru excesiv. Statul vizat trebuie să prezinte un plan temporizat de măsuri corective, aprobat de Consiliu, nerealizarea planului atrăgând după sine sancţiuni, sub forma unei amenzi anuale în valoare de 0,1% din PIB. Amenda este automată, dar poate fi oprită prin mecanismul votului invers – majoritate calificată exprimată de statele membre ale Zonei Euro din Consiliu.

Integrarea tuturor elementelor de reformă generează structura din Figura 1.

Elementele noii arhitecturi a guvernanţei economice europene nu au fost lipsite de critici: ce garantează faptul că statele vor respecta Semestrul European şi vor oferi date reale, fără mecanisme de enforcement? Proiectul noii guvernanţe economice a UE a primit diverse aprecieri, unele voci considerând reforma inadecvată – ar fi necesară restabilirea absolută a suveranităţii monetare şi fiscale naţionale prin dezmembrarea parţială sau chiar dizolvarea Zonei Euro pentru a putea atenua şocurile economice; alte voci, federaliste, consideră reforma insuficientă: nu există un guvern economic european, PSC consolidat nu înlocuieşte o reală uniune fiscală, reforma fiscală trebuie dublată de o reformă a bugetului UE pentru a-i oferi mai multe resurse proprii pentru reformele structurale,  şi nu în ultimul rând, cele mai recente dezbateri problematizează în direcţia unei reale reforme a guvernanţei economice europene prin adoptarea un nou Tratat al Uniunii. 

4. Către un nou Tratat al Uniunii Europene în 2012?

Arhitectura recent reformată a Uniunii Economice şi Monetare cumulează Semestrul European, Pactul de Stabilitate şi Creştere consolidat şi o nouă procedură privind dezechilibrele macroeconomice. Şefii de state şi de guverne reuniţi în decembrie 2011 la Consiliul European de iarnă de la Bruxelles au agreat faptul că unele din măsurile descrise anterior sunt suficient reglementate doar la nivelul legislaţiei secundare (regulamente sau directive) însă altele ar trebui incluse în legislaţia primară – aceasta însemnând adoptarea unui nou Tratat. Existenţa acestui Tratat este deocamdată incertă, în lipsa unanimităţii în rândul statelor membre ale UE, Marea Britanie făcând apel la dreptul de veto. Consiliul European a concluzionat că măsurile ar putea fi adoptate printr-un acord internaţional care urmează să fie semnat în luna martie, acord faţă de care şi-au exprimat sprijinul şi şefii de stat sau de guvern din statele non-euro Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Suedia.

Consiliul European de primăvară din martie va lămuri mai mult lucrurile. Cât de credibilă este noua guvernanţă economică europeană şi cum va fi implementată ca răspuns ultim în faţa crizei, rămâne de văzut; singura certitudine este dată de previziunile economice pentru 2012  – un an de recesiune, de nemulţumiri sociale crescânde, şi de tulburări politice. Şi nu în ultimul rând, un an electoral în SUA, Rusia, Franţa şi România.

Bibliografie
AMADOR, Manuel, „Fiscal Policy And Budget Deficit Stability In A Continuous Time Stochastic Economy”, FEUNL Working Paper Series, Universidade Nova de Lisboa, (2000).
BARROSO, Jose Manuel, „Reînnoirea europeană – Discursul pe 2011 privind starea Uniunii”, (28 septembrie 2011), disponibil la Starea Uniunii 2011, accesat la 28.09.2011.
BERNHEIM, B. Douglas, „A neoclassical perspective on budget deficits”, Journal of Economic Perspectives,  vol. 3, nr. 2, (1989).
BLANCHARD, Olivier, „Debt, deficits and finite horizons”, Journal of Political Economy, 93:21, (1985).
BLAVOUKOS, Spyros, PAGOULATOS, George, „Negotiating in stages: National positions and the reform of the Stability and Growth Pact”, European Journal of Political Research, nr. 47, (2008).
CHANG, Michele, „Reforming the Stability and Growth Pact: Size and Influence in EMU Policymaking”, European Integration, vol. 28, nr. 1, (2006).
COUNCIL of the European Union, „Economic governance: Council adopts legal texts”, nr. 16446/11 (2011), disponibil online la Comunicat Consiliu, accesat la 05.01.2012
FINGLAND, Lisa, BAILEY, Stephen, „The EU’s Stability and Growth Pact: It`s Credibility and Sustainability”,  Public Money and Management (august 2008).
FOURCANS, André, WARIN, Thierry, „Stability and Growth Pact II: Incentives and Moral Hazard”, Journal of Economic Policy Reform, vol. 10, nr.1, (2007).
HEIPERTZ, Martin, VERDUN, Amy, „The dog that would never bite? What can we learn from the origins of the Stability and Growth Pact”, Journal of European Public Policy, vol. 11, nr. 5, (2004).
JABKO, Nicolas, „The hidden face of the euro”, Journal of European Public Policy, vol.17, nr. 3, (2010).
LEBLOND, Patrick, „The Political Stability and Growth Pact is Dead: Long Live the Economic Stability and Growth Pact”, Journal of Common Market Studies, vol.44, nr. 5, (2006).
MCKAY, David, „Economic logic or political logic? Economic theory, federal theory and EMU”, Journal of European Public Policy, vol. 12, nr. 3, (2005).
PAUDYN, Bartholomew, „Regulating European Monetary Relations through Risk and Uncertainty: Governance and the Asymmetric Application of the Stability and Growth Pact”, Lucrare prezentată la Annual Convention of the International Studies Association, Chicago, 28 feb.- 3 martie 2007.

CORINA TURȘIE – Asistent Universitar la Universitatea de Vest din Timişoara, Doctorat în Ştiinţe Politice la SNSPA Bucureşti.

 sus