Reforme (Uniunea Europeană)

Reforma unei zone monetare sub-optimale¹
 

ION-LUCIAN CATRINA
[The Bucharest Academy of Economic Studies]

Abstract:
For more than two years, the most used expression in relation with the European Union refers to the imminent monetary „disintegration”. Such a scenario is not realistic at all, because it does not take into account the economic interdependencies existing between the member countries of the monetary zone. This paper aims at showing that despite the fact that the European Monetary Union has started as a sub-optimal monetary area, it will not disintegrate, but rather force the reform towards fiscal unification. We also highlight the fact that the latest mechanisms chosen to ensure budgetary stability are only temporary solutions compared with the complex European Union’s issues: high debts, fiscal policy, competitiveness, growth and others.

Keywords: monetary union; fiscal reform; public debt; growth; competitiveness

Dificultăţile întâmpinate de către cea mai mare parte a statelor membre ale Uni­unii Europene, reflectate în principal în asigurarea sinuoasă a resurselor financiare necesare onorării angajamentelor scadente în sarcina datoriei publice, au creat din ce în ce mai puternic temerea abandonului monedei unice europene şi chiar dezintegrarea Uniunii Europene. Aceste emoţii au găsit un fundament solid în lipsa totală de reacţie a liderilor europeni, care, în aproape trei ani de zile de la instaurarea profundă a crizei economice, nu au formulat nici un fel de proiect sau iniţiativă fermă, care ar fi putut să calmeze pieţele de credit internaţionale şi să reinstaureze încrederea în economia europeană.  Rezistenţa statelor membre la reformele structurale care se impuneau, precum şi inconsistenţa integrării politice la nivelul uniunii, au avut ca rezultat soluţii improvizate, temporare, care să trateze efectele şi nu cauzele crizei finanţării datoriilor.

Cel mai bun exemplu, în acest sens, îl reprezintă soluţia provizorie a restructurării datoriei publice a Greciei, implementată în luna octombrie 2011. Externalităţile negative care au decurs din această decizie s-au reflectat în dinamica negativă a ratei dobânzilor în majoritatea statelor membre, în special pentru obligaţiunile italiene şi ale noilor state membre şi au contribuit şi mai mult la adâncirea valului de euroscepticism. Mai grav, din perspectiva unităţii politice, este faptul că dificultăţile economice au şubrezit unitatea construcţiei europene, divizând-o în două grupuri de ţări, pe axa Nord-Sud: state membre cu echilibre macroeconomice solide şi state care nu au depus nici un efort de ajustare a deficitelor şi datoriei publice.

Astfel, au apărut unele scenarii care prefigurau excluderea statelor care au încălcat în mod repetat criteriile convergenţei nominale, mai ales cele ale stabilităţii fiscale, prin proiectarea şi execuţia unor bugete bazate pe deficite excesive şi prin deteriorarea raportului dintre datoria publică şi produsul intern brut. În acest grup de ţări, denumit în mod sarcastic PIIGS, se află Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia şi Spania, care fie nu s-au supus rigorilor procedurii deficitului excesiv, proces consacrat prin Pactul de Stabilitate şi Creştere, fie au utilizat metode de raportare a datelor statistice, care nu au reflectat situaţia economică reală.

Un alt scenariu prefigura ca un alt grup de ţări, compus din ţările nordice, la care s-ar fi alăturat şi Germania, să manifeste interes pentru opţiunea „exit”² din zona monetară, pentru a evita poveri fiscale suplimentare asupra propriei populaţii, determinate în principal de indisciplina financiară a membrilor sudici.

Cu toate acestea, nici unul dintre aceste scenarii, care au mai degrabă un caracter publicistic, decât unul fundamentat ştiinţific, nu poate fi luat în considerare, având în vedere interdependenţele economice foarte puternice care s-au stabilit şi consolidat în ultimii zeci de ani între statele membre, precum şi consecinţele aproape imposibil de estimat ale unei eventuale dezintegrării a zonei monetare europene.

Ceea ce se poate spune însă cu certitudine este faptul că actuala criză a finanţării datoriilor publice impune măsuri de reformă reală a politicii fiscale şi bugetare în Uniunea Europeană, chiar dacă acest lucru va implica amendarea tratatelor, precum şi procedurile sinuoase care le presupune ratificarea lor în cadrul statelor membre.

Mai trebuie spus că politica fiscal-bugetară comună nu reprezintă singurul domeniu care necesită transformări radicale, pentru ca moneda europeană să poată supravieţui şi acţiona pe pieţele internaţionale ca un instrument financiar puternic, stabil şi caracterizat de încredere.

Pierderile constante de competitivitate ale produselor europene, rigiditatea pieţei muncii, degradarea parametrilor demografici, vulnerabilităţile sistemului bancar, gradul modest de inovaţie încorporată în produse, precum şi menţinerea unor decalaje semnificative de dezvoltare între statele fondatoare şi noii membri reprezintă alte domenii la care se impun tranformări structurale.

Şase decenii de evoluţie în teoria integrării interstatale

Caracterul suis generis al proiectului integraţionist european, precum şi impunerea treptată a Uniunii Europene ca actor economic mondial au determinat o dezvoltare rapidă şi în literatura economică a numeroase teorii legate de fenomenul integrării interstatale.

Contribuţii însemnate au adus în decursul timpului Jacob Viner (1950), Jan Tinbergen (1954), James E. Meade (1955), Tibor Scitowsky (1958), Richard G. Lipsey (1960), Bela Balassa (1962), Kenen (1969, 2000), Pelkmans (2003), Blanchard (2003), Wallace (2005) şi mulţi alţii. Chiar dacă procesul integraţionist european a beneficiat de o puternică atenţie din partea economiştilor, trebuie spus că cea mai mare parte a teoriilor economice au fost formulate aposteriori procesului de integrare.

Punctul de plecare în analiza integrării economice l-a constituit anul 1950, când Jacob Viner a introdus concepte precum cele de creare şi deturnare de comerţ³. Analizele lui Jacob Viner au continuat linia clasică a lui Adam Smith şi David Ricardo, privind determinarea cauzelor şi efectelor liberalizării schimburilor comerciale. Ca urmare, o liberalizare totală a comerţului ar conduce la un optim, în sens paretian, la o alocare optimă a resurselor şi la o maximizare a bunăstării, ceea ce poate fi considerată cea mai bună alegere sau prima alegere „The first best”. Liberalizarea totală a comerţului se realizează, în fapt, mai greu, ca urmare a diferenţelor de dezvoltare economică dintre state. Liberalizarea în cadrul unui aranjament regional este un caz particular al avantajelor comparative din cadrul liberalizării totale. În acest context, liberalizarea în plan regional, corespunde unui optim de ordinul al doilea „The second best”⁴, pentru care au optat şi fondatorii Comunităţii Economice Europene.

După apariţia lucrării lui Jacob Viner şi până în 1965, teoria integrării economice a cunoscut două etape de dezvoltare: prima etapă în care a fost analizat efectul uniunilor vamale asupra producţiei (Viner, 1950), asupra consumului (Meade, 1955 şi Lipsey, 1957) şi asupra fluxurilor comerciale; o a doua etapă, în care au fost studiate obiectivele urmărite de cei care intră în procesul de integrare, îndeosebi la Johnson (1965) şi Cooper şi Massell (1965).

Makower şi Morton (1953) au continuat analiza pe tema condiţiilor care influenţează câştigurile obţinute într-o uniune vamală, cu ajutorul efectelor de creare şi deturnare de comerţ. Ei au ajuns la concluzia potrivit căreia, în urma efectelor de creare de comerţ, câştigurile vor fi cu atât mai mari cu cât costurile vor fi mai diferite între ţările participante⁵. Tot ei au făcut distincţia între economii competitive şi economii complementare, concluzionând că, uniunile vamale între economii complementare vor aduce câştiguri semnificative pentru participanţi.

Meade considera că, pe lângă efectul de creare şi deturnare de comerţ, se poate vorbi şi despre un al treilea efect, extern, adică despre o intensificare a schimburilor între ţările care nu participă la uniune, efect ce poate influenţa favorabil alocarea resurselor în ţările terţe⁶.

Lipsey a analizat, la rândul său, efectele de consum şi aspectele legate de optimul de rangul al doilea. El a arătat că, similar efectelor de producţie, efectele de consum pot duce fie la creşterea, fie la scăderea bunăstării⁷. Atunci când se ţine cont şi de efectele de consum, nu se mai poate concluziona atât de simplu că efectele de creare de comerţ sunt pozitive, iar cele de deturnare sunt negative, cum iniţial susţinea Viner.

Teoria uniunii vamale a fost completată ulterior cu teoria pieţei comune, ce presupune luarea în calcul şi a liberei circulaţii a factorilor de producţie între ţările membre, şi cu teoria uniunii monetare, dezvoltată în jurul conceptului de „zonă monetară optimală”.⁸

Teoria zonei monetare optimale încearcă să clarifice condiţiile şi precondiţiile în care realizarea unei uniuni monetare este eficientă din punct de vedere economic sau altfel spus atunci când costurile asociate renunţării la politica monetară proprie sunt inferioare beneficiilor adoptării monedei unice.

Sintetizând studiile pe această temă⁹, putem enumera cel puţin o parte dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite de membrii unui spaţiu integrat în scopul realizării uniunii monetare şi pentru a putea vorbi de funcţionarea optimă a acesteia: o mobilitate mare a factorilor de producţie, un grad ridicat de deschidere a economiilor ţărilor membre, un grad ridicat de diversificare a producţiei, flexibilitatea preţurilor şi a salariilor, realizarea convergenţei în materie de inflaţie, salarii, productivitate, în scopul depăşirii şocurilor externe asimetrice, în condiţiile în care variaţia cursului de schimb nu mai poate să fie folosită în acest scop.

În legătură cu oportunitatea introducerii unei monede unice europene, care să circule nestingherit pe întreg spaţiul integrat, părerile economiştilor şi liderilor europeni au fost împărţite.

Există susţinători ai monedei unice, care o văd drept consecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil al funcţionării acesteia. Moneda unică diminuează costurile de informare şi de tranzacţie asociate schimburilor, facilitează compararea preţurilor internaţionale, elimină incertitudinea legată de ratele de schimb, diminuează sau înlătură riscul de schimb intra-comunitar, contribuie la întărirea disciplinei financiare, la dezvoltarea cooperării, la atragerea de investiţii directe şi de portofoliu.

Există, de asemenea şi economişti care văd în introducerea unei monede unice o mare greşeală, reflectată pierderea suveranităţii în realizarea politicii monetare. Această ultimă atitudine a fost puternic împărtăşită de către Danemarca, Suedia şi Marea Britanie, care acţionând în logica Europei cu geometrie variabilă au preferat să îşi păstreze suveranitatea monetară.

Criza a impus reforma zonei monetare

În prezent, Uniunea Europeană se îndreaptă către realizarea uniunii totale¹⁰, care presupune pe lângă unificarea monetară şi uniunea fiscală şi a politicilor sociale, completate cu instituirea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii să fie obligatorii pentru statele membre. Cedarea unor competenţe naţionale la nivel supranaţional a reprezentat aproape întotdeauna piatra de încercare a integrării europene, realizată în cele mai multe dintre cazuri prin stagii intermediare de integrare şi termene de tranziţie necesare ajustărilor şi menajării susceptibilităţilor naţionale. Exemplul cel mai recent al rezistenţei la creşterea integrării fiscale îl reprezintă „veto-ul” britanic exprimat la Bruxelles, în data de 9 noiembrie 2011, prin care a fost blocată indefinit modificarea tratatelor îm scopul creării uniunii fiscale. Cu toate acestea, ceilalţi 26 de membri au înţeles necesitate reformei fiscal-bugetare europene, însă instrumentele agreate de aceştia pentru realizarea transformărilor necesare nu au reprezentat paşi reali către o uniune fiscală şi un buget federal mai consistent, ci doar pârgii de stabilizare care vor cădea, ca şi până acum, tot în sarcina statelor membre.

Astfel, principala direcţie de reformă înscrisă în Declaraţia şefilor de stat şi de guvern de la Bruxelles vizează adăugarea, la cele cinci criterii ale convergeneţei nominale¹¹, unui nou criteriu nominal, care obligă statele membre ale Uniunii Europene să obţină un nivel scăzut al deficitului bugetar structural¹² de cel mult 0,5% din produsul intern brut.

Altfel spus, bugetele naţionale trebuie să fie în echilibru sau în surplus. Asistăm, aşadar la o redescoperire, la o revalorizare a unei mai vechi paradigme economice, care respingea a priori deficitele bugetare create pentru acoperirea cheltuielilor guvernamentale ordinare.

În secolul al XIX-lea, clasicii nu se opuneau atât de mult utilizării potenţialelor deficite bugetare pentru capitalizarea economiei, ci mai degrabă tentaţiei politicienilor de a da o utilizare neproductivă resurselor financiare împrumutate. În secolul trecut teoria bugetelor echilibrate a fost demitizată, înţelegându-se necesitatea existenţei unei „centuri de siguranţă” în cazul producerii unor şocuri economice.

Chiar şi economiştii care au apărat fervent teoria bugetelor echilibrate au acceptat necesitatea unor excepţii, însă stabilirea acestora s-a dovedit a fi o misiune extrem de grea. Spre exemplu, Arthur Cecil Pigou, unul dintre economiştii care era convins că o economie bine organizată îşi poate acoperi cheltuielile ordinare prin intermediul taxelor, avea să admită până la urmă că se pot accepta excepţii dacă anumite calamităţi naturale sau războaie pot afecta capacitatea „maşinăriei” guvernamentale de a colecta taxele din economie¹³. De asemenea, Pigou avea să deschidă calea excepţiei pentru deficitele bugetare utilizate în scopul realizării investiţiilor publice: „împrumuturile făcute pentru acumularea sau producerea unor bunuri de capital nu pot fi văzute ca fiind periculoase”¹⁴.

Evoluţiile economice europene din ultimul deceniu, au confirmat temerile anterioare ale economiştilor clasici, reflectate în crearea unor deficite excesive determinate nu numai de cheltuieli ordinare ci şi de programe sociale supradimensionate¹⁵ şi mai puţin de cheltuieli investiţionale cu efecte de multiplicare în economie. În special, pentru acest motiv, liderii europeni au optat pentru paradigma bugetelor echilibrate, pierzând însă din vedere nevoia de creştere economică superioară a noilor state membre, creştere bazată pe deficite bugetare orientate către investiţii publice.

O primă iluzie a liderilor europeni constă în faptul că  au considerat că eficacitatea regulei bugetelor echilibrate depinde de înscrierea acestui principiu în actele constituţionale naţionale. Macrostabilitatea financiară nu depinde exclusiv de amendarea constituţiilor naţionale¹⁶, iar implementarea unor principii nominale în legile fundamentale nu garantează realizarea acestora. Stabilitatea bugetară şi consolidarea politicii fiscale trebuie să fie înainte de toate o atitudine guvernamentală şi mai apoi poate lua şi traiectorii formale. Merită amintită în acest context ironia cu care James Buchanan caracteriza amendarea actului fundamental cu regula bugetului echilibrat, amintind că în secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea politica bugetară americană s-a menţinut în limitete echilibrului economic, fără ca acest principiu să fie consacrat în vreun amendament constituţional¹⁷.

De asemenea, noul „pact fiscal” nu precizează termenele în care ajustările bugetare ar trebui făcute de către statele membre sau termenele asupra cărora se evaluează noile reguli fiscale. În noile state membre, confruntate cu dezechilibre structurale încă substanţiale, deficitele bugetare structurale sunt încă mari. O ajustare bugetară rapidă ar compromite ritmul de creştere economică al acestora, precum şi obiectivele de recuperare rapidă a decalajelor economice.

De asemenea, evaluarea echilibrului bugetar şi a noului criteriu nominal referitor la deficitul structural ar trebui făcută de-a lungul unui ciclu economic şi nu de-a lungul unui an financiar. Statele membre ar putea beneficia astfel de spaţiul fiscal necesar pentru a crea pachete de stimuli fiscali în perioadele economice dificile şi ar putea onora din surplus, în perioadele de avânt economic, angajamentele asumate în sarcina datoriei publice. Prin urmărirea acestor obiective, de-a lungul unui ciclu economic, nu ar fi perturbat potenţialul de creştere economică şi ar rămâne extrem de utilă pârghia deficitului bugetar ca veritabil „buffer” împotriva şocurilor externe.

Ieşirea din sub-optimal a zonei monetare europene

Chiar dacă ansamblul măsurilor adoptate la Bruxelles în noiembrie 2011 urmăresc crearea unei „uniuni a stabilităţii fiscale”, nu putem să nu remarcăm că prin conţinutul şi obiectivele măsurilor preconizate sunt privilegiate aspectele nominale ale convergenţei şi sunt trecute în plan secundar obiectivele convergenţei reale. În fapt, chiar dacă cele două procese, convergenţa nominală şi cea reală, se influenţează reciproc, o reformă sustenabilă nu poate vedea aceste procese decât în complementaritatea lor. Cu toate acestea, cunoscând decalajele de dezvoltare încă semnificative între UE15 şi noile state membre, trebuie să spunem că reformele stabilităţii fiscale trebuie să răspundă şi nevoii de catching up.

Mai trebuie spus faptul că nu toate statele membre ale Uniunii Europen, afectate de actuala criză financiară, au avut politici fiscal-bugetare nesustenabile, ci s-au confruntat cu dezechilibre ale economiei sectorului privat: supradimensionarea unor ramuri industriale sau slaba lor diversificare, supraexpunerea financiară a unor instituţii bancare, pierderea constantă a competitivităţii produselor sau deteriorarea perspectivelor de creştere.

Pentru acest motiv prima reacţie consistentă la instabilitatea financiară europeană, formulată la începutul anului 2011, a luat forma „Pactului pentru Competitivitate” realizat de grupul de lucru coordonat de Van Rompuy, care recunoştea că în ultimii ani a fost privilegiată respectarea condiţiilor nominale din Pactul de Stabilitate şi Creştere, în detrimentul promovării unor politici care să rezolve problema pierderilor constante de competitivitate şi care să întărească convergenţa reală a statelor membre.

Potenţialul default al Greciei, din toamna anului 2011, supraexpunerea băncilor germane şi franceze prin volumul mare al titlurilor de stat greceşti acumulate, precum şi deteriorarea condiţiilor de finanţare a datoriei publice italiene au trecut din nou în plan secund importanţa problemelor structurale ale economiei europene, iar eforturile s-au concentrat asupra creării şi alimentării Mecanismului European de Stabilitate şi asupra verigilor de consolidare fiscală şi bugetară a statelor membre.

Pentru ieşirea din sub-optimal a monedei unice europene se impune reevaluarea condiţiilor necesare pentru ca o zonă monetară să poată funcţiona optim, iar eforturile europene vor trebui să se concentreze în viitor în aceste direcţii: managementul sustenabil al structurii producţiei şi consumului, flexibilizarea preţurilor şi salariilor, mobilitatea forţei de muncă, mobilitatea capitalurilor, integrarea fiscală şi integrarea politică. De asemenea, trebuie reactivate principiile Pactului pentru competitivitate şi indicatorii specifici de măsurare a progreselor în sensul creşterii competitivităţii economiei europene: competitivitatea preţurilor, echilibrele externe, rata investiţiilor (în cercetare, dezvoltare, educaţie, infrastructură, ca pondere în PIB).

„Pactul fiscal”, succesorul Pactului de Stabilitate şi Creştere, nu trebuie văzut decât ca un prim pas către reforma reală a politicii fiscale europene şi ca o primă etapă a realizării unificării acestei politici. În fapt, politica fiscală, de la o competenţă exclusivă a statelor, va deveni în primă instanţă o competenţă partajată, odată cu implementarea noului pact fiscal, luând în considerare monitorizarea proiectelor bugetare naţionale şi mecanismul de raportare ex ante a planurilor naţionale privind emisiunile de titluri de stat.

Aşadar, viziunea federalistă asupra politicii fiscale comune tinde să prindă contur în următorul deceniu, componentele sale principale fiind: un buget comun consistent alimentat prin transferuri superioare celor actuale, o politică a taxării unificate şi o autoritate fiscală comună eficientă, flexibilă, capabilă să implementeze rapid măsuri de stimulare şi macrostabilizare a economiei europene.

În acest moment, bugetul comunitar este mult prea redus pentru a asigura redistribuirea fiscală pe care o reclamă obiectivele coeziunii economice şi sociale la nivelul Uniunii Europene. Un buget european mai solid, prin creşterea tranferurilor de la puţin peste 1%, la 4-5% din PIB, ar creşte real capacitatea de transfer fiscal, cu efecte benefice asupra tuturor membrilor. Percepţia şi modul de raportare la economia europeană trebuie să se schimbe în mod radical, în sensul abandonării abordării politicilor economice doar din perspectivă eminamente naţională, pentru a privilegia soarta întregii economii europene, în ansamblul ei.

Nu trebuie să pierdem din vedere că o consolidare a bugetului comunitar are nevoie şi de o clarificare a nivelurilor de administrare sau altfel spus o reformă a descentralizării europene, pentru a se cunoaşte precis până unde operează bugetul european şi ce rămâne în sarcina comunităţilor locale.

La fel de importantă este şi uniformizarea taxării la nivelul Uniunii Europene, pentru a înlătura tentaţiile dumping-ului fiscal, frecvent practicat de unele state membre în scopul atragerii rapide de investiţii străine directe. Chiar dacă acest lucru nu se poate realiza instantaneu, din cauza efectelor bugetare puternice pe care le-ar provoca stabilirea unui nivel comun al taxelor, unificarea taxării se poate realiza treptat prin fixarea unui tunel fiscal cu o bandă de oscilaţie confortabilă ajustărilor bugetare (+/-2,5%) pentru principalele taxe şi impozite practicate la nivelul statelor membre: taxa pe valoarea adăugată, impozit pe profit, impozit pe venit şi altele.

În privinţa autorităţii fiscal-bugetare europene, nu consider necesară înfiinţarea unei noi entităţi supranaţionale, atâta vreme cât Comisia Europeană există, are legitimitatea democratică necesară implementării măsurilor fiscal-bugetare, este responsabilă în faţa Parlamentului European şi are deja experienţa necesară pentru a îndeplini o astfel de misiune. Comisia Europeană acţionează deja de foarte mult timp ca autoritate supranaţională în multiple domenii ale economiei europene, precum agricultura, concurenţa, transporturile şi a demonstrat deja capacitatea funcţională de a acţiona.

Ceea ce lipseşte Comisiei Europene pentru a putea fi considerată o adevărată autoritate fiscal-bugetară sunt competenţele transferate de către statele membre al Uniunii Europene. Consider că transferul competenţelor monetare către Banca Central Europeană a spulberat deja mitul imposibilităţii transferului de competenţe suverane, cu atât mai mult cu cât moneda naţională reprezintă unul dintre cele mai importante simboluri ale statului naţional.

Bibliografie
BALASA, Bela, The theory of economic integration, George Allen & Unwin Ltd, London, 1962.
BALASSONE, F., Franco, D., EMU Fiscal Rule: a New Answer to an Old Question?, Bank of Italy, Research Department, 2001.
BALASSONE, F., Franco, D., Zotteri, S., Public Debt: A Survey of Policy Issues, Bank of Italy, Research Department, 2004.
BARRO, T.R., Oct., “On the Determination of Public Debt”, The Journal of Political Economy, Vol. 87, No. 5, Part 1, (1979) 940-971.
BLANCHARD, O., Giavazzi, Fr., Improving the SGP trough a Proper Accounting of Public Investment, Center for Economic Policy Research, London, 2003.
BUCHANAN, J.M., “The balanced budget amendment: Clarifying the arguments”, Public Choice, 90, (1997) 117-138.
BUCHANAN, M. J., Wagner E. R., Public Debt in a Democratic Society, American Enterprise Institute for Public Policy Research, Washington, 1958.
BUITER, H. Willem, How to Reform the Stability and Growth Pact, National Bureau of Economic Research, Cambridge, 2003.
BUITER, H. Willem, Ten Commandments for a Fiscal Rule in the E(M)U, National Bureau of Economic Research, Cambridge, 2003.
CANYONERI, M. B., Cumby R. E., Diba T. B., How Do Monetary and Fiscal Policy Interact in the European Monetary Union?, National Bureau of Economic Research, Cambridge, 2006.
CATRINA, Lucian, Le mythe de la constitutionnalisation du déficit budgétaire, Est Europa La revue, Pau, Nr. 2/2011.
DRĂGULIN, Sabin, “Guvernul Robin Hood: câteva observaţii sociologice”, Sfera Politicii, nr. 165, 2011.
GIAVAZZI, F., Spaventa L., Why the Current Account Matters in a Monetary Union: Lessons from the Financial Crisis in the Euro Area, Discussion Paper No. DP8008, Centre for Economic Policy Research, London, September 2010.
HALLERBERG, M., “Fiscal Federalism Reforms in the European Union and the Greek Crisis”, European Union Politics, Sage, Vol. 12, (2010) 127-142.
HONJO, Keiko, The Golden Rule and the Economic Cycles, International Monetary Found, Working Paper No. 07/199, 2007.
IRONS, John, Bivens Josh, Government Debt and Economic Growth, Economic Policy Institute, Washington, 2010.
MAJOCCHI, A., “Theories of Fiscal Federalism and the European Experience”, in A. Ward, L. Ward (eds),  The Ashgate Research Companion to Federalism, Ashgate, (2009) 425-440.
MAJOCCHI, A, Velo D., Federalismo Fiscale: Una Nuova Sfida per L’Europa, CEDAM, 1999.
MEADE, J.E., “Is the National Debt a Burden?” Oxford Economic Papers, New Series, Vol. 10, No. 2, (1958) 163-183.
MODIGLIANI, F., Long-Run Implications of Alternative Fiscal Policies and the Burden of the National Debt, MIT Press, Cambridge, 2005.
MUNDELL, R.A., “A Theory of Optimum Currency Areas”, The American Economic Review, Vol. 51, No. 4., (1961) 657-665.
PIGOU, C. Arthur, A Study in Public Finance, St. Martin’s Press Inc, New York, 1929.
REINHART, M. C., Rogoff, S. K., From Financial Crash to Debt Crisis, National Bureau of Economic Research, Cambridge, 2010.
REINHART, M. C., Rogoff, S. K., Growth in a Time of Debt, National Bureau of Economic Research, Cambridge, 2010.
SCHUKNECHT, Ludger, Moutot Philippe, Rother Philipp, Stark Jurgen, The Stability and Growth Pact. Crisis and Reform, Occasional Paper Series, European Central Bank, September 2011.
TALVI, Ernesto, Vegh A. Carlos, Tax base variability and procyclical fiscal policy in developing countries, Journal of Development Economics 78, (2005) 156– 190.
WOODS, Robert, The Role of Public Debt in the UK Fiscal Rules, Bank of Italy, Research Department, 2004.
WOODS, Robert, The Role of Fiscal Indicators in Setting Fiscal Policy in The U.K., Bank of Italy, Research Department, 2006.

ION-LUCIAN CATRINA – Lector univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină, „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, Şcoala Postdoctorală A.S.E., Bucureşti.

 sus