Reforme (Europa/Ex URSS)

Caucazul de Sud. O traiectorie incertă
Analiza vulnerabilităţilor în respectarea drepturilor omului
și recomandări pentru construcţia democratică
 

CRISTIAN GHERASIM
[The University of Bucharest]

Abstract:
Fifteen years after Armenia, Azerbaijan and Georgia Achieved independence, power is still concentrated in the hands of a few. There are strong regional disparities within all three countries, with the capitals having the lion’s share of population, power and resources. Minorities are poorly represented in public life and suffer from lack of educational opportunities and breaches of human rights from those that make up the majority. More often than not, continue weak statehood means that states are incapable of providing basic public services, let alone ensure protection against human rights abuses.

Keywords: human rights; secession; frozen conflicts; south Caucasus; international community; energy resoursces; failed states

O regiune a slăbiciunilor

Zona caucazului de sud cuprinde state vulnerabile, măcinate de conflicte, extremism, instabilitate politică şi economică. Aflate odată pe celebrul Drum al mătăsii, aceste ţări au rămas în continuare simple rute de tranzit pentru resurselor energetice, fără a se transforma în jucători economici importanţi, capabili de impunerea unei voinţe proprii. Problema majoră a ţărilor din Caucazul de Sud este cea a conflictelor nerezolvate care blochează dezvoltarea şi deturnează obiectivele politice. Caucazul de Sud a devenit terenul conflictelor de interese, unde marile puteri se luptă pentru influenţă, eliminând astfel posibilitatea unui răspuns internaţional unitar la problemele regiunii. Putem vorbi la acest nivel mai degrabă de intervenţii limitate ce au un impact minor asupra statelor din regiune.

Autoritatea slăbită a statelor din zonă înseamnă că aceste ţări sunt incapabile să ofere servicii publice cetăţenilor săi, care apelează la alte mijloace pentru asigurare subzistenţei: economie subterană, crimă organizată, migraţie. Politica este organizată în jurul unor reţele informale, cu elite ce au drept unic obiectiv auto-prezervarea şi asigurarea succesiunii. Menţinerea acestor elite la conducerea statelor se obţine prin manipularea alegerilor. Cu excepţia scrutinului prezidenţial din Georgia în 2004, niciuna dintre elitele politice din statele Caucazului de Sud nu a cedat voluntar putere în urma unor alegeri libere şi corecte. Totuşi, calitatea de membru al Consiliului Europei şi legăturile strânse cu Uniune Europeană au împins regimurile respective spre o mai mare toleranţă faţă de partidele de opoziţie. Acest fapt a redus riscul unor revolte politice violente, în timp ce migraţia populaţiei şi apatia generală au limitat sever puterea de negociere a mişcărilor de rezistenţă. Multe dintre instituţiile statelor din acestă regiune continuă să funcţioneze după înveteratele practici sovietice. Aceste state sunt incapabile să facă faţă presiunilor externe şi provocărilor regionale cum ar fi traficul de droguri, Jihadul Islamic sau dezastrelor naturale.

Cincisprezece ani după obţinerea independenţei, Armenia, Azerbaijan şi Georgia menţin încă un sistem în care puterea politică este concentrată la nivelul câtorva indivizi. La nivel socio-economic sunt vizibile disparităţi regionale în cadrul celor trei state, unde capitalele deţin partea leului în privinţa populaţiei, prosperităţii economice şi a resurselor. Minorităţile - precum armenii şi azerii în Gerogia, sau kurzii în Azerbaidjan - sunt prost reprezentate în viaţa publică şi suferă din lipsa serviciilor de educaţie, sănătate şi infrastructură, rămânând cu totul neglijate în societăţile respective.

Influenţa externă constituie un factor major în determinarea traiectoriilor politice a acestor state. Acţiunile pe care Rusia le va întreprinde vor influenţa semnificativ viitorul acestor ţări. Detaşarea de trecutul sovietic este un veritabil barometru în măsurarea reală a ataşamentului şi aspiraţiilor către structurile europene şi nord-atlantice.

Dificultăţi socio-economice

Situaţia socio-economică în Caucazul de Sud este dezastruoasă. În 2008, la 17 ani după dizolvarea Uniunii Sovietice, PIB-ul pe cap de locuitor, mortalitatea infantilă şi nivelul sărăciei erau de 3 ori mai modeste decât cele din statele baltice, şi ele foste republici sovietice. Ultimul raport al United Nations Development Programme reflectă un declin al bunăstării sociale, al sistemului educaţional şi de sănătate, comparativ cu nivelurile înregistrate în perioada sovietică. Armenia a ocupat locul 83, Georgia 100, iar Azerbaidjan locul 101, în inventarul alcătuit de ONU.

Acest trend va continua, deşi Azerbaidjan va cunoaşte o stimulare a economiei ca urmare a oleductului Baku-Tbilisi-Ceyhan(BTC). Conflictele nerezolvate au cimentat un comportament marcat de parohialism şi patrimonialism al celor aflaţi la putere, de monopoluri economice şi carteluri ce subminează comerţul liber şi competiţia. După cum am amintit, minorităţile, precum armenii în Georgia , sunt defavorizate economic şi marginalizate social.

Migraţia, în mare parte către Rusia, este o problemă serioasă. Aproximativ cinci milioane de locuitori ai Caucazului de Sud au migrat în căutarea unor locuri de muncă, Armenia suferind cele mai multe astfel de plecări. În 2004, UNDP a estimat că aproximativ 900 milioane de dolari pe an, adică 30% din PIB-ul Armeniei provenea din diasporă. Economia rurală este şi ea devastată de acest fenomen ce va continua să afecteze întreaga bunăstare a regiunii¹.

Însăşi statalitatea celor trei ţări din Caucazul de Sud este pusă în pericol de persistenţa acestor probleme. Crima organizată este susţinută chiar din interiorul instituţiilor de conducere, cu lideri ai lumii interlope ocupând locuri în Parlament sau deţinând controlul la nivel local. Caucazul de Sud se afla pe traseul traficanţilor de droguri ce fac contrabandă cu stupefiante aduse din Asia Centrală. Proliferarea armelor uşoare este de asemenea o problemă ce poate fi limitată. Conform unor experţi ruşi, 260.000 de arme uşoare au fost lăsate în urmă o dată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice.²

Aspectele legate de sănătate publică reflectă precaritatea în care se află economia acestor state. Guvernele cheltuiesc anual, în medie, circa 10 $ per persoană, fapt comparabil cu ceea ce se întâmplă în multe dintre ţările sub-sahariene. Facilităţile medicale sunt precare, clădirile sunt în ruină, iar salariile cadrelor medicale sunt extrem de scăzute. Acest fapt va continua să submineze sănătatea publică şi să afesteze negativ economia. Unii experţi argumentează că prea multe ajutoare financiare internaţionale au fost direcţionate greşit, banii fiind cheltuiţi pe reformarea sistemului şi nu pe creerea serviciilor medicale ce lipsesc sau imbunătăţirea celor existente.³

De asemenea, trebuie să privim către bolile cu transmitere sexuală ce, de cele mai multe ori, reprezintă una din principalele cauze ale mortalităţii în statele sărace. Infecţia cu virusul HIV este estimată a fi de douăzeci de ori mai redusă ca în Rusia şi Ucraina, dar aceste cifre sunt cu siguranţă trucate, reflectând mai degrabă atitudinile conservatoare ale naţiunilor respective şi mascând absenţa oricăror acţiuni guvernamentale în acestă direcţie. Mai mult, migraţia tinerilor spre şi dinspre Rusia va accelera răspândirea virusului.

Probleme secesioniste

Ameninţările secesioniste şi lipsa unor negocieri de împărţire democratică a puterii ameninţă stabilitatea politică a regiunii. Georgia rămâne puternic descentralizată, iar unii lideri locali concurează autoritatea prezidenţială. În Azerbaidjan elita guvernamentală s-a coalizat cu preşedintele Ilham Aliev care se foloseşte de resursele energetice pentru a se menţine la putere. Chiar dacă va reuşi să înăbuşească orice act de dizidenţă, Ilham Aliev va trebui să facă faţă rivalităţilor intraguvernamentale. De asemenea, el se va confrunta cu noile focare de revoltă alimentate de disparităţile sociale rezultate din redistribuirea veniturilor obţinute din vânzarea petrolului, manipularea pasiunilor naţionaliste în disputa Nagorno-Karabah şi ascesiunea islamului politic. În Armenia, preşedintele actual, Serzh Sargsyan, pare a fi mult mai vulnerabil. Suportul popular pentru regimul său este în scădere, iar nemulţumirile socio-economice rămân la cote înalte. În ciuda acestui fapt, nu s-au conturat mişcări de opoziţie coerente care să ameninţe cu schimbări notabile actualul sistem politic.

După cum am menţionat anterior, conflictele nerezolvate din Caucazul de Sud rămân cea mai mare problemă cu care se confruntă regiunea. Acestea sunt: conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan pentru controlul proviciei Nagorno-Karabah; conflictele separatiste din Georgia, unde Abkhazia şi Ossetia de Sud doresc independenţa de Tbilisi. Toate cele trei conflicte au trăsături comune: toate se desfăşoară în republici ce au cunoscut o autonomie semnificativă în perioada Uniunii Sovietice; independenţa nici uneia dintre cele trei provincii secesioniste nu a fost recunoscută internaţional. Problema statutului acestor provincii se află în centrul conflictelor menţionate mai sus. Trebuie spus că o dată cu trecerea timpului, şansele ca teritoriile secesioniste să revină la acceptarea controlului guvernelor de la Tbilisi şi Baku se reduc considerabil. Poate că acest lucru este mai puţin important pentru cetăţenii statelor respective. Confruntaţi cu dificultăţile economice cotidiene, aceştia devin din ce în ce mai opaci la pasiunile naţionaliste ce au alimentat conflictele respective. Totuşi, ei vor continua să fie afectaţi de faptul că puseuri naţionaliste încă domină puternic agenda politică, concentrând surse semnificative ce altfel ar fi putut contribui la prosperitatea statelor din regiune.

Nagorno-Karabah

Conflictul din Nagorno-Karabah este cel mai grav din cele trei. Prima dispută etno-teritorială ce a zguduit Uniunea Sovietică rezultă din nesoluţionarea dilemei suveranităţii privind teritoriul muntos pe care Armenia şi Azerbaidjan îl dispută. Din cauza conflictului, o linie demilitarizată, lungă de 200 km, divide Caucazul de Sud; Armenia şi Azerbaidjan nu întreţin niciun fel de relaţii diplomatice, graniţa Turciei cu Armenia este închisă, liniile ferate de maximă importanţa economică rămân închise, iar noul oleoduct ce pleacă din Marea Caspică ocoleşte Armenia.⁴ Deşi recunoscuă internaţional ca parte a teriotoriului azer, Nagorno-Karabah şi-a declarat independenţa, nerecunoscută nici măcar de Armenia, fiind acum o provincie de facto a Armeniei, locuitorii săi având paşapoarte armene, folosind moneda Armeniei şi onorând serviciul militar în armata armeană.

Pentru partea azeră, pierderea proviciei Karabah este o lovitură dată mândriei naţionale şi noţiunii de statalitate. În mod paradoxal, generaţia tânără, puternic îndoctrinată de propaganda naţionalistă post-belică, simte cel mai puternic acest lucru. Acest fapt a fost mărit de ocuparea regiunilor din imprejurimile provinciei Karabah de către forţele armene. Armenii îşi justifică acţiunile argumentând că regiunea ocupată este folosită drept zona-tampon. Totuşi, 50.000 de azeri au fost strămutaţi din provincia Karabah, şi 500.000 din zonele adiacente în ultimii 20 de ani.⁵

Ocuparea acestor regiuni, ce cuprind 8% din teritoriul Azerbaidjanului recunoscut internaţional, alimentează sentimente revanşarde ce ameninţă cu reluarea conflictului. Problema statutului provinciei Karabakh a reprezentat principalul obstacol aflat în calea oricărei negocieri de pace de la încetarea conflictului în 1994. Ambele state văd disputa în logica unui joc cu sumă nulă şi sunt nepregătite pentru a face compromisuri. Armenilor din Karabakh, deşi esenţiali în procesul de negociere, nu li se acceptă prezenţa la rundele de negocieri ţinute în Baku. Probabilitatea unei dezgheţări a conflictului, susţinută şi de noua prosperitate economică a Azerbaidjanului, este mai mare decăt cea a obţinerii păcii. Cum un nou conflict ar presupune implicarea Rusiei şi Turciei şi ar perturba circuitul energetic, înţelegem că acesta ar reprezenta cea mai mare ameninţare pentru stabilitatea regiunii.

Abkhazia şi Osetia de Sud

Abkhazia şi Osetia de Sud, cele două regiuni separatiste ale Gerogiei, au devenit în mare parte teritorii ce aparţin de facto Rusiei. Sub preşedinţia lui Putin, Moscova le-a oferit locuitorilor republicilor separatiste paşapoarte ruseşti, integrându-i chiar în sistemul rusesc de pensii. Liniile de încetare a focului s-au dovedit a fi destul de permeabile din moment ce un număr semnificativ de georgieni trăiesc în cele două republici separatiste. În ciuda conflictului din vara lui 2008, procesul de pace pare a fi într-un stadiu ceva mai avansat în Georgia decât în cazul provinciei Nagorno-Karabah, chiar dacă în ambele situaţii, problema statului pare aproape ireconciliabilă.

Ca şi în cazul regiunii Karabakh, atât Abkhazia cât şi Osetia de Sud refuză orice planuri de reunificare cu Georgia, faţă de care nu mărturisesc nicio afinitate. Noua generaţie este din ce în ce mai concentrată pe întărirea legăturilor cu Rusia, ingnorând chiar limba georgiană. Accesul pe pieţele ruseşti şi ajutoarele economice venite din partea Rusiei au rezolvat problema izolaţionismului celor două teritorii. Dintre cele două teritorii, Abkhazia este mult mai avansată în ceea ce priveşte autonomia: instituţii proprii, societate civilă, mass-media. Abkhazia a dovedit chiar un succes limitat în a respinge încercările Moscovei de a impune propriul candidat la alegerile prezidenţiale din 2004.⁶ Acest lucru întăreşte poziţia de negociere a Abkhaziei în viitoarele tratative cu Tblisi. Totuşi, Georgia sub Saakashvili a devenit mai influentă. Chiar dacă integritatea Georgiei nu a fost restabilită, aşa cum a promis, Saakaşvili se va folosi de posibilitatea aderării la NATO pentru a pune presiune asupra celor două republici separatiste a căror independenţă nu a fost recunoscută decât de Rusia, Nicaragua şi Venezuela. Dacă Georgia va deveni membru NATO înaintea unei soluţionări a conflictului, polarizara celor două părţi- pro-occidentală şi pro-rusă- va genera probabil şi mai multă interferenţă din partea Rusiei in Abkhazia şi Osetia de Sud.⁷ Abkhazia are forţe armate relativ bine echipate şi o zonă demilitarizată supraveghetă de 1.700 soldaţi ruşi şi 120 observatori ONU, fapt ce reduce posibilitatea dezgheţării conflictului. Pe de altă partea, Osetia de sud, fiind mai mică, mixtă din punct de vedere etnic, fără zonă tampon care să separe cele două părţi şi lipsită de un sistem tripartid de menţinere a păcii⁸, este mult mai susceptibilă angajării într-un nou conflict: fie o intervenţie din partea georgiană, fie o dispută etnică care să escaladeze într-un conflict de proporţii.

Comunitatea internaţională pare a fi divizată în privinţă măsurilor ce trebuie luate în rezolvarea conflictelor din Abkhazia şi Osetia de Sud şi a celui din Nagorno-Karabakh. Poziţia europeană susţine o rezolvare a conflictelor doar prin angajarea tuturor părţilor, inclusiv a teritoriilor separatiste, cărora trebuie să li se ofere stimulente pentru a coopera. De partea cealaltă, poziţia Statelor Unite concluzionează că Rusia este o influenţă malignă, că Azerbadjianul şi Gerogia trebuie primite în NATO şi că teritoriile separatiste ar trebui izolate şi forţate să accepte integritatea teritorială a statelor de care vor să se rupă.⁹

Oleoductul BTC

Oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan, care a intrat în funcţiune în iulie 2006, va transforma Caucazul de sud în următorii 20 de ani. Alături de gazoductul ce leagă Marea Caspică de Turcia, Azerbadjianul şi Georgia vor cunoaşte o din ce în ce mai mare independenţă energetică faţă de Rusia. Totuşi, aceste proiecte râmăn puternic motivate politic. Ele sunt importante nu doar economic ci şi politic, deoarece exploatarea resurselor de la Marea Caspică a fost cesionată de Azerbadjian statelor occidentale şi companiile internaţionale „orientate către un sistem liber de piaţă.”¹⁰ Acest lucru reprezintă apropierea spre Vest a statelor din regiune, ce speră în atragerea partenerilor occidentali în susţinerea propriilor cauze. Acest fapt va adânci diviziunile regionale şi va accelera izolarea Armeniei, ocolită de oleoductul BTC.

Potrivit estimărilor, Azerbadjianul îşi va dubla PIB-ul în următorul deceniu ca urmare a valorificării resurselor energetice. Chiar şi cu scădera preţului barilului de petrol sub cotele istorice atinse în 2008, Azerbadjianul va cunoaşte o prosperitate şi o influenţă internaţională din ce în ce mai mare, întărindu-şi poziţia de negociere în privinţa Nagorno-Karabakh. Iar dacă adăugăm în această ecuaţie decizia de creştere a bugetului militar cu 25% în fiecare an, şi o suprapunem peste ideile revizioniste ale conducătorilor de la Baku, vom obţine garanţia reîncălzirii conflictelor din regiune.

Influenţa Islamului şi a Iranului în Caucazul de sud

Azerbadjianul a fost identificat de către Statele Unite drept un aliat cheie, nu doar fiindcă deţine resurse energetice importante, cât pentru că este cel mai prietenos stat musulman din zona Orientului Mijlociu. Predispuse islamizării radicale în Azerbadjian sunt minorităţile naţionale, care în acest fel şi afirmă identitatea. Cei 200.000 de suniţi au puternice legături cu etnici kin din Daghestan, cea mai puternic islamizată parte a Rusiei. Alte minorităţi acceptă influenţa Iranului şi a Islamului politic. Acest lucru poate fi considerat o reacţie faţă de modul inegal în care se face redistribuirea veniturilor obţinute din exploatarea resurselor energetice.

Influenţa pe care Iranul o are nu se exercită doar asupra Azerbadjianului, ci poate ameninţa cu destabilizarea întregii regiuni. În privinţa relaţiilor bilaterale, Iranul dezaprobă dreptul Azerbadjianului de a fora după petrol în zona Mării Caspice. Cu toate acestea, cele două state au semnat un pact de neagresiune ce elimină posibilitatea ca statul azer să susţină o posibilă intervenţie militară împotriva Iranului. Trebuie să menţionăm că pe teritoriul Azerbadjianului există baze militare americane.

Factori de influenţă externă în Caucazul de sud

Caucazul de Sud nu este o regiune coerentă. Ea este lipsită de orice fel de instituţii regionale de cooperare între statele din zonă. Fragilitatea instituţiilor statele şi diviziunile rezultate din conflicte accentuează influenţa actorilor informali, vecinilor puternici şi instituţiilor internaţionale asupra agendei politice a celor trei state. O mulţime de organizaţii internaţionale sunt active în regiune, dar Moscova şi Washington rămân principalii poli de putere între care se joacă destinul stabilităţii regionale.

Rusia

Rusia rămâne pe departe cel mai influent jucător din regiune, mult mai activ decât Turcia sau Iran şi cu mult mai multe pârghii de putere: gazoducte, politici comerciale şi de acordare a vizelor. Relaţiile Rusiei cu Georgia sunt extrem de proaste şi vor rămâne astfel atâta timp cât Moscova va continua susţinerea independenţei Abkhaziei şi Osetiei de Sud. Şi nu vedem niciun motiv pentru a proceda altfel. Pentru Rusia este esenţial ca cele două conflicte să rămână nerezolvate pentru a putea exercita presiune asupra Georgiei şi a menţine controlul asupra celor două teritorii satelit. Viitoarele dispute economice ruso-georgiene, conflicte diplomatice şi chiar intervenţii militare rămân inevitabile, purtând consecinţe negative nu doar asupra statului georgian, ci şi asupra regiunii ca întreg. În privinţa Armeniei, companiile ruseşti au cumpărat largi sectoare din economia locală, un exemplu în acest sens fiind reţeau de electricitate. Rusia deţine şi o bază militară în Gyumri, dar relaţiile dintre cele două state cunosc o răcire ca urmare a întăririlor parteneriatelor economice ale Armeniei cu Europa, şi opţiunii acesteia de a construi un oleoduct cu Iranul. Relaţiile Azerbadjianului cu Rusia au cunoscut o imbunatăţire considerabilă în timpul mandatului lui Ilham Aliev.

Statele Unite

Vizitele lui W. Bush în Georgia au reprezentat creşterea puternică a interesul american pentru problemele din regiune. Washingtonul cheltuieşte sume importante în relaţiile sale bilaterale cu Georgia şi Armenia. Initiţiativa US Millennium Challenge acordă pe o perioadă de cinci ani împrumuturi Georgiei şi Armeniei în valoare de 295 milioane $, respectiv 236 milioane $. Azerbadjianul va primi un altfel de ajutor, sub forma investiţiilor făcute de companii petroliere precum BP-Amoco şi Exxon.

Totuşi politica americană nu este foarte articulată. Ea este mai degrabă ghidată de un set de interese: Azerbadjian şi Georgia – aliaţi cheie în răzoboiul împotriva terorismul; rolul oleoductului BTC ca sursă non-arabă de energie. Trebuie să amintim că sprijinul pe care SUA îl acordă Armeniei se datorează şi grupului armean de lobby-isti ce influenţează deciziile Congresului american.

UE şi Consilul Europei

Uniunea Europeană manifestă un interes sporit pentru această regiune, fiind considerată drept o extindere a Europei de Est. Asistenţa financiară acordată între 1993-2003 depăşeşte 1 miliard euro. Comisia Europeană este activă la nivelul investiţiilor făcute sub mandatul Naţiunilor Unite în Abkhazia şi vestul Gerogiei. Totuşi, predicţiile privind un angajament puternic al UE în regiune sunt premature: politica europeană de vecinătate la care iau parte cele trei state sud caucaziene nu oferă perspective asupra aderării la Uniune a acestora. Uniunea Europeană nu poate promite altceva decât menţinerea unor relaţii strânse şi deshiderea pieţelor europene pentru produsele din zonă. În fapt, relaţii bilaterale întreţinute de statele membre cu cele trei naţiuni caucaziene sunt mult mai consistente decăt ceea ce realizează Uniunea Europeană ca întreg.

Calitatea de membru a Consiliului Europei a avut un impact considerabil asupra celor trei state, determinându-le să abolească pedeapsa cu moartea, să îmbunătăţească codul electoral şi să asigure transparenţa alegerilor.

Naţiunile Unite şi OSCE

OSCE se confruntă cu o puternică criză de identitate pe măsură ce se retrage din Balcani şi se concentrează asupra spaţiului ex-sovietic. Rusia este destul de nemulţumită de rolul pe care această organizaţie îl joacă în implementarea democraţiei şi supravegherea alegerilor în Caucazul pe care ea îl consideră zona sa de influenţă. O perioadă de tranziţie trebuie recunoscută şi la nivelul Naţiunilor Unite, care trec de la o strategie post-conflict la una ce pune accent pe dezvoltare, concentrată în jurul Programului de Dezvoltare al Naţiunilor Unite.

Trebuie să spunem că toate misiunile internaţionale de mediere ce au avut loc în Caucazul de Sud au fost coordonate în baza strategiei propuse de Rusia. În cazul Abkhaziei şi Osetie de Sud, Tbilisi doreşte o renegociere în care Rusia să nu mai deţină rolul de mediator pricipal, considerat de către georgieni ca un simplu pretext pentru anexarea statului lor de către Moscova.

Trei scenarii

„Worst Case”
Există multe pericole. Avuţia în creştere a Azerbadjianului poate reinstaura starea de război şi duce la reluarea acţiunilor militare pentru recuperarea de facto a provinciei Nagorno-Karabakh. În acest conflict putem vedea şi o Rusie angajată să susţină militar Armenia. În Georgia putem vedea o reiterare a conflictului cu Rusia din vara anului 2008, deşi o implicare directă a Statelor Unite este puţin probabilă.

Azerbadjianul este cel mai vulnerabil în privinţa instabilităţii politice. Un eventual conflict dintre Statele Unite şi Iran ar aduce un număr mare de refugiaţi în Armenia şi Azerbadjian, ducând şi la un atac asupra rafinăriilor companiilor occidentale ce îşi desfăşoară activitatea în statul azer. La nivelul Azerbadjianul putem cunoaşte şi o schimbare de regim, către o conducere autoritară ca răspuns la pericolul terorismului Islamic şi a conflictului cu Armenia. Toate aceste scenarii ar aruncă regiunea în haos, deturnând progresul realizat pe calea democratizării.

„Middle Case”
O situaţie de „nici pace, nici război” persistă şi regiunea continuă starea de stagnare socio-economică şi fărâmiţare teritorială, cu rate înalte ale imigrării şi cu servicii publice precare şi subfinanţate. Veniturile obţinute din petrol ale Azerbadijanului sunt risipite de elitele corupte, fapt ce poate genera revolte sociale şi mişcări de stradă. Georgia şi Armenia continuă degradarea economică, cu rate înalte ale migraţiei populaţiei şi fără niciun fel de îmbunătăţire a mecanismelor democratice. Intervenţiile organizaţiilor internaţionale continuă să acţioneze drept frâne în calea deteriorării situaţiei, dar nu aduc nicio contribuţie la îmbunătăţirea stării economice şi politice a regiunii.

„Best Case”
Conducători curajoşi din regiune, împreună cu organizaţiile internaţionale, se aliază pentru a încheia tratate de pace care să pună capăt celor trei conflicte. Forţe de menţinere a păcii sunt trimise în zonele din Karabakh ocupate de Armenia pentru a începe reconstrucţia.¹¹ Graniţele se deschid, ducând la liberalizarea comerţului şi creştere economică. Rusia devine principalul investitor în regiune, iar politica europeană de vecinătate duce către acordarea calităţii de state membre UE celor trei ţări din Caucazul de Sud.

Recomandări

Luând în considerare realităţile mereu schimbătoare de pe teren, este necesar să regândim abordarea pe care comunitatea internaţională trebuie să o aibă faţă de conflictele îngheţate din regiune.

Nevoia unei rezoluţii în privinţa conflictului armeano-azer pentru provincia Nagorno-Karabakh trebuie să se afle în centrul acţiunilor comunităţii internaţionale din Caucazul de Sud. Elitele locate şi experţii internaţionali se complac în perpetuarea status-quoului, ignorând faptul că o reaprindere a conflictului va arunca întreaga regiune într-un haos absolut. Există o asumpţie îngrijorătoare conform căreia rezolvarea conflictului nu poate avea loc decât în cadrul Grupului Minsk al OSCE. Este nevoie de cât mai mulţi actori internaţionali pentru a asigura succesul procesului de pace. Recunoaştem că ar fi distructiv să se rupă formatul de negociere consacrat de Grupul Minsk. O consecinţă a acestui fapt ar fi că armenii s-ar opune transferului de autoritate către Naţiunile Unite, din moment ce ei percep orice rezoluţie a Naţiunilor Unite drept o încercare a azerilor de reintegrare teritorială a provinciei Nagorno-Karabakh. Cu toate acestea, un reprezentant ONU ce îşi coordonează activitatea cu Grupul Minsk şi alte agenţii internaţionale va garanta un răspuns mai consistent din partea comunităţii internaţionale, punând presiune asupra părţilor implicate în conflict pentru adoptarea unor noi poziţii.

O revizuire a mandatului organizaţiilor internaţionale implicate în conflict este necesară pentru „internaţionalizarea” teritoriilor secesioniste, recunoscând că indiferent de viitorul lor statut aceste teritorii există de facto ca state şi au nevoie de dezvoltare economică şi construcţie instituţională acum. Acest lucru ar schimba percepţia asupra comunităţii internaţionale din cele trei regiuni separatiste, extrem de izolate şi suspicioase asupra tot ceea ce se află dincolo de asistenţa venită din partea Rusiei. Acest lucru ar implica aceleaşi acţiuni de dezvoltare economică şi democratizare pe care ONU şi OSCE le duc în prezent în Kosovo. Sunt vizează cu predilecţie forţele ONU (UNOMIG) din Abkhazia ce ar trebui să-şi suplimenteze eforturile în direcţia dezvoltării politice, coordonându-se cu acţiunile pe care Comunitatea Statelor Independente le duce în regiune.

Trebuie regândită şi asistenţa acordată azerilor şi georgienilor strămutaţi intern. Asistenţa umanitară acordată lor a luat sfârşit dar credem că există programe socio-economice ce au rolul de a ajuta IDPs (internally displaced persons) să se integreze în societatea azeră şi georgiană. În paralel, în Abkhazia trebuie să se acţioneze în direcţia reintegrării georgienilor strămutaţi intern în regiunea Gali. În ceea ce priveşte provincia Karabakh, ar trebui reluate discuţiile privind necesitatea reabilitării internaţionale a zonelor ocupate din jurul provinciei, înainte de a se permite semnare unui acord de reîntoarcere a persoanelor strămutate intern. Estimări conservatoare ne spun că este nevoie de circa un deceniu de reconstrucţie pentru a face aceste zone locuibile din nou. Dar timpul este pierdul prin menţinerea acestor regiuni nelocuite şi într-o stare de ruină.

Bibliografie
BEILOCK, Richard, What is Wrong with Armenia, Caucasia Regional Studies, no.1, 1999.
CENTER for International Cooperation, Annual Review of Global Peace Operations 2008 Boulder, CO: Lynne RIenner.
HISCOCK, Duncan; MATVEEVA Anna, The Caucasus: Armed and Divided: Small Arms and Light Weapons. Proliferation and Humanitarian Consequences in the Caucasus, London: Saferworld, 2003.
ISKANDARIAN, Alexander, Caucasus-Russia: Legal and Illegal migration¸ Yerevan: Caucasus Media Institute, 2004.
INTERNATIONAL Crisis Group, Abkhazia Today,Europe Report No.176, 2006.
KING, Charles, Bring the phantom republics in from the cold,International Herald Tribune, September 14, 2006.
ROBERTS, John, Energy Reserves, Pipeline Politics and Security Implications , Paris: Chaillot Papers no.65, 2003.
SCHOEN-Angerer, Tido von, Understanding Health Care in the South Caucasus: Examples from Armenia, Geneva: Medecins sans Frontiers, 2004.
WAAL, Thomas, Black Garden: Armenia and Azerbaijan through peace and war New York: New York University Press, 2003.

CRISTIAN GHERASIM – Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus