Reforme (România)

Între ezitare şi reformă: Proiectul românesc al unei noi republici¹
 

VIORELLA MANOLACHE
[Romanian Academy]

Abstract:
The present study approaches republicanism as an alternative way to (re)thinking the politics and the state, by relating constitutional and civic republicanism.

Keywords: consecrated republicanism; the Romanian project for a new republic; „civic republicanism”; constitutional republicanism; Romanian hesitations∕ reforms

Republicanism civic vs. Republicanism constituţional

Studiul de faţă îşi fundamentează perspectiva pe sublinierea faptului că suntem plasaţi între limitele a două concepţii complementare referitoare la republicanism: una constituţională – axată pe aspectele instituţionale şi anti-monarhice- şi alta civică, preocupată de suma valorilor care definesc (în fond) politicile republicane.

În analiza unui atare fenomen complinitor vom pleca de la revederea aporiilor despre rolul revoluţiei şi al nesupunerii civice (ca element declanşator şi criză a republicii), cu evidenţierea faptului că statul-naţiune, în ipostaza lui de „reprezentant politic”, va implica în ecuaţia politică doar populaţiile vernaculare. În această „ecuaţie tare”, vechii poli de atracţie constituiţi din state-naţiuni, partide, profesiuni, instituţii şi tradiţii istorice îşi pierd din interes iar clivajele rigide dintre state dispar sub presiunea unor conjuncturi istorico-politice care dinamitează însăşi existenţa şi rolul tradiţional al statului-naţiune.

Ataşând conceptul de republi­ca­nism(e) ideilor şi practicilor unei vivere libere/vivere civile (aşa cum se recunosc acestea în/din teoriile republicaniştilor clasici – Skinner sau Comparato) conştiinţei politice asociată studiilor umaniste (Peltonen) sau filosofiei guvernamentale, cu accent informal–moral (Scott), ne regăsim plasaţi între limitele deschise ale unei dispute conceptuale. Diferendul are în vedere dezacordul dintre idealul participării asociat libertăţii republicane (drept parte intrinsecă a vieţii bune) şi protecţia instrumentală împotriva dominaţiei (ca marcă a concepţiei naturaliste a politicii). Aşa cum se cunoaşte, disputa (preocupând constant istoriografia republicană) a marcat decisiv discursul republicanismului post – machiavellian.

Pe filieră aristoteliană (Pocock²), transplantarea în contemporaneitate a ideii de virtute ar pierde din influenţă în favoarea „teoriei puterii”, evidentă, mai cu seamă, în spaţiul dezbaterilor anglo–americane, prin transformarea categoriilor aristoteliene în versiune neo-romană, ciceroniană. Filosofia ciceroniană a lui vivere libero dobândind, în acest caz, aspectul distinctiv al transmiterii idealurilor republicane.

În acord cu Skinner³, umanismul civic rămâne ancorat în∕pe poziţiile relative ale dihotomiei vita activa vs. vita contemplativa, convingerile republicane civice devenind forme contingente asumate drept Weltanschauung-uri. Într-un atare context de „complementaritate”, vita activa s-ar suprapune unei vivere civile ca participare activă a cetăţenilor la viaţa comunităţii, la legitimitatea şi funcţionarea corpului politic.

(Re)activând „centralitatea”, prin reconstrucţia limbajului republicanismului civic, filtrat prin mărcile narative (de import danez – Dzelzainis, Scott sau Boralevi), putem stabili, împreună cu Blair Worden⁴, distincţia esenţială dintre∕ între republicanismul constituţional şi cel civic. O atare distincţie ar viza, pe de o parte, aplecarea asupra aspectelor instituţionale şi antimonarhice, iar, pe de altă parte, accentul pus pe virtuţile necesare politicilor republicane, cu menţiunea că discursul republican rămâne, în principal, preocupat de problemele instituţionale şi de valorile soft ale legilor guvernării.

Diluarea şi îmblânzirea categoriilor tari au marcat încercările discursului republican de a se acomoda cu civilitatea prin „aristocratizare”, excludere şi/sau despăşire a mărcilor tipice ale republicanismului clasic ori prin „conservarea” acestora pe fondul transformărilor din domeniul comerţului, al erodării ierarhiilor sociale; pe scurt al îmblânzirii progresive a principiilor consituţionale şi al aparentei lor compatibilizări cu guvernarea monarhică.

Astfel, potrivit lui I. Honohan⁵, politicile de factură republicană s-ar adresa cetăţenilor interdependenţi care deliberează ∕ realizează „bunul comun” în interiorul unei comunităţi politice, atari politici orientându-se în defavoarea intereselor strict individuale. Problema „bunului comun” plasează republicanismul departe de teoriile neutralist-liberale ce exclud din interiorul acesteia noţiunea valorii şi separă viaţa de politic. Construcţia politică separată de comunitate devine locul de divergenţă al teoriilor republicane şi al celor comunitariene care vedeau politicul drept expresie a valorilor pre-politice împărtăşite comunităţii.

Difuz – datorită controverselor liberalism-socialism – republicanismul civic s-a instalat definitiv în spaţiul filosofiei politice, susţinut de victoria democraţiei liberale, a liniei critice lansate de filosofii comunitarieni şi a rezervelor cu privire la restauraţia comunităţii, cetăţeniei şi al scopului moral al politicii.

Republicanismul civic oferă drept alternativă dezbaterii închise dintre∕ între liberali şi comunitarieni, ideea de comunitate politică – concepţie îmbogăţită faţă de ceea ce propunea iniţial „mainstream”-ul liberal şi mai puţin omogenizată şi exclusivă decât oferta naţionalismului comunitarian.

Pe filiera Aristotel-Machiavelli-Madison etc., există suficient de mulţi teoreticieni contemporani care mizează, prin apelul la paliere istorice, legale sau normative, pe depăşirea tradiţiei republicanismului civic, prin reafirmarea suveranităţii populare în defavoarea termenului consacrat de libertate sau virtute⁶.

Aşadar, ar exista un „republicanism liberal” capabil să combine autonomia ca drept cu virtutea civică. Mizând pe ideea de dependenţă naturală, J. Raz⁷ consideră politicul sursa divizărilor, iar puterea statală o ameninţare în a conferi statului un rol major în promovarea autonomiei. Pentru că o atare gândire republicană plasează libertatea politică în auto-determinarea colectivă, apelând la ceea ce acelaşi Raz denumea drept dependenţă a gusturilor şi a valorilor de forme sociale concret determinate. În acest context, prietenia civică poate fi înlocuită de solidaritate, sensul prim aristotelian fiind deturnat în/spre relaţii personal-voluntare⁸.

Pe aceeaşi filieră filosofico-politică, proiectul pentru pacea eternă (amendabil din perspectivea monogramei pasiunilor), stabilea că justiţia legală trebuie să se inspire din acest proiect, mai ales atunci când îşi propune să promoveze pacea statului „republican”. Cu menţiunea că, potrivit lui Kant, numai o constituţie republicană poate fi conformă drepturilor omului, pentru că, în cheie filosofico-politică binele suprem se regăseşte în constituţionalismul republican şi în pacea eternă. Ceea ce ne interesează în acest caz este felul în care Immanuel Kant îşi (ex)tinde „metoda transcendentală” şi în tratarea condiţiilor vieţii morale, în mod particular, perspectiva lui cu privire la datum ca libertate de a înfăptui sub imperativul formulat de simţul categoric al datoriei. Altfel, acest sentiment de obligaţie/simţ al datoriei, ca punct de sprijin al punţilor dintre lumi, ar fi iraţional. Aşa după cum pleda Kant, pentru ca o fiinţă liberă să poată acţiona în funcţie de ceea ce-i porunceşte conştiinţa, nu trebuie să se considere o verigă într-un „lanţ cauzal”, ci, dimpotrivă, să fie ea însăşi o cauză. Alfel spus: o fiinţă autolegislativă. Diferend-ul dintre politologi şi filosofi, este alimentat de perspectiva asupra ideii de cauză. Cu precizarea că, negarea unei atari cauzalităţi în interesul libertăţii umane este cea mai importantă idee din lumea morală. Aşadar, concilierea dintre natura şi libertatea umană a fost, este şi va rămâne o prioritate. Singura punte între aceste două „sfere suverane” (e drept destul de fragilă!) este dat de un anume „temei al unităţii”. Parafrazându-l pe Kant, aceasta s-ar traduce prin faptul că moralitatea trebuie să aibă o influenţă asupra lumii reale. Altfel spus: libertatea nu trebuie să fie un ideal gol. Pledoaria pentru libertate ca fapt ţine de imperativul admiterii armoniei generale. „Altminteri am înnebuni”, conchide Kant⁹.

În acord cu alegaţia lui Philip Pettit¹⁰, vom accepta conceptul de republicanism drept o form(ul)ă distinctă de departajare între tradiţiile (mai recente) de gândire liberală ale ideii de dominaţie şi cele tradiţionaliste, (re)aşezând această paradigmă între polii de atracţie („punctele forte”) ai non-dominaţiei (transpusă, prin conexiune cu varianta franceză, ca „fuziune” dintre libertate, egalitate şi fraternitate).

Dacă, în tratatele canonice de politologie, „republica” este considerată o formă normală de ascensiune spre independenţă a unei colonii (care-şi revendică eliberarea), odată cu inaugurarea „noii perspective”, imaginarul politic şi-a ancorat reperele istorice în raza anului 1789, acceptat fie drept un început al erei libere, fie un act dezastrous. Fireşte, o atare viziune simplificatoare, urmează, după cum bine se cunoaşte, optica marxistă potrivit căreia, intervalul 1789-1794 rămâne decisiv doar în măsura în care a permis, graţie „ascensiunii la putere a burgheziei”, dezvoltarea capitalismului şi formarea proletariatului.

O posibilă (re)interpretare a ezitărilor∕reformelor constituţionale româneşti

Caracterul angulos al tranziţiei româneşti ne plasează pe linia unei evaluări lucide a caracteristicilor vernaculare a fenomenului, excepţionaliste, inedite chiar, potrivit lui Cristian Pârvulescu¹¹. Cu o menţiune: tranziţia românească rămâne un proces incomplet, în sensul în care, în spaţiul autohton, acesta se poate diagnostica şi localiza în evidenţa unei perioade de pretranziţie (după anul 1990). Diagnoză ce se justifică, în principal, prin decalajul între sistemele de legi şi reguli formale, aşadar între modelele structurale şi sistemele cognitive şi normative încă în vigoare.

Raportând criza instituţională la întrebările teoretice ale anilor 1990, este unanim acceptat faptul că „teoria dezvoltării” s-ar subsuma unor ipostaze istorice care vizează, pe de o parte, dependenţa faţă de schimbările endogene (intervenţia ajutorului extern), iar pe de altă parte necesitatea schimbării instituţionale şi strategic-economice fundamentale, menite a contribui la creşterea performanţelor sociale şi economice. Răspunsul teoretic la astfel de întrebări a vizat amendarea sau, după caz, distanţarea faţă de teoriile neoclasice de invocare a instituţiilor şi a organizaţiilor ca factori explicativi ai modelelor instituţionale alternative şi specifice¹². Ca atare, a putea analiza condiţiile şi a stabili cadrul dezvoltării, presupune, în primul rând, reconsiderarea regulilor formale şi informale ce reglementează raporturile dintre actorii sociali şi cadrele organizatorice în care ei îşi desfăşoară activitatea.

Potrivit lui C.D. North¹³, dacă organizaţiile consacră eforturile lor activităţii neproductive, atunci constrângerile instituţionale oferă o structură de stimulente pentru o astfel de activitate. Accentul pus pe dezvoltarea politică a statului şi a administraţiei sale, pe comportamentul politic, pe apărarea drepturilor civile şi, evident, pe direcţia, respectiv capacitatea conducerii, a presupus (re)înţelegerea dezvoltării politice drept dezvoltare a democraţiei liberale. Pe lângă abordarea normativă (v.„modelul democraţiei”) s-au extins şi analizele privind instituţiile democraţiei şi administraţiei publice din punctul de vedere al gradului lor de autonomie, al funcţionalităţii raţional-legale sau corupte şi mai ales al guvernării, respectiv, al managementului, al răspunderii publice, transparenţei sau al formelor de impunere a legilor. În locul „explicaţiilor structurale” din teoria modernizării sau a dependenţei, abordările instituţionaliste se disting de orientarea predominant-calitativă şi funcţional-pragmatică.

Noul instituţionalism deschide, astfel, o altă direcţie (nu neapărat inedită) în concepţiile despre dezvoltare prin combinarea condiţiilor specifice creşterii economice cu ariile constitutive ale dezvoltării politice şi prin plasarea cetăţeanului şi a comunităţilor în centrul referinţelor. Analiza asimetriilor în distribuţia puterii este încă suspendată, considerându-se că fiecare cetăţean este investit cu şanse egale de participare şi de asumare a răspunderii în finalizarea propriilor iniţiative. Vechile dispute, de tipul stat minimal vs. stat maximal, sunt înlocuite de ideea statului puternic şi democratic controlat de societatea civilă. Totuşi, o atare opţiune rămâne chestionabilă, în măsura în care poate genera noi forme de clientelism şi de mobilizare populistă, asociate cu formele centrifugale ale asertării identităţilor culturale şi etnice variate. Atari cerinţe ale unei guvernări eficiente sunt profund dependente atât de capacităţile manageriale disponibile, de modalităţile de selectare a elitelor, cât şi de capitalul intelectual al administraţiei publice şi de stabilirea acesteia, independent de circulaţia elitelor politice.

La începuturile tranziţiei, instituţiile formale, coexistau, paralel, cu cele informale. Dacă instituţiile formale sunt invocate declarativ, cele informale sunt, fie moştenite, fie adaptate şi aplicate cu consecvenţă. Această scindare instituţională împiedică emergenţa unor structuri normative şi valorice cu funcţii coordonatoare, unidirecţionale şi eficiente. Perseverând pe această cale, instituţiile informale se substituie pe deplin celor formale. Scindarea instituţională iniţială este înlocuită de dominarea exclusivă a instituţiilor informale.

Ipoteza noastră se centrează pe supoziţia potrivit căreia, spaţiul românesc suferă anumite mutaţii plasate sub semnul retro-instituţionalizării, ca specificitate a tranziţiei, fenomen ce implică pe de o parte rezistenţa la instituţionalizare, iar pe de alta, presiunea către (re)instituţionalizare. Diagnosticarea acestui „sindrom al tranziţiei”, imprimă evidenţa potrivit căreia, blocajele cadrelor de reglementări sunt susţinute de ezitările legislative, dublate de lipsa oricăror mecanisme de control asupra funcţionării corect-instituţionale. Cu o precizare: creşterea capacităţii guvernamentale de a „ghida” procesele tranziţiei şi a stabilităţii pe termen mediu, duc la politici stabile şi predictibile.

Este binecunoscut faptul că democraţia participativă este o formă clasică prin care sub-centrele (chiar şi indivizii izolaţi) se asociază şi intervin ori de câte ori actele puterii contravin interesului public. Este un fenomen al (contra)balansării şi al echilibrului fluctuant (ezitant) al vieţii politice, apreciat de forţele conservatoare ca factor destabilizator, ca „instabilitate politică”.

În acord cu noile cercetări din domeniul ştiinţelor politice, considerăm că prin instaurarea delegitimării, spaţiul românesc se integrează, firesc, ritmului globalizării gestionate politic. Aceasta se recunoaşte într-un angajament politic şi civic regăsit în invarianţi politici având ca obiectiv fundamental: asigurarea de şanse egale de afirmare pentru toţi cetăţenii; crearea unui cadru normal de funcţionare a justiţiei sociale; promovarea elementelor de natură să genereze prosperitatea la nivel local, regional, naţional, internaţional; respectarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului; înlăturarea inegalităţii şi a discriminării; încurajarea competiţiei valorilor; împiedicarea tendinţelor monopoliste; instaurarea unui climat de pace şi securitate în întreaga lume samd. După cum se subliniază în programul majorităţii partidelor politice ceea ce primează rămâne „dreptul la diferenţă” ca limitare a oricăror pretenţii de subordonare totalitară.

Determinarea riscurilor se bazează pe ceea ce U. Beck¹⁴ denumea prin „posibilităţile matematice”, în sensul că orice risc poate fi determinat, măsurat obiectiv, aproximat cu precizie. Societatea cu riscuri este, aşadar, un gen legitim de modernism familiar potrivit căruia prin utilizarea raţională putem să surprindem realităţile voinţei noastre şi, în acelaşi timp, să facem ca şederea noastră în lume să fie mai plăcută.

Într-o taxinomie a prefixelor proprii analizelor descriptive şi normative, se remarcă faptul că pentru Abdel-jalil Akkari¹⁵, prefixul inter ar presupune o viziune „mai universalistă” şi o orientare „mai voluntaristă” decât multe altele, fenomen caracteristic arealului dependent de „modelul francez”, mai pătruns de valorile Revoluţiei de la 1789. Cu menţiunea expresă că, tocmai „modelele de integrare”, ce operează cu prefixul inter-, par a se organiza drept alternative ale binecunoscutelor strategii asimilaţioniste care au influentat timp de un secol raportul majoritar–minoritar în Franţa¹⁶.

Ceea ce se poate observa „cu ochiul liber” este faptul că statul civic, fundamental diferit de cel naţional şi∕sau „monoetnic”, va miza, de regulă, pe „consensul general” al reglementărilor ce guvernează viaţa democratică a unei comunităţi politice¹⁷.

În concluzie, referitor la reverberaţiile resimţite în cadrul fenomenului românesc, reţine atenţia „Apelul” (publicat în paginile Revistei 22) ca „emanaţie” a unui demers civic ce îşi propunea reactivarea (printr-o abordare sincronă „fenomenului actual”) sintagmei de nouă republică¹⁸, având ca miză declarată nu doar modificarea unui simplu paragraf legal, ci instituirea unei noi ordini republicane, prin recuperarea vernaculară a sensului originar al republicanismului.

„Întemeierea republicană” ar implica, potrivit lui Ioan Stanomir¹⁹, (re)organizarea suveranităţii naţionale (de la dinamica vieţii locale până la desemnarea adunărilor), prin întâlnirea „principiului electiv” cu acela al consacrării „echilibrului între puteri”.

Subsumând marile interogaţii din spaţiul public actual întrebărilor: cine poate fi investit cu misiunea de a redacta o nouă Constituţie a Republicii?; care este orizontul de timp în interiorul căruia se poate realiza acest obiectiv general-asumat?, „dezbaterea” din 19 iunie 2007 (proiect iniţiat de Partidul Liberal Democrat) infirma, potrivit lui Stanomir, calificarea de reformă constituţională a „noii republici”. Pe considerentul că statul român (din intervalul 1991-2007), ar anula/neutraliza – prin lipsa valorilor asociate tradiţional republicanismului şi constituţionalismului şi prin „abolirea cetăţeniei” şi reducerea individului la un rol pasiv civic- orice efort de „calificare republicană”.

Integrate crizelor republicii, simptomele româneşti ale fenomenului se recunosc în deraierea comunicării echilibrate∕armonizării dintre actorii din mediul intelectual şi actanţii din mediul juridic ori în separarea reflecţiei venită din/spre „marginea cetăţii”. Fizionomia şi fiziologia „fenomenului românesc” se recunosc, mai cu seamă, în „felul particular” prin care se aplică „actele normative” şi în „modul original” prin care Constituţia interacţionează cu cetăţenii, fără a mai lua în calcul şi decalajul dintre „vointa naţională” şi „decizia adunărilor”.

Pe fondul încurajării parohializării şi, în contrapondere, a descurajării unor posibile deschideri către ∕ spre alte sisteme de drept, constituţionalismul comparat va deveni un „referent” pentru identificarea ethosului ca revigorant al regimului constituţional românesc, racordat la curentul de idei al democraţiilor deprinse cu asemenea avatari ai libertăţii.

Un asemenea agregat îl putem recunoaşte privind, comparativ, mecanismul de control asupra constituţionalităţii, care, în cazul Statelor Unite, ar putea indica o cale de urmat (pe fondul actualităţii legatului american al fondării republicii), prin apelul la civism, moderaţie sau supremaţia legii. Potrivit lui Cătălin Avramescu²⁰, „unicitatea republicii americane” constă în dialogul intelectual cu evoluţiile juridice inovatoare, în capacitatea legilor şi Constituţiei de a permite autonomia individuală şi de a o imagina/prefigura şi pe cea a comunităţii. Moştenirea „genezei constituţionale” (din secolul XVIII) reactivează sensul libertăţii drept reper cotidian, dublat de viziunea asupra mecanicii separaţiei puterilor, prin înlocuirea „încrederii” (de extracţie iacobină) cu „rezerva intelectuală” (a Părinţiilor Fondatori). „Senatul Republicii Americane” îşi girează „profilul” prin emularea trecutului republican şi prin eliminarea riscului presupus de formula (directă sau falacioasă a) oricărei tiranii.

Cu menţinea că, în vreme ce „Republica Americană” se naşte şi renaşte în interiorul efortului permanent de a injecta în instituţiile canonice ceea ce ţine de libertatea civică a modernilor (hodiernilor), „Revoluţia Americană” (receptată pe filiera celei olandeze şi engleze) rămâne un model distanţat de produsul imaginat în laboratorul filosofic autohton de „extracţie franceză”!²¹

Historia docet: să nu uităm că determinantul „civic” este cel care trădează, în fapt, tocmai spiritul liberal şi republican cu rădăcini iacobine!

BIBLIOGRAFIE
ARATO, Andrew, Jean L. Cohen, Civil Society and Political Theory , Cambridge MA, MIT Press, 1994
BARBU, Daniel, Republica absentă – politică şi societate în România postcomunistă – ediţia a doua revazută şi adaugită- Bucureşti, Editura Nemira,  2004.
BENHABIB, Seyla, Models of Public Space (Cambridge Mass.: MIT Press, 1992);
BECK, Ulrich, La société du risque – Sur la voie d’une autre modernité ,Paris, Champs Flammarion, 2001.
HABERMAS, Jürgen, Anerkennungskampfe im demokratischen Rechtsstaat, in Charles Taylor, Multikulturalismus und die Politik der Anerkennung , Frankfurt/M.S. Firscher Verlag, 1993.
KANT, Immanuel, Critica raţiunii pure, Traducere ,studiu si note de Nicolae Bagdasar ,Bucureşti, IRI, 1998.
PETTIT, Philip, Republicanism. A Theory of Freedom and Government , Oxford,Clarendon Press, 1997.
PISIER, Évelyne (coord.), Istoria ideilor politice, cap. Republica, unitatea poporului şi administrarea teritoriului ,Timişoara: Amarcord, 2000.
POCOCK, John, The Machiavellian Moment ,Cambridge, Cambridge University Press, ed. III, 2003.
PUFENDORF, Samuel, On the Duty of Man and Citizen according to Natural Law ,Cambridge, Cambridge University Press 1991.
RAZ, Joseph, The Morality of Freedom , Oxford, Clarendon Press, 1986.
SKINNER, Quentin, Visions of Politics ,Cambridge: Cambridge University Press, vol. 2,2002.
STANOMIR, Ioan, „Constituţie şi republică sau despre lecţia americană”, Revista 22, 22 februarie 2011.
STANOMIR, Ioan, „Despre o nouă ordine republicană”, Revista 22, 20 Iulie 2007.

VIORELLA MANOLACHE – Doctor, Cercetător ştiinţific III, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.

 sus