Reforme (România)

Democrația românească în două chipuri ale reformei¹
 

VASILE PLEȘCA
[Romanian Academy]

„Principalul obiectiv al unui guvern bun a fost dintotdeauna acela de a-i face din ce în ce mai mult pe cetăţenii săi să nu mai aibă nevoie de ajutorul lui. Acest lucru e mult mai folositor decât ajutorul însuși.”
Alexis de Toqueville, Despre democraţie în America

Abstract:
This study tries, although we are aware of its limits, to offer two methods through which Romanian democracy could overcome its state of „non-development”. Beyond the objective and the subjective causes of the democratic backwardness of Romania, causes that have been discussed both in the academic community and in the public space, we think that it might be more relevant to identify the possibilities of an evolution. Although omnipresent in the Romanian public debate, the two ways to follow are approached from a special perspective, following a certain liberal model, stressing the importance of protecting the individual interests and rights of the citizens against the inherent abuses of the institutions of the political power..

Keywords: romanian democracy; democracy; human rights; property right; liberty

Introducere

Faptul că în ultimii trei ani România a pierdut nouă poziţii în Democracy Index realizat de către Economist Intellicence Unit² spune multe despre evoluţia sistemului democratic. Regresul este de pe poziţia 50 în 2008 la poziţia 59 în 2011, trei din cei cinci indicatori, calitatea actului guvernării, participarea politică şi drepturile civile, cunoscând o înrăutăţire însemnată, iar unul dintre ei, nivelul culturii politice, crescând nesemnificativ, de la un minuscul 3.75 la 4.38, valoare la fel de redusă. Singura notă mare, 9.58, rămasă, în toată această perioadă, la aceeaşi valoare, este cea referitoare la calitatea procesului electoral şi a pluralismului politic, deşi, mai degrabă, putem vorbi de un „pluralism ineficient” aşa cum este el descris de către Thomas Carothers³: elementele definitorii ale democraţiei – procesele electorale, alternanţa la putere, pluralismul, nivelurile relativ ridicate ale libertăţii, deşi prezente, sunt total obnubilate, pe de o parte, de corupţia şi incompetenţa clasei politice, pe de alta, de nivelele reduse ale participării politice la nivelul cetăţenilor. În fapt, democraţia românească îşi accentuează declinul în a doua jumătate a categoriei ţărilor cu democraţii neconsolidate, democraţii care ocupă poziţiile 29-78 în totalul celor 167 ţări indexate.

Există biblioteci întregi ce explică în detaliu cauzele acestei realităţi. Există mii de ore de dezbateri ce caută să găsească vinovaţii pentru această stare de fapt. Din această cauză, nu acestea sunt obiectivele studiului de faţă. Acesta nu urmăreşte decât să ofere două modele de ieşire din această situaţie, modele care nu au pretenţia de epuizare a problemei, dar care au marea calitate de a fi relativ uşor de implementat într-o ţară precum România, marcată de aproape toate tarele unei democraţii.

Un nou model electoral

România ultimilor ani este dominată de dezbateri asupra calităţilor diferitelor modele electorale. Reforma electorală din 2008, ce a transformat reprezentarea proporţională în scrutin în circumscripţii uninominale⁴, a atras multe aşteptări şi a provocat deziluzii ce au evoluat până la degradarea majoră a viziunii asupra democraţiei⁵, lăsând în acelaşi timp discuţia deschisă asupra „celui mai bun model electoral.”

Ceea ce se ignoră tot timpul este că tipul modelulului electoral într-o democraţie nu influenţează calitatea democraţiei. Chiar şi un sistem în care reprezentativitatea are probleme majore, cum sunt sistemele majoritare pure din Statele Unite sau din Maria Britanie, nu dăunează democraţiei ca sistem. Dacă democraţia ar fi afectată, România, cu un sistem proporţional, ar fi mai democrată decât cele două democraţii amintite, ceea ce, evident, nu e cazul. În fapt, un sistem majoritar pur vorbeşte mai degrabă despre calitatea democraţiei decât un sistem proporţional, pentru că, în lipsa toleranţei şi pluralismului democratic, a separarii şi echilibrului puterii, un sistem majoritar pur duce direct la autocraţie. Cu alte cuvinte, alternanţa puterii printr-un sistem majoritar pur e o garanţie a unei democraţii consolidate. Dacă democraţia nu e consolidată, nu există alternanţă a puterii. Tertium non datur (o democraţie neconsolidată, cu un partid majoritar, va aluneca uşor spre autoritarism, lichidând, practic, prin însăşi mecanismele puterii, orice opoziţie).

Pe de altă parte, reprezentativitatea este unul din miturile democraţiei contemporane. În primul rând, în orice democraţie, puţin politicieni câştigă alegeri cu majorităţi absolute, în proporţie de 50% + 1 din numărul total al alegătorilor. Marea majoritate a câştigătorilor alegerilor au susţinere electorală minoritară în raport cu numărul total de alegători, susţinere cu atât mai mică cu cât ultimele decenii au adus, peste tot în lume, niveluri din ce în ce mai reduse de prezenţă la vot. În al doilea rând, nici un om politic nu este supus unui mandat imperativ, el putând lua decizii, absolut democratice, în opoziţie totală cu voinţa alegătorilor săi.⁶ În al treilea rând, ideea reprezentativităţii e una simplistă din perspectiva jocului politic. A spune că politicianul X e reprezentativ pentru electoratul Y presupune că acesta din urmă ar fi un corp unitar, cu concepţii clare şi uşor de transmis, netransformabile în timp, sau, cel puţin pe durata unui ciclu electoral. Or, orice corp electoral e un melanj de opinii diferite în veşnică schimbare.

Din toate aceste motive, reprezentativitatea e pur şi simplu o minciună specifică democraţiei, în aceeaşi serie a discursului despre „puterea poporului”. Apare atunci întrebarea „dacă reprezentativitatea nu e fundamental importantă într-o democraţie, ce rol au alegerile democratice?” Alegerile nu vorbesc despre reprezentativitate, ci despre legitimitate. Un politician ales prin sufragiu popular nu este reprezentantul celor care l-au votat (într-o democraţie, el fiind, în fapt, reprezentantul întregului corp electoral, cu diferitele delimitări geografice), dar deciziile politice luate de el sunt legitimate de voturile electoratului său.

Într-o democraţie, pentru ca actul politic să fie legitim, cel care îl săvârşeşte trebuie să acceadă la putere în urma unui proces electoral ce trebuie să îndeplinească, în acelaşi timp două caracteristici:
1. Sistem electoral corect.
2. Votul să aibă puterea reală de a sancţiona abuzul, incompetenţa sau alte deraieri ale actului guvernării

1. Un sistem electoral corect este unul precum cel descris de Robert Dahl atunci când încearcă să definească poliarhia.
Prin poliarhie, termen fundamental în opera lui Dahl, este înţeles sistemul politic în care sunt satisfăcute, la un nivel relativ ridicat, un număr de opt condiţii legate de operaţiunea votului, opt condiţii împărţite în patru categorii: în timpul votului (orice cetăţean are dreptul la vot, opţiunile individuale au ponderi identice, alternativa cu cel mai mare număr de voturi e declarată câştigătoare), înainte de vot (toate alternativele politice pot apărea în faţa alegătorului şi toţi alegătorii posedă informaţii identice despre alternative), după vot (cele mai multe voturi atrag câştigarea puterii politice), şi, în sfârşit, între alegeri (deciziile luate depind de rezultatul alegerilor).⁷

Aceste criterii formale care vorbesc despre o organizaţie abstractă care trebuie să se guverneze democratic se transformă mai târziu în democraţia „într-un mare grup de oameni.” Aceasta trebuie să ofere cetăţenilor săi un set de trei oportunităţi: de a formula preferinţe, de a semnala preferinţe, de a fi luate în mod egal în calcul aceste preferinţe în cadrul actului de guvernare.

Aceste trei oportunităţi reclamă un set de opt garanţii constituţionale:
a) Libertatea de a forma şi de a adera la organizaţii
b) Libertatea de expresie
c) Dreptul de vot
d) Eligibilitatea pentru funcţii publice
e) Dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin
f) Surse alternative de informare
g) Alegeri libere şi corecte
h) Instituţii de elaborare a politicii guvernamentale ce depind de voturi şi de alte expresii ale preferinţei.⁸

2. Ceea ce se observă dintoate elementele enumerate mai sus, iar Dahl subliniază şi el acest lucru în cel puţin trei locuri diferite –, poliarhia este un regim în care „puterea asupra oficialităţilor este împărtăşită... pe scară largă printr-un nivel destul de înalt de control exercitat de cetăţeanul obişnuit asupra conducătorilor săi.⁹ Cu alte cuvinte, într-un sistem democratic, corectitudinea votului atrage puterea acestuia de a sancţiona puterea politică.

Pentru România nu este însă suficient. Alegerile au adus, de fiecare dată, schimbarea puterii politice, dar patru ani de abuz politic şi de incompetenţă este o perioadă pe care România nu şi-o permite. Mai grav, nimic nu garantează că noua putere nu va abuza în funcţie şi nu-şi va dovedi incompetenţa încă patru ani. De fapt, chiar aşa s-a întâmplat. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât mecanismele normale de reglaj nu devin viabile, trebuie inventate altele. Iar o variantă din cele mai simple stă în cointeresarea cetăţenilor. Un ciclu de putere de patru ani nu asigură apărare împotriva abuzului de putere şi a incompetenţei. Un anumit grup politic care dispune de patru ani de putere nu este interesat nici de respect faţă de cetăţean şi de drepturile sale şi nici de un minimum de competenţă şi legalitate pentru actele sale politice. Mai mult, acest grup ştie că va reveni la putere după patru ani pentru că ştie că şi opozanţii săi sunt marcaţi de aceleaşi defecte, gândesc la fel şi acţionează în consecinţă. Cu alte cuvinte, prezentul ciclu electoral e unul ce favorizează doar păstrarea nivelului retoric al democraţiei, şi doar a unui nivel minim de competenţă.¹⁰

Soluţia imediată, bazată pe realitatea că cetăţeanul român e total nerelevant în ecuaţia democraţiei româneşti, stă într-o minimă complicare a procesului electoral. Iar această soluţie vine în contradicţie cu trendul impus atât în clasa politică, cât şi la nivelul unor analişti importanţi¹¹, acela de a reduce numărul proceselor electorale. În contrapondere la tendinţa actuală, trebuie propus un model care să reducă, în mod real, nivelul puterii politice. Astfel, fiecare palier al puterii trebuie ales în alt moment, iar fiecare mandat trebuie să aibă o lungime diferită faţă de alte mandate. Cu titlul de propunere, putem avea următorul tablou:
• Preşedintele ţării ales o dată la 5 ani, maximum două mandate posibile
• Mandatul unui senator durează şase ani (alegerile au loc în anii pari). La fiecare doi ani, o treime dintre senatori îşi pun scaunele în joc. Votul este uninominal. Prerogativele senatorilor se reduc la adoptarea bugetului, afaceri externe şi rezolvarea la nivel central a problemelor din circumscripţii.
• Mandatul unui deputat durează patru ani (alegerile au loc în anii impari). La fiecare doi ani, jumătate dintre deputaţi sunt aleşi. Votul este proporţional
• Mandatul unui primar este de patru ani (alegerile au loc în anii pari).
• Mandatul unui consilier judeţean durează cinci ani (alegerile nu trebuie să fie în acelaşi an cu cele prezidenţiale).
• Mandatul unui consilier local durează trei ani.

În pofida unor neajunsuri evidente (singurul de neevitat fiind, totuşi, legat de creşterea cheltuielilor organizatorice), consecinţele pozitive sunt mult mai importante. Astfel devine foarte dificil pentru o anume grupare politică să păstreze puterea pe toate palierele şi foarte uşor să o piardă. Clivajul între putere şi opoziţie devine mai slab, oricare dintre cele două forţe deţinând anumite pârghii ale puterii, dar lipsindu-i altele. Presiunea cetăţeanului asupra omului politic devine de luat în seamă. Deloc paradoxal, foarte repede, tarele sistemului electoral românesc, legate, în primul rând, de mita electorală şi de migraţia electorală, dispar. În condiţiile în care puterea e atât de fragmentată şi e mai uşor să pierzi puterea decât să o câştigi, mita electorală devine o alegere neinspirată din punctul de vedere al raportului cost-beneficii. Aceeaşi problemă rezolvă şi migraţia: nu va mai fi rentabil să tradezi în favoarea partidului aflat la putere pentru că acea putere va dura prea puţin dacă e construită pe clientelism politic. Iar marea consecinţă, decurgând din toate cele spuse mai sus, e aceea că se creionează tabloul ce permite luarea în serios a competenţei ca factor decisiv în politicile de cadre ale partidelor.

Reducerea prerogativelor statului

„(A)ceia dintre noi care gestionează banul public trebuie să fie responsabili, să cheltuiască prudent, să schimbe obiceiurile nesănătoase şi să îl utilizeze într-un mod transparent, deoarece numai astfel putem restabili încrederea vitală între un popor şi guvernul său” (Barack Obama, Inaugural Adress, 20 ian. 2009).¹² Declaraţia preşedintelui american a fost repede contrazisă de acţiunile administraţiei sale. Dacă în ultimul an al administraţiei Bush Jr. deficitul federalal Statelor Unite însuma 460 de milioane de dolari, în primul an de mandat al preşedintelui Barack Obama, deficitul a crescut rapid la 1400 miliarde de dolari în 2009, stabilizându-se apoi, în 2010 şi 2011, la valoarea de 1300 de miliarde de dolari (în condiţiile în care, în 2011, datoria publică federală a atins valoarea de 100% din P.I.B, urcând la 15000 miliarde dolari).

Pe de altă parte, ultimii ani s-au înscris, în România, în retorica reducerii cheltuielilor bugetare. Analizând însă datele bugetare ale ultimilor ani, concluzia pare a fi alta: cheltuielile nu au scăzut (vezi tabel 1).

Tabel 1

Totalul (estimat) al deficitului bugetar pe ultimii cinci ani se cifrează la 129, 8 miliarde lei (aproximativ 40 miliarde euro). Bineînţeles, debutul puternic al celei mai puternice crize economice din contemporaneitate şi-a pus amprenta în cea mai mare măsură asupra datelor economice din 2009. Astfel, România a avut un volum al cheltuielilor publice cu 14, 87% mai mare in 2009, comparativ cu 2008, ceea ce a determinat un deficit de 7, 3% din PIB, de asemenea cel mai mare din Europa Centralăşi de Est.Anii următori, 2010 şi 2011, au adus, de asemenea, creşteri accentuate ale cheltuielilor bugetare, iar proiecţia pentru 2012, deşi atestă o temperare a acestui nivel al cheltuielilor nu schimbă un lucru fundamental: viziunea asupra atribuţiilor statului. Aceasta rămâne profund etatistă, instituţiile statului existând în număr foarte mare şiarogându-şi un număr important de atribuţi

Bineînţeles, discuţiile (rezumate la dispute ideologice) asupra justificării, întinderii şi limitării puterilor statului sunt întinse, aproape fără sfârşit, iar o simplă enunţare a principiului – „reducerea prerogativelor statului” – nu poate fi decât o mostră de ambiguitate. Din această cauză, în primă etapă, în acest cadru, trebuie să vorbim de reducerea intervenţionismului instituţiilor statului în mediul economic. Economia românească este fracturată de mii de intervenţii, de la banale subvenţii de cădură sau transport, până la zeci de taxe şi impozite ce distorsionează procesele economice şi a căror finalitate majoră nu e de a rezolva problemele unei societăţi umane, probleme pe care, de obicei, nici nu le rezolvă, ci de a întări autoritatea puterii politice. Or, aceasta, din punct de vedere liberal, este un atentat major la adresa democraţiei.

Soluţia reducerii prerogativelor statului, în acelaşi timp cu o reafirmare majoră a primatului drepturilor individuale în raport cu instituţiile statului, nu e doar expresia unei viziuni ideologice particulare, liberalismul, ci şi concluzia evidentă în urma unor observaţii factuale. Chiar şi statele cu implicare socială majoră, precum statele scandinave, posedă niveluri reduse ale intervenţionismului statului în economie (vezi tabelul 2, o comparaţie între statul cu cea mai redusă implicare în economie din lume, două state ce pot fi considerate un etalon al ideii de welfare stateşi România în privinţa câtorva indici definitorii pentru nivelul de intervenţie a statului în economie)

Tabel 2

Mai mult decât atât, primele 10¹⁵ ţări din 2011 Democracy Index au punctaje aproape de maximum absolut (90 de puncte din 100 posibile, cu o excepţie, Noua Zeelandă, ce adună 95 de puncte, în timp ce România adună 40 de puncte) în privinţa protejării dreptului la proprietate în 2011 Index of Economic Freedom, realizat de The Heritage Foundation & The Wall Street Journal. În acelaşi timp statele cele mai autoritare din lume, conform Democracy Index, au cele mai reduse niveluri de protecţie a dreptului la proprietate, conform 2011 Index of Economic Freedom. Aceste date, dincolo de orice interpretare ideologică, nu spun decât un lucru simplu: o democraţie este cu atât mai puternică cu cât instituţiile statului au o influenţă redusă în acţiunile economice ale cetăţenilor săi. Non-intervenţionismul economic e o condiţie necesară (deşi nu şi suficientă) a unei democraţii consolidate.

Concluzii

Faptul că România mai are de făcut paşi importanţi în procesul de democratizare este o evidenţă pentru toată lumea. Din păcate, ea nu a reuşit niciodată să se înscrie clar în direcţia unei democratizări accentuate, fiecare avans fiind urmat de reculuri importante. Din această cauză, propunerile studiului de faţă, reforma sistemului electoral în direcţia măririi şanselor de contestare politică, pe de o parte, şi slăbirea puterii statului prin reducerea intervenţionismului economic, se constituie în elementele de bază ce ar putea întemeia o direcţie ireversibilă pe drumul democratizării.

BIBLIOGRAFIE
BIRCH, Anthony H., The Concepts and Theories of Modern Democracy, London & New York: Routledge, 2007
CHAROTERS Thomas, „Sfârşitul paradigmei tranziţiei”, Romanian Journal of Political Science 2: 1 (2002)
DAHL, Robert A, A Preface to Democratic Theory. 50th Aniversary Edition, Chicago: Chicago University Press, 2006.
DAHL, Robert A, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, traducere de Mihaela Sadovschi, Iaşi, Institutul European, 2000.
DAHL, Robert A, Modern Political Analysis, Englewood Cliffs, N.J.: Prentice Hall, 1963
http://cursdeguvernare.ro/bugetul-2012-cum-ni-s-a-scurtat-si-intins-plapuma-din-2008-incoace
http://www.nytimes.com/2009/01/20/us/politics/20text-obama.html?pagewanted=all
http://www.sar.org.ro/files/383_Policy%20memo41.pdf
http://www.heritage.org/index/Explore.aspx
http://graphics.eiu.com/PDF/Democracy%20Index%202008.pdf
http://graphics.eiu.com/PDF/Democracy_Index_2010_web.pdf
http://www.eiu.com/public/topical_report.aspx?campaignid=DemocracyIndex2011

VASILE PLEȘCA – Doctor, bursier post-doctoral, Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”, Academia Română, Filiala Iaşi.

 sus