Migranţi români, cetăţeni europeni

Aspecte ale migrației din perspectiva cărturarului Adrian Marino¹

CRISTINA-ELENA CIUNTUC (ANDRIUȚĂ)
[„Al.I. Cuza” University of Iași]

Abstract:
The areas of interest of the scholar Adrian Marino significantly enlarge after December '89, allowing him to become closer to a number of problems of the Romanian contemporary society for which he always felt a veritable vocation. The main aim of the paper regards the presentation of these ideas less literary and much closer to the sphere of political sciences. The phenomenon of contemporary migration represents one of those ideas studied and interpreted by Marino, its analysis being subsumed by the author to a larger sphere of socially and anthropologically comments, concerning the complex report established between identity and otherness.

Keywords: cultural identity; migration; otherness; „the third discourse”; ideology; European idea

La începutul anilor ’90, discursul omului de cultură şi cărturarului Adrian Marino a suferit un puternic viraj, prin faptul că autorul înţelege să abandoneze domeniul studiilor literare şi să se apropie, prin realizarea de sinteze pertinente (chiar dacă nu exhaustive) şi de studii originale, de sfera ştiinţelor politice pentru care autorul resimţea o mai firească apropiere şi înclinaţie. Însă, ceea ce poate părea la o primă vedere drept o deraiere ideatică, într-un plan de profunzime nu constituie decât o aprofundare a aceloraşi idei care au fost vehiculate in nuce şi într-o manieră subversivă în texte care au văzut lumina tiparului în plină epocă totalitară (în jurnale sale de călătorie sau în cărţile în care discută statutul literaturii comparate). Autorul însuşi afirmă că „este, în acelaşi timp, şi foarte uşor şi foarte greu de analizat şi de explicat în detalii transformarea interioară, profundă şi esenţială, pe care au produs-o, în conştiinţa mea, evenimentele anului 1989. O întreagă evoluţie anterioară le-a precedat, le-a pregătit într-un fel sau altul. În final, un moment de ruptură, de regenerare şi de transformare fundamentală s-a putut manifesta cu multă energie şi exuberanţă”².Astfel, momentul Decembrie ’89 îi oferă şansa criticului literar de a afirma şi de a asuma, într-un mod deplin, o nouă identitate culturală, mutând accentul de pe studiului şi analiza ideilor literare asupra unui studiu mai aplicat, mai pragmatic, dedicat ideilor de factură cultural-politică.

În viziunea lui Adrian Marino, ideea nu este interpretată în sensul metafizic şi idealist de sorginte platoniciană, ci, mai curând, drept o realitate cognitivă, un pattern dacă facem apel la terminologia americană „care exprimă în forma cea mai concentrată şi stabilă esenţa unei teorii, principiu, doctrine, ideal, program”³. Această gândire esenţialistă a reprezentat dintotdeauna (publicistica de tinereţe stă drept o mărturie elocventă în favoarea acestui fapt) constanta veritabilă şi o caracteristică precumpănitoare a atitudinii intelectuale dezvoltate de către Adrian Marino. Însă, o dată cu începutul anilor ’90, acesta alege reorientarea către domeniul criticii ideologice, astfel încât ideea de literatură (atât de acribios studiată) este substituită cu ideea europeană, în slujba căreia autorul aşază toate idealurile sale de dezvoltare şi de modernizare ale societăţii româneşti contemporane.

Astăzi, în cadrul mediului cultural autohton, se produce o uşoară crispare la menţionarea unui termen precum cel de „ideologie”, deoarece recurenţa aproape obsesivă a valenţelor peiorative, deturnarea conceptului dinspre sfera opţiunilor filosofice înspre cea a domeniului politic, încărcătura semantică şi ideatică pe care termenul le-a cunoscut în epocile totalitare au determinat această mefienţă care se manifestă cu prisosinţă. Marino, în schimb, nu împărtăşeşte optica generală, declarându-se un ideolog convins, dar afirmaţia trebuie înţeleasă ca făcând apel şi recuperând valenţele originare ale termenului, nicidecum pe cele asupra cărora pluteşte încă aura negativă a concepţiilor totalitare. „Nu mă simţeam nici scriitor, nici critic, nici măcar, după 1989, politolog, ci doar ideolog, foarte apropiat de înţelesul pe care Secolul Luminilor îl dădea acestei noţiuni”⁴. De fapt, Adrian Marino recuperează conceptul de ideologie în dubla sa accepţie căci, după cum precizează Daniel Şandru, „ca produs al gândirii iluministe (adică în accepţia lui Marino,s.n.), ideologia este atât o formă a cunoaşterii teoretice, cât şi una practică”⁵. Astfel, demersul cercetătorului român vizează aspectul de dublă funcţionalitate a conceptului, atât cea epistemologică, de teorie a ideilor cultural-politice, dar, cu precădere, se referă la praxis-ul prin intermediul căruia respectiva teorie poate fi aplicată în viaţa cotidiană.

Pledoaria constantă a lui Marino pentru ideea europeană, sintagmă în spatele căreia se ascund trăsături precum dialog intercultural, o societate deschisă, principiile statului de drept, coerenţă şi eficacitate instituţională, nu este, de fapt, decât o formă de asumare fermă a unei opţiuni, o simbioză ideatic-comportamentală şi nu o abandonare în spatele unui apolitism vinovat şi compromiţător: „Ideea europeană este esenţial şi structural ideologică, conţinutul său este un sistem de idei active, militante, implicate în mod direct în cea mai imediată actualitate românească”⁶. Spirit realist, autorul doreşte şi preconizează un grad ridicat de impact pe care discursul său să îl înregistreze la nivelul societăţii autohtone, care să contribuie la eradicarea a numeroase prejudecăţi precum mitul cosmopolitismului steril sau al naţionalismului retrograd. După cum observă istoricul şi politologul Sorin Antohi „Adrian Marino percepe, discută şi trăieşte (s. n.) ideea europeană în contextul ei natural: prosperitate economică, eficienţă individuală, regularitate procedurală, stabilitate geopolitică, pluralism”⁷. Această ultimă caracteristică ne conduce direct către miezul problemei noastre, căci, unul din obiectivele majore ale ideologiei asumate de către autor vizează schimbarea opticii în ceea ce priveşte fenomenul migraţiei, pe care îl doreşte analizat din perspectiva, mult mai complexă, a relaţiilor cultural-identitare stabilite între cei care pleacă (din varii motive) şi grupul de referinţă în care ar dori să se integreze.

Călătoria – o formă de migraţie? Complexul „Dinicu Golescu”

Contrar imaginii omului solitar la conturarea căreia a contribuit, în parte, însuşi autorul, Adrian Marino a fost un spirit iluminist, deschis comunicării şi dialogului intercultural, aflându-se de multe ori în ipostaza străinului, a celuilalt, a alterităţii (de multe ori, chiar a alterităţii radicale, în momentul în care, în jurnalele de călătorie prezintă „surpriza” pe care vederea paşaportului unui individ venit dintr-o ţară comunistă o provoca atât funcţionarilor vamali, cât şi a celor hotelieri). Autorul îşi manifestă deschis şi fără niciun complex adeziunea totală referitoare la multiplele beneficii pe care o călătorie le presupune, în ciuda faptului că acest proces poate însemna, din anumite puncte de vedere, o oarecare îndepărtare de propria identitate: „A călători, indiferent dacă motivele călătoriei sunt de ordin politic (revoluţie, emigrare, exil, exod, deportare, epurare), intelectual sau moral, material sau tehnic, înseamnă a te juca subtil cu timpul şi cu spaţiul şi a accepta pierderea contactului direct cu pământul şi locul de origine. […] Înseamnă să te deschizi spre nou, să-ţi confrunţi moravurile şi opiniile cu cele ale «străinilor»”⁸.

Între 1969-1975 şi, cu intermitenţe, în anii ulteriori (ultima călătorie fiind întreprinsă de către Marino în 1990, în Japonia!) autorul se află, voluntar, în ipostaza de călător (nu de turist!), scopul major al tuturor incursiunilor sale reprezentându-l informarea şi documentarea în biblioteci de prestigiu ale Europei. De fapt, în Adrian Marino s-a aflat dintotdeauna inserată o implicită fascinaţie a călătoriei, acesta descoperind în fiecare oraş noi şi noi valenţe ale spiritului european, multilingv şi pluricultural, fiind direct impresionat de orice elemente de actualitate sau originalitate ce i se oferă spre dezvăluire, în viziunea sa „orice călătorie presupunând o hermeneutică specială, fiindcă orice ţară cerând o interpretare, o formă personală de exegeză”⁹. În fapt, călătoria poate fi considerată o formă parţială de migraţie, deoarece presupune o îndepărtare de mediul natal, o incursiune în necunoscut, însă, lui Adrian Marino această formă de raportare i-a rămas necunoscută. Pentru el, a călători a fost sinonim cu a experimenta, a cunoaşte, a te integra. Şi asta deoarece influenţa spiritului european, influenţă pe care cărturarul o conotează în chip benefic, sub semnul cataliticului, iar nu al factorilor modelatori (pentru a cita binecunoscutul binom blagian), era dorită şi resimţită drept necesară, aproape un imperativ, în vederea accelerării procesului de modernizare a societăţii româneşti. Admiraţia puternică a lui Marino pentru cultura şi civilizaţia europene nu constituie doar un reflex al intelectualului din Est care aspiră la o breşă din încorsetarea ideologică, ci reprezintă o adevărată idee – forţă ordonatoare a mentalului său, pentru că, elogiul (condiţionat, de altfel) adus tezaurului european nu reprezintă doar reflexul perioadei comuniste, ci se răsfrânge asupra întregii activităţi cultural-ideologice întreprinse de către autor.

Discutând despre relaţiile stabilite de către românii secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea cu puterile occidentale, autorul laudă „larga deschidere europeană […], când totul tinde să se schimbe, deşi fragmentar şi pe spaţii sociale reduse: psihologie, moravuri, deprinderi, cultură, relaţii sociale şi internaţionale. Câte un gest simbolic exemplifică întreg acest proces de sincronizare şi imitaţie: fuga în Occident a fiilor lui Al. Ipsilanti, Constantin şi Dumitru Ipsilanti, respectiv de 18 şi 16 ani (16-17 decembrie 1781)”¹⁰. Evident că cei doi tineri au devenit emigranţi în spaţiul european pe care au dorit să îl cunoască, însă Marino nu interpretează acţiunea lor într-o manieră negativă, ci aprobă din plin spiritul de iniţiativă al celor doi tineri. Această iniţială admiraţie este convertită într-o atitudine din ce în ce mai critică îndreptată împotriva românilor (călători, emigranţi sau exilaţi) care, la contactul cu civilizaţia europeană, încearcă un puternic sentiment de inferioritate generat de mirajul pe care societatea europeană îl poate exercita. Această atitudine servilă, sintetizată sub numele de „complexul Dinicu Golescu”, este aprig sancţionată de către Adrian Marino, care nu acceptă poziţia de iraţională subordonare faţă de realităţile occidentale, de acceptare necondiţionată a limitărilor impuse de aceasta, de negare voluntară a propriilor posibilităţi creatoare.

Dialectica identitate-alteritate. „Al treilea discurs”

Adoptarea valorilor europene, fie că ne aflăm în Occident, fie că suntem în România, este doar o faţă a atitudinii dezvoltate de Marino, al cărei revers îl constituie întotdeauna afirmarea spiritului critic, manifestat bidirecţional, dinspre mediul european spre cel autohton, dar, în egală măsură, şi în sens invers. Spiritul independent al lui Marino nu poate accepta aceea „conştiinţă a unei superiorităţi incontestabile (a Occidentului, s. n.) care s-a tradus printr-o atitudine din ce în ce mai arogantă faţă de ceilalţi”¹¹. De fapt, poate fi vorba despre procesul pe care sociologul francez Jean Baudrillard îl numeşte drept „eliziunea Altului, acţiunea de a-l reduce pe Altul la Celălalt”¹², adică o operaţie de uniformizare şi, la limită, chiar de negare a individualităţii celui de lângă tine care ar încerca cumva să se diferenţieze. Adrian Marino nu este partizanul nici al conceptului şi, cu precădere, nici al comportamentului care se ascunde în spatele conceptului de alteritate radicală.

În consecinţă, cărturarul elaborează o teorie proprie, care să favorizeze dialogul cultural, să înlăture diferite grile deformatoare ale percepţiei celuilalt, să contribuie la adoptarea unei noi viziuni, care „să integreze în propria identitate ofertele alterităţii”¹³. Această fecundă perspectivă ce permite individului o dublă sau o chiar o triplă poziţionare, în funcţie de background-ul cultural iniţial şi de propria-i educaţie, poartă de numirea de „al treilea discurs”. Conceptul are în vedere menţinerea unei stări de echilibru atât la nivel ideatic, semantic, dar, cu precădere pragmatic-identitar, între necesitatea afirmării propriei noastre individualităţi social-culturale şi nevoia sincronizării cu realităţile din Vest, încercând a menţine balanţa în poziţie de echilibru, a fi deschişi, dar nu fără limită, a importa forme, idei, concepte, dar nu fără discernământ.

Ceea ce încearcă Adrian Marino să modifice este optica greşită provocată de o anumită formă a bovarismului ideologic. Jules de Gaultier, distinge între două forme de manifestare ale acestui tip de bovarism: cazul în care un grup social se lasă dominat de prestigiul anumitor idei şi îşi formulează o falsă concepţie despre sine însuşi (în cazul grupurilor de români emigranţi vorbim, bineînţeles, despre imagini, ideii şi concepţii deformate în mod negativ) şi cazul în care comunitatea minoritară admite doar parţial ideile emise de către grupul de referinţă, le deformează pe acestea, „explorează în favoarea sa prestigiul ideilor”¹⁴, alege să le modifice pe acestea, în loc de a se schimba pe sine. Este evident faptul că opţiunea lui Marino se îndreaptă spre acest al doilea tip de raportare care probează atât inteligenţă selectivă, cât şi capacitate de adaptare şi asimilare şi ocoleşte, cu succes, orice proces de mimetism. Totodată, acest mecanism reduce substanţial sentimentului de înstrăinare, de neadaptare resimţit, de exemplu, de comunităţile de români atunci când aleg să se expatrieze, pentru că nu mai presupune o abandonare a identităţii originare în schimbul conturării alteia, ci instituie un dialog fecund care să se manifeste între toate aceste valori şi valenţe identitare.

În egală măsură, acest tip de acţiune, reciprocă, duală, reduce şi celălalt risc existent, al imposibilităţii de reintegrare în cadrul societăţii din care au plecat în cazul unei potenţiale reveniri. Şi asta pentru că „cel de-al treilea discurs” înlesneşte manifestarea dialogului dintre margine şi centru, încercând tocmai a diminua într-un mod semnificativ diferenţele care ne despart. Mai mult, „într-o societate «descentralizată» şi cu «geometrie variabilă» Celălalt va fi mai prezent şi mai diversificat, în funcţie de abundenţa «centrelor»”¹⁵. Astfel, în epoca postmodernităţii pe care o trăim, nu se mai poate vorbi cu certitudine de asumarea distinctă a unei sau a altei identităţi, din momentul în care conceptul însuşi este analizat astăzi dintr-o perspectivă constructivistă, fiind considerat un proces, iar nu un dat. Astfel, fiecare individ, inclusiv cel imigrant, „are tot atâtea identităţi câte apartenenţe, sau, mai exact, «sentimente de apartenenţă are»”¹⁶. Într-o atare ipostază este dificil şi, aproape nenecesar, de a încerca a distinge între diferitele identităţi care compun identitatea majoră a fiinţei umane, fie că vorbim sau nu de imigranţi. De aceea, şi lui Adrian Marino i se pare perfect normal a propune „un nou mod de abordare a relaţiei cu străinătatea, rămânând în acelaşi timp români şi europeni”¹⁷, fie că ne aflăm sau nu locuind în România.

Pentru optima desfăşurare a acestui proces este necesară îndeplinirea a câtorva reguli esenţiale, iar, cea mai importantă, mai ales pentru un român plecat, din varii motive în străinătate, o reprezintă însuşirea temeinică a limbii ţării respective, căci „identitatea este prin însăşi esenţa ei dialogică (s.n.), pentru că nu se poate construi decât prin dialogul cu celălalt. Ceea ce înseamnă că afirmarea sa este indisolubilă de validarea pe care i-o acordă sau i-o refuză celălalt”¹⁸. Devine atunci mult mai evident faptul că identitatea şi alteritatea, dincolo de a se exclude, ar trebui să se manifeste într-un proces complementar care să permită individului lumii contemporane o mai adecvată poziţionare şi o mai conştientă reflecţie dezvoltată despre sine însuşi şi despre grupul de apartenenţă. Iar acest proces dialogic nu se poate realiza decât prin stăpânirea instrumentului principal de comunicare care rămâne, incontestabil, limba. Doar în caz contrar se ivesc premisele unor fatale neînţelegeri, al manifestării sentimentului de neadaptare, de frustrare şi, implicit, de sancţionare a realităţilor societăţii în care individul s-a găsit incapabil să se integreze: „Acest resentiment se articulează pe un complex de excludere care, în multe cazuri, se datorează slabei cunoaşteri a limbii, şi mai slabei cunoaşteri a culturii, tradiţiilor, vieţii publice”¹⁹. De aceea, pentru a evita astfel de situaţii care ar trebui să nu fie dezirabile pentru niciuna dintre părţi, acolo unde contextul o impune, ar fi indicată încurajarea bilingvismului, proces lingvistic şi cultural care focalizează în aceeaşi direcţie precum invitaţia lui Marino de a ne accepta dubla apartenenţă identitară, deoarece „bilingvismul nu dezvoltă două identităţi culturale, ci integrează două culturi într-o singură identitate”²⁰, mişcare care corespunde întocmai scopului cărturarului român.

Multiculturalism, migraţie şi dialog cultural

Odată ce fenomenul migraţiei a început să crească exponenţial în Occidentul ultimilor treizeci de ani, statele europene au încercat să adopte o serie de politici care să contribuie la reglementarea şi, mai ales, la ţinerea sub control a fenomenului. Multiculturalismul a părut că oferă soluţia corectă la aplanarea unor serii de tensiuni implicite, prin caracterul său democratic care recunoaşte fiecărei culturi dreptul la liberă expresie şi manifestare, contestând prejudecata superiorităţii identităţii culturale a majorităţii în detrimentul identităţii culturale a minorităţilor etnice. Totuşi, acest concept nu acoperă în mod suficient multe dintre realităţile pe care întâlnirea concretă a identităţii cu alteritatea le presupune. Un astfel de neajuns este, de exemplu, ignorarea de către practica multiculturalistă a aspectului dialogic despre care s-a amintit anterior, caz în care individualitatea specifică fiinţei umane prevalează în faţa oricărei apartenenţe etnice sau minoritare. „A second major criticism of multiculturalism is based on the ideas of liberal toleration and freedom of association and conscience. If we take these ideas seriously and accept both ontological and ethical individualism, then we are led to defend the individual’s right to form and leave associations and not any special protections for groups”²¹. Mai mult, teoria multiculturalităţii nu este specifică spiritului european, aceasta caracterizând, cu precădere, relaţiile dezvoltate în cadrul curentului postcolonialismului american. De aceea, numeroşi critici au observat deja „the failures of multiculturalism policies to integrate and offer real economic opportunities to foreigners and their descendants”²². Astfel, conceptul îşi vădeşte neajunsurile şi dintr-o perspectivă filozofică şi din cea politică.

Conceptul dialogului cultural, „al celui de-al treilea discurs” promovat de către Adrian Marino tinde să depăşească aceste critici aduse multiculturalismului, care, în loc să faciliteze integrarea străinilor, respectiv a emigranţilor, nu face decât să întărească sentimentul toleranţei reciproce, respectiv al indiferenţei, astfel încât experienţa întâlnirii cu celălalt este ratată. În schimb, Marino propune o soluţie alternativă, atunci când vorbeşte despre „interdependenţă, recunoaşterea reciprocă de valori şi îmbogăţirea în dublu sens, depăşirea oricărui izolaţionism, respectul diferenţelor, cultivarea unui spirit de dialog”²³. Atitudinea sa se apropie de ceea ce, în câmpul metodologic al ştiinţelor social-politice, poartă denumirea de transculturalitate, respectiv o nouă orientare conceptual-ideologică care se concentrează, cu precădere, asupra evidenţierii diferenţelor interne ce ne caracterizează pe fiecare în parte, din perspectiva noţiunii de identitate plurală. Este astăzi recunoscut faptul că „alteritatea se afirmă ca o condiţie de existenţă nu numai înafara mea, prin raportare la ceilalţi, ci şi înlăuntrul meu prin raportare la mine însumi; propriile ipostaze fac din mine o fiinţă multiplă. Eu este un Unu plural”²⁴. Astfel încât, dacă suntem consecvenţi respectivului proiect transcultural şi implicaţiilor sale directe înseamnă că acceptăm ideea conform căreia orice cultură s-a constituit într-un mod eterogen şi că fiecare individ în parte, indiferent de ţara de provenienţă, este într-o mai mică sau mai mare măsură, un pic străin faţă de cei din jur, cu care este obligat a interacţiona pentru a-şi renegocia, de fiecare dată, imaginea de sine.

Mecanismele acestui proces sunt foarte bine surprinse de Tzvetan Todorov atunci când îşi analizează mecanismul propriei deveniri: „Starea mea actuală corespunde cu ceea s-ar putea numi transculturaţie, dobândire a unui nou cod, fără ca cel vechi să fie astfel pierdut. Trăiesc de acum înainte într-un spaţiu singular, în acelaşi timp, afară şi înăuntru”²⁵. Această afirmaţie se aseamănă izbitor de mult cu crezul exprimat de Adrian Marino, acela „de a fi român şi european în acelaşi timp” şi asta, deoarece, mentalitatea cărturarului român i-a permis acestuia un mod de raportare transcultural avant la lettre. Dar, mai importantă decât o denumire conceptuală sau alta este comportamentul pe care aceasta fie îl presupune, fie îl justifică. Astfel, optica deschisă, neîncorsetată de care dă dovadă Marino, este a celui care, călător prin lume, nu a resimţit sentimentul distanţării sau al neînţelegerii („Am plecat în Europa ca partener potenţial şi egal de dialog şi ca spectator avizat, cel puţin, în unele probleme. M-am simţit peste tot acasă în Europa, în mod spontan şi organic. Nicio înstrăinare”²⁶), atitudine care se explică tocmai prin adoptarea acestei poziţii transculturale. În viziunea acestuia, conjugarea realităţilor culturale autohtone cu cele occidentale, fenomen exprimat prin intermediul unor sintagme precum „revenirea în Europa” sau „a aduce Europa acasă”, a reprezentat dintotdeauna un imperativ major care îşi găseşte, în final, şi un pandant ideologico-conceptual. Aspectele cele mai spinoase ale fenomenului migraţiei sunt atenuate de această nouă perspectivă transculturală care nu mai reclamă doar acceptarea tolerantă a celui de lângă tine (respectiv, atitudinea pasivă şi apatică dezvoltată atât de indivizi, dar şi de autorităţi), ci implică un anume grad de interacţiune socială, de acceptare şi de valorizare a diferenţelor, iar din partea statului reclamă o serie mai concretă de politici care să contribuie cu adevărat la inserţie socială a imigranţilor.

Bibliografie
BAUDRILLARD, Jean, GUILLAUME, Marc, Figuri ale alterităţii, traducere de Ciprian Mihali, Piteşti, Paralela 45, 2002.
BOIA, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, traducere din franceză de Tatiana Mochi, Bucureşti, Humanitas, 2000.
de Gaultier, Jules, Bovarismul, Filozofia bovarismului, de Georges Palantes, traducere de Ani Bobocea, Iaşi, Institutul European, 1993.            
DOINAŞ, Ştefan Augustin, „Fragmente despre alteritate”, Secolul 21, nr. 1 -7, 2002.
FERREOL, Gilles, JACQUOIS, Guy (coordonatori), Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, traducere de Nadia Farcaş, Iaşi, Polirom, 2005.
MARINO, Adrian Carnete europene. Însemnarea călătoriii mele făcute în anii 1967 – 1975, Bucureşti, Noul Orfeu, 2003.
MARINO, Adrian, Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România, Iaşi, Polirom, 2001.
MARINO, Adrian, Descoperirea Europei, prefaţă de Constantin M. Popa, Craiova, Aius PrintEd, 2006.
MARINO, Adrian, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1999.
MARINO, Adrian, Libertate şi cenzură în România. Începuturi, Iaşi, Polirom, 2005.
MARINO, Adrian, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, Iaşi, Polirom, 2005.
MARINO, Adrian, Viaţa unui om singur, Iaşi, Polirom, 2010.
ŞANDRU, Daniel, Reinventarea ideologiei. O abordare teoretico-politică, Iaşi, Institutul European, 2009.
TODOROV, Tzvetan, Omul dezrădăcinat, traducere şi prefaţă de Ion Pop, Iaşi, Institutul European, 1999.
SARAH, Song, „Multiculturalism”, în Stanford Encyclopedia of Philosophy

CRISTINA-ELENA CIUNTUC (ANDRIUȚĂ) – Drd. Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

 sus