Migranţi români, cetăţeni europeni

Legislația Uniunii Europene în domeniul migrației

DAN DRUGĂ
[„Petre Andrei” University of Iași]

Abstract:
The European Union has created a robust framework for the welfare of citizens by establishing and strengthening their rights as citizens, consumers and workers in many areas, including mobility, health and safety, social security, working conditions, information and consultation, equal and gender discrimination.Immigration policy is an integral part of the goal of creating an European area of freedom, security and justice. European Union treaties have established chapters management of migration and asylum issues by European Union member states. Since the formation of European Union Member States have paid attention to management of this matter, the desire to evolve to have a common European policy on asylum and immigration, based on solidarity between Member States of the European Union and is fair towards third-country nationals, as stated by the Treaty on European Union.

Keywords: mobility; immigration policy; European Union treaties; common European policy on asylum and immigration 

Introducere

Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci şi finalitatea întregii activităţi umane, bineînţeles, într-o societate democratică. De aceea este justificată constatarea des întâlnită că drepturile omului nu sunt nicio nouă morală, nicio religie laică, ci sunt mai mult o limbă comună tuturor oamenilor. Dreptul s-a preocupat de acest concept atât în Epoca Antică, cât şi în epoca premergătoare Secolului Luminilor, însă reglementări juridice prin care se consacră şi se încearcă chiar protejarea drepturilor omului apar după adoptarea primelor constituţii scrise¹.Receptarea şi traducerea în limbajul juridic a drepturilor omului merită toată atenţia, căci numai transformarea lor în autentice drepturi fundamentale a făcut posibilă realizarea dezideratului de a conferi eficienţă juridică.

După cum este cunoscut, înainte de Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană nu dispunea încă – în pofida numeroaselor cereri existente în literatura de specialitate şi a celor din partea Parlamentului European – de niciun catalog cu drepturi fundamentale, formulat integral şi cu valabilitate obligatorie, catalog care să corespundă – ca mărime şi forţă de exprimare – părţilor din constituţiile statelor referitoare la drepturile fundamentale. Profesiunea de credinţă pentru respectarea drepturilor fundamentale – din Tratatul de la Maastricht, referitor la Uniunea Europeană – nu specifica niciun drept individual, ci se limita la o stabilire a ţelului Constituţiei, care este formulată ca o clauză generală şi, în plus, este luată în jurisprudenţa CJCE: „Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 – şi cum rezultă ele, ca principii generale ale dreptului comunitar, din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre”(art. 8, fost art. F, II al TUE).

Ce-i drept, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – adusă la cunoştinţă publică, în mod festiv, la 8 decembrie 2000 – a obţinut o largă semnificaţie simbolică şi un amplu efect politic. Dar, consecinţele ei juridice nu ţin pasul cu aceasta, fiindcă, dacă nu se ia în seamă titlul pretinzând respect, este vorba, în realitate, despre o simplă Proclamaţie, înzestrată cu înaltă autoritate morală, dar fără obligativitate juridică. În Preambul se face referire la faptul că Uniunea este o comunitate de valori, care se întemeiază pe demnitatea omului, pe libertate, egalitate şi solidaritate, bazându-se pe principiile democraţiei şi statului de drept. În 54 de articole (conţinute în 7 capitole) se jură credinţă demnităţii omului, drepturilor la libertate, egalităţii, solidarităţii, drepturilor cetăţeneşti şi drepturilor în faţa justiţiei.

Foarte importantă pentru democraţia Uniunii Europene devine obligativitatea juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, aşa cum prevede Tratatul de la Lisabona, deşi sunt stabilite excepţii pentru Marea Britanie şi Polonia. Consolidarea mecanismelor de protecţie a drepturilor fundamentale în faţa autorităţilor publice europene se manifestă şi prin posibilitatea Uniunii

Europene de a adera la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, document emblematic al Consiliului Europei, ceea ce presupune ca UE să accepte un mecanism extern de control al respectării drepturilor fundamentale².

Consacrarea internă şi internaţională a dreptului la liberă circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului, adică posibilitatea acestuia de a circula în mod liber pe teritoriul unui stat. Orice asemenea persoană, indiferent dacă are cetăţenia acelui stat sau are calitatea de străin ori cea de apatrid apare ca titular al acestui drept. În doctrină, există opinia potrivit căreia dreptul la liberă circulaţie cuprinde trei drepturi distincte: dreptul la liberă circulaţie în interiorul frontierelor unui stat, dreptul unei persoane de a-şi stabili liber reşedinţă pe acelaşi teritoriu şi dreptul la liberă circulaţie între state³.

În legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, legea fundamentală (art. 25) asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de a circula liber, nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Libera circulaţie nu exclude respectarea legilor privind domiciliul, reşedinţa, proprietatea. Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, ea este de asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă din documentele juridice internaţionale în materie în sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria ţară. De asemenea, orice om care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.

Reglementările legale privind actele de identitate, paşapoartele sau celelate documente, cele privind trecerea frontierelor şi în general actele privind starea civilă a persoanelor nu sunt şi nu pot fi considerate ca restricţii la libera circulaţie a persoanelor, ci dimpotrivă conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept. Bineînţeles, aceste reglementări trebuie să nu suprime prin tehnici sau proceduri abuzive, şicanatorii dreptul omului la liberă circulaţie.

Aspecte privind libera circulaţie sunt reglementate şi prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993 care ratifică Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte. Potrivit art. 38, tratamentul acordat lucrătorilor de naţionalitate română legal angajaţi pe teritoriul unui stat membru va exclude orice discriminare bazată pe naţionalitate în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerarea, concediere în comparaţie cu propriii cetăţeni. În art. 45 se prevede ca România va acorda pentru stabilirea companiilor şi cetăţenilor din Comunitate stabiliţi pe teritoriul său, de la intrarea în vigoare a Acordului, un tratament nu mai puţin favorabil decât cel acordat propriilor cetăţeni. Pentru scopurile prezentului Acord, „stabilire” va însemna în ceea ce îi priveşte pe cetăţeni dreptul de a iniţia şi a dezvolta activităţi economice, ca angajaţi proprii, şi de a înfiinţa şi conduce întreprinderi pe care le controlează efectiv.

Aspectele privind libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate sunt reglementate prin Legea nr. 248 din 20 iulie 2005⁴, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 5 din 19 ianuarie 2006⁵. Legea stabileşte condiţiile în care ccetăţenii români îşi pot exercita dreptul la liberă circulaţie în străinătate, precum şi limitele exercitării acestui drept. Cetăţenilor români care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege le este garantat dreptul de a călători în străinătate, de a emigra şi de a reveni oricând în ţară. Nicio autoritate română nu îi poate interzice, în nici o situaţie, unui cetăţean român să se reîntoarcă pe teritoriul României.

Constituind primul document de mare prestigiu internaţional pe planul protecţiei internaţionale a drepturilor omului, după adoptarea Cartei Naţiunilor Unite, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948) a constituit punctul de plecare a unei vaste acţiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi. Astfel, art. 13 din Declaraţie proclamă atât dreptul oricărei persoane de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa în interiorul unui stat (paragraful 1), cât şi dreptul ei de a părăsi orice ţară, inclusiv ţara sa şi de a reveni în ţara sa (paragraful 2)⁶.

Elaborată în cadrul Consiliului Europei şi semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, mai cunoscută sub denumirea simplificată de Convenţia europeană a drepturilor omului a devenit treptat unul din instrumentele cele mai eficace ale drepturilor omului în lume. Desigur, acest sistem de apărare a drepturilor omului nu este universal, ci doar european (de la Reiykjavik la Vladivostok, din Laponia în Malta şi în Cipru). Este adevarat ca acest sistem nu acoperă la data elaborării sale decât drepturile şi libertăţile care sunt în mod esenţial orientate către respectarea drepturilor persoanei, a drepturilor civile şi politice ale omului, excluzând cu câteva excepţii drepturile sale economice şi sociale.

În 1963, a fost adoptat la Strasbourg Protocolul nr. 4 la Convenţie, recunoscând anumite drepturi şi libertăţi altele decât cele care figurează deja în Conveţie şi în primul Protocol adiţional la Convenţie⁷. În art. 2 al Protocolului este reglementată libertatea de circulaţie.  În sistemul european de protecţie a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente:
1. art. 5 din Convenţie garantează libertatea şi siguranţa persoanei – aceasta priveşte libertatea sa fizică, cu ceea ce reprezintă corolarul ei, anume dreptul oricărui individ de a nu fi reţinut sau arestat abuziv. Autorii acestui sistem au vrut să meargă mai departe, astfel că,
2. prin art. 2 al Protocolului nr. 4, au înţeles să fie garantat distinct un alt drept legat de ideea de libertate, anume dreptul la liberă circulaţie sau libertatea de circulaţie.

Instanţa europeană a pus în lumină, încă din anul 1980, deosebirea dintre cele două libertăţi, arătând că, prin proclamarea „dreptului la libertate”, primul paragraf al art. 5 are în vedere libertatea fizică a persoanei şi are ca scop să împiedice faptul ca cineva să fie privat în mod arbitrar de ea; el nu priveşte simplele restricţii la libertatea de circulaţie, care intră în domeniul de aplicaţie al art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie. Acest text dispune în primul său paragraf că orice persoană care se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula în mod liber pe teritoriul acelui stat şi dreptul de a-şi alege, în acelaşi mod, pe acelaşi teritoriu, reşedinţa sa. Cel de al doilea paragraf al textului prevede că orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa.

Dreptul la liberă circulaţie nu este absolut. Potrivit dispoziţiilor art. 2 paragraful 3, exercitarea sa poate face obiectul unor restrângeri supuse la rândul lor unor condiţii stricte anume, acestea să fie prevăzute de lege, să constituie măsuri necesare într-o societatea democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii şi a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Pentru raţiuni de interes public, într-o societate democratică, art. 2 paragraful 4 dispune că dreptul la liberă circulaţie poate face obiectul unor restrângeri în zone determinate. Practica de aplicare a dispoziţiilor art. 2 paragraful 3 a arătat în ce situaţii nu suntem sau, dimpotrivă, suntem în prezenţa unor asemenea limitări. Astfel, fosta Comisie a decis că obligaţia unei persoane de a purta asupra ei un document de identitate, care să fie prezentat poliţiei la cerere sau faptul că legea prescrie persoanelor care solicită restituirea unor bunuri condiţia reşedinţei permanente pe teritoriul ţării nu pot fi considerate ca restricţii ale libertăţii de circulaţie şi a liberei alegeri a reşedinţei, după cum detenţia, în condiţiile legii, a unei persoane împotriva căreia s-a pornit urmărirea penală nu constituie o restrângere a dreptului de a părăsi ţara.

Preluând dispoziţiile cuprinse în – pe atunci, adică la vremea desfăşurării lucrărilor preparatorii ale Protocolului nr. 4 la Convenţie – proiectul Pactului internaţional ONU relativ la drepturile civile şi politice, art. 2 prevede că orice persoană care se găseşte în conformitate cu reglementările aplicabile pe teritoriul unui stat are dreptul să circule liber pe acel teritoriu.

Menţionăm că dispoziţii asemănătoare celor înscrise în art. 2 din Protocolul nr. 4 sunt cuprinse în art. 12 al Pactului internaţional ONU, art. 22 din Convenţia americană privitoare la drepturile omului şi, uşor diferite, dar exprimând practic aceleaşi idei, în art. 12 din Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor.

Evoluţia legislaţiei privind dreptul la libera circulaţie în UE

Uniunea Europeană a creat un cadru legislativ robust pentru bunăstarea cetăţenilor europeni, prin stabilirea şi consolidarea drepturilor acestora în calitate de cetăţeni, consumatori şi lucrători în numeroase domenii, inclusiv mobilitatea, sănătatea şi siguranţa, asigurările sociale, condiţiile de lucru, informarea şi consultarea, egalitatea de gen şi nediscriminarea. Politica de imigraţie este parte integrantă a dezideratului european de creare a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Tratatele Uniunii Europene au consacrat capitole distincte gestionării problematicii migraţiei şi azilului de către statele membre. Încă de la formarea UE, statele membre au acordat o atenţie sporită gestionării acestei materii, procesul evoluând până la dezideratul de a avea o politică europeană comună în domeniul dreptului de azil şi al imigrării, întemeiată pe solidaritatea dintre statele membre ale Uniunii Europene şi care este echitabilă faţă de resortisanţii statelor terţe, aşa cum este statuat prin Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Libertatea de circulaţie şi de şedere, drept al cetăţeanului Uniunii Europene, este recunoscută resortisanţilor statelor membre (sau resortisanţilor comunitari), fiind generalizată progresiv în favoarea acestora şi a familiilor lor. Deşi cetăţenii din statele terţe nu beneficiază, în principiu, de libertatea de circulaţie şi de şedere, există interacţiuni ce se produc între situaţia lor şi cea a cetăţenilor comunitari. Convenţiile încheiate între Comunitate şi state sunt prudente în ceea ce priveşte, dacă nu libera circulaţie, dreptul de şedere acordat ca accesoriu la un loc de muncă.

Întregul pachet legislativ privind migraţia a avut o evoluţie, fiind marcat de adoptarea unor documente.

1. Tratatul instituind Comunitatea Europeană⁸ stabilea, prin art. 48 paragraful 1, ca libera circulaţie a lucrătorilor să fie realizată în cadrul Comunităţii până cel mai târziu la sfârşitul perioadei de tranziţie. În acest sens, s-au emis câteva acte normative importante⁹.

Libera circulaţie implică dreptul lucrătorilor de a accepta ofertele efective de muncă, de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a se afla în unul din statele membre în scopul exercitării unei activităţi conforme cu dispoziţiile legislative de reglementare şi administrative care guvernează angajarea lucrătorilor, de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, după ce a fost angajat în acel stat. Ea implică, de asemenea, înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor membre în ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă. Beneficiul dreptului la liberă circulaţiei este subordonat posesiei naţionalităţii unuia dintre statele membre, dar în absenţa definiţiei comunitare a naţionalităţii fiecare stat membru determină suveran condiţiile în care acordă naţionalitatea¹⁰. Libertatea de stabilire implică accesul la activităţi independente şi la exercitarea lor precum şi constituirea şi gestionarea de întreprinderi într-un stat membru. Ea implică instalarea în ţara de adopţie pentru a exercita acolo o activitate, deci crearea unei întreprinderi. Ca şi libera circulaţie a lucrătorilor, libertatea de stabilire este compusă din două elemente: liberul acces la o profesie şi libertatea în exercitarea profesiei.

2. Acordul Schengen¹¹ constituie cea mai importantă etapă în evoluţia spre o piaţă internă reală, în care să nu mai existe obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor. De fapt, este vorba de două momente: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de Implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată in vigoare la 26 martie 1995).

Implementarea Convenţiei a avut ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, incluzând măsuri de întărire la frontierele externe. Aceste măsuri implică o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară şi poliţienească, precum şi un schimb eficient de informaţii. La frontierele externe ale spaţiului Schengen, cetăţenii UE trebuie doar să prezinte un document de identificare valid, iar cetăţenii terţelor ţări cuprinse în lista comună a ţărilor ai căror cetăţeni au nevoie de viză de intrare trebuie doar să posede o viză unică valabilă în întreg spaţiul Schengen. Totuşi, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza în cazul cetăţenilor altor terţe ţări.

Acquis-ul în domeniul politicii vizelor este reprezentat de art. 9-27 din Convenţie şi de o serie de alte acte normative referitoare la: implementarea acquis-ului Schengen în ţările UE, stabilirea unui model tip de viză sau stabilirea unui model uniform de formular de cerere de viză. Directiva Consiliului 2001/40 CE reglementează cadrul legal privind recunoaşterea reciprocă a deciziilor de îndepărtare a rezidenţilor statelor terţe. Astfel, dacă un stat membru UE ia decizia de îndepărtare a unui cetăţean de pe teritoriul său, decizia este valabilă pe întreg spaţiul ţărilor membre UE.

2. Actul Unic European¹² a definit libera circulaţie a persoanelor drept una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei interne. Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă, ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei indivizilor. Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau şi muncesc pe teritoriul acestui stat.

3. Tratatul de la Maastricht introduce pentru prima dată conceptul de cetăţenie europeană. El a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre. Mai mult, TUE a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie¹³. Instituirea în TUE a dreptului oricărui cetăţean de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre a pus capăt oarecum controverselor şi tensiunilor privind libera circulaţie a persoanelor. Această consacrare reafirma întărirea unei libertăţi realizate cu mult înainte şi care îşi pierduse, chiar înaintea TUE, caracterul exclusiv economic. Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminării între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii statelor membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat.

4. Tratatul de la Amsterdam a intodus prevederi legate de vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor şi a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii.Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la astfel de măsurile, iar Danemarca a ales să participe doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize¹⁴.

5. Consiliul European de la Nisa (din decembrie 2000) a însemnat adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nicio deosebire între cetăţeni, întrunind (pentru prima dată) în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul UE. Articolul 15 aliniatul 1 al Cartei vorbeşte despre dreptul fiecărui cetăţean al UE de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru¹⁵.

6.  Tratatul de la Lisabona¹⁶ modifică în mod substanţial conţinutul art. 6 TUE, în sensul că:
a) stabileşte statutul Cartei drepturilor fundamentale ale UE;
b) deschide calea aderării UE la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;
c) consacră în mod expres un principiu dezvoltat în jurisprudenţa CJCE: drepturile fundamentale, astfel cum sunt acestea garantate prin Convenţia europeană şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, constituie principii generale de drept ale Uniunii.

UE aderă la Convenţia europeană conform articolului 6 al Tratatului. Tratatul de la Lisabona presupune o consolidare a prevederilor şi fundamentelor cu privire la modalitatea de înţelegere şi exercitare a cetăţeniei europene.

7. Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii¹⁷prevede că realizarea liberei circulaţii implică eliminarea oricărei discriminări între lucrătorii statelor membre pe criteriul cetăţeniei în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi alte condiţii de muncă, precum şi dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul Uniunii pentru a desfăşura o activitate salariată, sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică. Se arată că este necesară stabilirea unor dispoziţii care să permită realizarea obiectivelor prevăzute la articolele 45 şi 46 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene referitor la libera circulaţie.

Documentul arată că dreptul la libera circulaţie este un drept fundamental al lucrătorilor şi familiilor acestora. Mobilitatea forţei de muncă în cadrul Uniunii trebuie să constituie unul dintre mijloacele prin care li se garantează lucrătorilor posibilitatea de a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi de muncă şi de a avansa pe plan social, contribuind totodată la satisfacerea nevoilor economiei statelor membre. Este necesară afirmarea dreptului tuturor lucrătorilor din statele membre de a desfăşura, în cadrul Uniunii, o activitate la alegerea lor. Acest drept trebuie recunoscut, fără discriminare, lucrătorilor permanenţi, sezonieri şi frontalieri, precum şi celor angajaţi în activităţi de prestare de servicii.

Principiul nediscriminării între lucrătorii Uniunii implică, pentru toţi resortisanţii statelor membre, recunoaşterea aceleiaşi priorităţi la încadrarea în muncă la fel cu cea de care beneficiază lucrătorii care sunt resortisanţi ai statului membru în cauză. Mecanismele de contact şi de compensare, în special prin intermediul unei colaborări directe între serviciile centrale de ocupare a forţei de muncă şi, de asemenea, între serviciile regionale, precum şi al coordonării acţiunii de informare, asigură, în general, o mai mare transparenţă a pieţei muncii. Este necesar ca lucrătorii ce doresc să se deplaseze să fie informaţi în mod constant despre condiţiile de viaţă şi de muncă.

Există legături strânse între libera circulaţie a lucrătorilor, ocuparea forţei de muncă şi formarea profesională, în măsura în care aceasta urmăreşte să dea lucrătorilor posibilitatea de a răspunde unor oferte concrete de încadrare în muncă provenind din alte regiuni ale Uniunii. Astfel de legături impun ca problemele care se ivesc în această privinţă să fie studiate în interdependenţa lor şi nu izolat, ţinând seama, de asemenea, de aspectele ocupării forţei de muncă pe plan regional. Este, prin urmare, necesar ca eforturile statelor membre să fie îndreptate în direcţia coordonării politicilor lor de ocupare a forţei de muncă.

8. Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora¹⁸ prevede că cetăţenia Uniunii conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi individual la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat şi a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.

În accepţiunea acestui act normativ, cetăţenia Uniunii constituie statutul fundamental al resortisanţilor din statele membre dacă aceştia îşi exercită dreptul la liberă circulaţie şi şedere. Se arată în preambulul actului că este necesar să se codifice şi să se revizuiască instrumentele comunitare existente care tratează în mod separat lucrătorii care desfăşoară activităţi salariate, cei care desfăşoară activităţi independente, precum şi studenţii şi alte persoane inactive, în scopul simplificării şi întăririi dreptului la liberă circulaţie şi şedere pentru toţi cetăţenii Uniunii.

9. Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) are ca obiectiv adoptarea de măsuri în temeiul articolului 62 punctul 1 din Tratat în vederea asigurării absenţei oricărui control asupra persoanelor la trecerea frontierelor interne.

10. Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială stabileşte faptul că regulile de coordonare a sistemelor naţionale de securitate socială se înscriu în cadrul liberei circulaţii a persoanelor şi trebuie să contribuie la îmbunătăţirea nivelului de viaţă şi a condiţiilor de încadrare în muncă a acestora. Tratatul nu prevede alte competenţe decât cele menţionate la articolul 308 pentru a se lua măsuri adecvate în domeniul securităţii sociale pentru alte persoane decât salariaţii. Înlocuirea reguli de coordonare a acestor sisteme prin modernizarea şi simplificarea lor este, prin urmare, esenţială pentru a se atinge scopul liberei circulaţii a persoanelor. Este necesar să se respecte caracteristicile proprii legislaţiilor interne privind securitatea socială şi să se elaboreze un sistem unic de coordonare. În cadrul acestei coordonări, este necesar să se garanteze tratamentul egal în Comunitate, conform diferitelor legislaţii interne, pentru persoanele în cauză.

Concluzii

După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene. Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi justiţie¹⁹.

În ultimii ani, în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, România a adoptat acte normative care transpun prevederi comunitare referitoare la regimul străinilor. Au fost aprobate norme metodologice de aplicare a Acordurilor încheiate între Guvernul României şi guvernele altor state privind schimbul de lucrători şi stagiari şi şederea temporară în scopul angajării lucrătorilor români pe teritoriul altor state.

Tratatul de la Lisabona constituţionalizează şi federalizează Uniunea Europeană chiar dacă, formal, nu mai este un tratat constituţional, autorii considerând că, prin conţinut, el îsi realizează rolul de „constituantă” pe care-l avea fostul Tratat privind instituirea unei Constituţii pentru Europa. Tratatul de la Lisabona presupune într-o mare măsură recuperarea în conţinut a Constituţiei Europene, în principal, datorită legitimităţii politice a etapei de elaborare din cadrul Convenţiei. Dacă marele câştig l-am numit deja (păstrarea conţinutului Tratatului Constitutional în cea mai mare parte), trebuie spus ceva şi despre marea pierdere: forma constituţională a tratatului, simbolistica şi limbajul constituţional.

Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care aderă la principiile şi valorile sale (demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept şi drepturile omului, pluralismul, toleranţa, justiţia şi solidaritatea, nediscriminarea) şi se angajează să le promoveze împreună cu celelale state europene. Libertatea de circulaţie a persoanelor, a produselor, a serviciilor şi capitalului sunt garantate pe teritoriul unional, iar orice discriminare pe criterii de naţionalitate este interzisă.

Bibliografie
BÎRSAN, Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. I – Drepturi şi libertăţi, Bucureşti, Editura All Beck, 2005.
CONSTANTIN, Valentin (coordonator), Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene , Iaşi, Editura Polirom, 2002.
DACIAN, Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii. Organisme, Bucureşti, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
DUCULESCU, Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1994.
MANOLACHE, Octavian,  Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, Ediţia a II-a, Editura All Beck, 1999.
MURARU, Ioan,  TĂNĂSESCU, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I, Bucureşti, Editura All Beck, 2003.
PASCAL, Ileana, DEACONU, Ştefan, VRABIE, Codru, NICULAE, Fabian, Libera circulaţie a persoanelor, Centrul de Resurse Juridice, 2002.
www.infoeurolider.ro;
www.osce.org.
eur-lex.europa.eu

DAN DRUGĂ – Lector. univ. drd. la Facultatea de Drept a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi.

 sus