Migranţi români, cetăţeni europeni

Migrația românească de tipul „one way ticket”
de la începutul secolului XX

SILVIA BOCANCEA
[„Petre Andrei” University of Iași]

Abstract:
Unlike the new age of migration that we are experiencing now, the social mobility specific to the end of the 19th century and the beginning of the 20th century may be defined by the expression “one way ticket”; the immigrant, usually a man, used to leave his country of origin and settle for good in his host-country (he did not look for his happiness from state to state, as it happens now). The Romanian migration of that time was directed mainly towards the New World (particularly to the USA, and less to Canada). This paper is an attempt to sketch the image of Romanian emigration by taking into account the peculiarities determined by: emigration causes, geographical predominance, social composition, occupational options in the host-country, and the structure of Romanian immigrant communities.

Keywords: Romanian immigrant; immigrants from Romania; „one way ticket”; „a thousand and money for the road”; „the new wave 

Introducere

După cum arată sociologii¹, sedentarismul, ca treaptă a dezvoltării umanităţii, nu implică imobilitatea, drept dovadă fiecare etapă istorică şi mai toate civilizaţiile au fost afectate de procesul social numit migraţie. Astfel că, departe de a fi un accident de parcurs al unei perioade istorice şi al unei comunităţi, migraţia tinde să fie mai curând o constantă a istoriei speciei umane. În fiecare epocă şi comunitate umană acest proces a îmbrăcat diferite manifestări în funcţie de conjuncturile interne şi externe în care a evoluat; aşa se face că exodul derulat în zilele noastre este diferit, de pildă, de cel de la începutul secolului al XX-lea. Diferenţa constă, afirmă analiştii fenomenului², în felul în care acesta s-a configurat în contextul unei globalizării aflate în plină manifestare. Omenirea, susţin ei, a intrat într-o nouă eră a migraţiei în care procesul în sine cunoaşte noi particularităţi precum: creşterea numărului migranţilor şi al regiunilor de pe glob implicate în procese de migraţie, diversificare şi dinamică (eterogenitatea destinaţiilor şi a structurii populaţiilor implicate), varietatea categoriilor sociale implicate şi a obiectivelor urmărite, creşterea dependenţei de migraţie şi a problemelor legate de imigranţi şi migraţie etc. se desfăşoară în circumstanţele globalizării. Toate modificările înregistrate au dus la o asemenea reconfigurare a procesului migraţiei încât vechile cadre conceptuale, tipologii şi teorii s-au dovedit a fi depăşite, de unde şi nevoia reconsiderării lor.

Spre deosebire de fenomenul migratoriu actual, cel manifestat la mijlocul secolului al XIX-lea şi la începutul celui al XX-lea a fost unul ce ar putea fi descris de sintagma „one way ticket”, caracterizat prin stabilirea definitivă a imigrantului în ţara-gazdă (şi nu prin deplasarea din ţară în ţară, în căutarea norocului, aşa cum se întâmplă astăzi). De regulă, ţara de origine era un europeană, iar cea de destinaţie era Lumea Nouă, cu preponderenţă SUA şi, mai puţin, Canada. În prima decadă a veacului al XX-lea, cu 1907 ca punct culminant al afluxului, un val migratoriu a lovit teritoriul american stârnind îngrijorare şi ridicând semne de întrebare autorităţilor statului. Cercetările întreprinse de Comisia de Imigrare a SUA³ (1907-1911) au arătat că noii imigranţi proveneau în marea lor majoritate din zonele orientale ale Europei spre deosebire de cei „vechi” ce veneau din nordul sau vestul bătrânului continent. O altă particularitate a afluxului de populaţie, reliefată de Comisie, a fost aceea a compoziţiei sale sociale, una majoritar ţărănească. Astfel că deşi era o migraţie externă, ce presupunea traversarea de către emigranţi a unor graniţe statale, ea a prezentat şi trăsătura unei migraţii interne (deci, una redusă la graniţele aceluiaşi stat naţional) de la sat la oraş. Ţinând seama de aceste aspecte, Comisia a numit acest aflux al imigranţilor „noul val”. 

Imigraţia românească a aparţinut acestui din urmă val. Mai redusă la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi fiind formată mai cu seamă din evrei români, ea a cunoscut o creştere apreciabilă în prima parte a secolului al XX-lea (cu 1905-1907 ca punct de maximă intensitate), manifestându-se mai cu seamă în provinciile româneşti ce aparţineau Imperiului austro-ungar decât în mica Românie. Războiul mondial din 1914-1918, crearea statului unitar român, la 1918, şi legislaţia americană antimigraţie (precum cea din 1921) au făcut ca proporţia exodului românesc să scadă puternic.

Demersul de faţă încearcă să contureze imigraţia românească ţinând seama de o serie de elemente precum: insuficienţa termenilor de imigrant român/ imigrant din România, preponderenţa transilvănenilor (dar şi bănăţeni, bucovineni) în comparaţie cu românii regăţeni, basarabeni etc; predominarea unei cauze specifice în luarea deciziei de emigrare în funcţie de zona de provenienţă (în mare, economico-sociale pentru regăţeni, spiritul de aventură pentru olteni, politice pentru transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni; cu toate că întâietatea unora nu excludea prezenţa celorlalte), intenţia unei reemigrări după acumularea unor economii (reflectată în epocă de sloganul „mia şi banii drumului”⁴); opţiunea pentru locurile de muncă din industria americană a unei populaţii formată în majoritate (95%) din ţărani; lipsa de solidaritate dintre imigranţi alimentată de idiosincrazii personale, religioase (ortodocşi contra uniţi), cultivarea diferenţelor în funcţie de zona de proveninenţă (bănăţeni, macedoneni, bucovineni contra ardeleni etc.). Aceste elemente au contribuit la crearea particularităţii imigraţiei româneşti de la începutul veacului, una descrisă de sintagma „one way ticket”.

Imigranţii „noului val”

Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului următor, America de Nord, mai cu seamă SUA şi Canada, a cunoscut un puternic aflux de populaţii atrase de „mirajul dolarului”. Între 1900-1914, numai pe teritoriul SUA au pătruns 1.285.349 de persoane. Uimite de asemenea „năvală imigraţionistă”, al cărui punct de maximă intensitate a fost atins în 1907, autorităţile americane au însărcinat Immigrations Commission⁵ să întreprindă un studiu asupra noilor veniţi în legătură cu zona lor de origine, cu îndeletnicirile avute, cu limba vorbită etc. Rezultatele obţinute i-au permis acestei Comisii să vorbească despre cele două valuri de imigranţi care s-au abătut asupra SUA unul „vechil” şi altul „nou”. Primul, manifestat pe la mijlocul secolului al XIX-lea, era format mai cu seamă din populaţiile Europei de Vest şi de Nord, şi anume englezi, irlandezi, scoţieni, belgieni, danezi, francezi, germani, olandezi, norvegieni, suedezi, elveţieni. Spre deosebire de acesta, „noul val” îi cuprindea pe europenii din Răsăritul sau Centrul continentului: austro-ungari, greci, italieni, muntenegreni, polonezi, români, ruşi, sârbi, turci. Dacă în veacul al XIX-lea emigraţia dinspre orientul european era una insignifiantă, din numărul total al imigranţilor din SUA aceştia reprezentau doar 8%, în primul deceniu al noului secol ea a devenit semnificativă, statisticile pe 1910 indicau un procent de 39% din masa străinilor intraţi pe teritoriul statului⁶.

Primii imigranţi români, certificaţi de acte, au pătruns în SUA în 1881 şi erau 11 la număr. Rapoartele anuale întocmite în anii următori, recensămintele efectuate periodic de către autorităţile americane, mult timp singurele documente veridice, au reflectat dinamica acestui fenomen. Dar ceea ce ele nu au putut face a fost să distingă între termenii „emigrant român” şi „emigrant din România”. La o primă vedere s-ar părea că aceştia trimit la una şi aceeaşi realitate, dar nu este aşa. Cei care au studiat fenomenul migraţionist ce a afectat vechiul regat român precum şi teritoriile locuite de români şi aflate sub stăpânirea imperiilor vecine au arătat că sensurile lor nu se suprapun. De pildă, pentru Christine Avghi Galitzi⁷ „imigrant român” însemna etnicul român indiferent de ţara în care s-a născut, iar „imigrant din România” pe cel care a emigrat din România şi care aparţinea unuia dintre diferitele grupuri etnice precum evrei, turci, germani etc. Pentru evitarea confuziilor ce se puteau naşte şi din faptul că harta politică a României arăta altfel după 1918, autoarea i-a separat pe imigranţi în funcţie de zona de provenienţă: vechiul regat, Transilvania (dar şi Banat şi Bucovina) şi românii macedoneni. La rândul lor, Vitcu şi Bădărău⁸ arătau că sensurile celor doi termeni nu se suprapun, aşa cum dacă ar fi disociaţi nu ar aduce un plus de claritate şi aceasta pentru că în valul imigraţionist au fost îngrămădiţi nu doar etnici români, ci şi non-români (evrei, maghiari, şvabi, greci, ş.a) şi nu doar cei plecaţi din interiorul graniţelor vechii Românii, ci şi cei din provinciile româneşti (Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Dobrogea) aflate sub stăpânirea imperiilor vecine, precum şi cei din enclavele româneşti din Balcani. Nici dacă s-ar opera o separare având în vedere locul din care au plecat, vechiul regat sau provinciile ce aparţineau Imperiului Austro-Ungar (afectate cel mai puternic de fenomenul emigrării), nu s-ar face mai multă lumină deoarece mulţi dintre etnicii români ce deţineau acte de identitate emise de către autorităţile dublei monarhii erau trecuţi ca unguri.

Aceste distincţii terminologice şi datele pe care le-a obţinut consultând diferite surse de informare l-au determinat pe Ş. Drutzu⁹ să afirme că emigraţia din România din perioada anilor 1881-1900 a fost una predominant evreiască şi foarte puţin românească. Statisticile americane, informaţiile regăsite la autori precum Samuel Joseph¹⁰ şi D. M. Hermalin¹¹, care s-au ocupat de imigranţii evrei veniţi din România, existenţa organizaţiilor sau a congregaţiilor religioase independente ale acestora pe teritoriul american erau argumentele înaintate de Drutzu în vederea susţinerii aserţiunii sale. Până la 1900, continua autorul, numărul imigranţilor români (din vechea Românie) era atât de mic încât autorităţile americane de la oficiile de imigrări nici nu le-au rezervat o coloană specială în registrul de evidenţe, ci i-au trecut la rubrica „din alte ţări”. Se pare că puţinii etnici români care au trecut oceanul, după cum arăta N. Dragomir¹² în studiul său, ar fi aparţinut colonizatorilor Dobrogei (mai ales olteni) care, nemulţumiţi de calitatea pământului pe care l-au primit după 1878, au hotărât să-şi încerce norocul în „lumea nouă”.

În general, se acceptă anul 1881 ca an de debut al prezenţei românilor în SUA precum şi faptul că aceasta a fost una firavă până în jurul anilor ʼ90 ai secolului al XIX-lea. Deşi, Vitcu şi Bădărău¹³ au lansat ipoteza potrivit căreia logica istorică şi argumente de natură economică, socială, politică îndreptăţesc coborârea ei cu cel puţin un deceniu faţă de cea indicată mai sus. După cum o dovedesc documentele americane imigranţii români, veniţi din România mică, au devenit mai numeroşi pornind cu 1890,   transilvănenii odată cu 1896, iar românii macedoneni cu 1903¹⁴. Canada a fost asaltată de către români la începutul secolului al XX-lea.

În masa emigranţilor s-au distins transilvănenii, cei care au format grosul emigraţiei. Datele oferite de A. Egyed¹⁵ arată că în 14 ani (1899-1913) au plecat din Transilvania spre America 222.977 persoane. Eşalonat procesul se prezintă astfel: între 1899-1904 28.491, între 1905-1907 alte 91.405, iar între 1908-1913 103.081. După cum lesne se poate constata rata cea mai înaltă a emigraţiei a fost atinsă în intervalul 1905-1907. Distribuţia pe regiuni istorice indica emigrarea a 57.288 persoane din Crişana şi Maramureş, 70.299 din Banat, 95.390 din Transilvania. Potrivit lui Drutzu¹⁶, înainte de primul război mondial numărul românilor (priviţi ca naţiune) din SUA şi Canada era de 100.000 şi respectiv 15.000, deci pe continentul american ar fi fost prezenţi 115.000 de români imigranţi. După 1918, când frontierele politice s-au modificat, numărul (aproximativ) al cetăţenilor români (deci, români şi alte naţionalităţi ce obţinuseră cetăţenia românească) era următorul: în Canada – 95.000 (români, evrei, ruteni, galiţieni, unguri, austrieci etc.) iar în SUA 193.000 ( români, ruteni, saşi/ şvabi, unguri, evrei) deci circa 288.000 de români se aflau în America de Nord. 

Cu imaginea aproximativă pe care o conturează singurele documente privind imigraţia românească din SUA, se poate afirma fără greş că ponderea imigranţilor români în cadrul masei imigrante de pe teritoriul american a fost neîndoielnic mai mică decât, de pildă, cea a irlandezilor şi a germanilor, care, împreună, au furnizat în perioada 1850-1860, un spor de populaţie de 2 milioane de suflete.

Cauze ale emigrării

Faţă în faţă cu acest „nou val” de imigranţi, autorităţile americane au pornit o serie de investigaţii asupra lui pentru a înţelege motivele care au făcut posibil acest exod. Analizând componenţa socială a acestuia, Comisia de imigrare a SUA a arătat în raportul întocmit pe anul 1907, când a fost atins punctul culminant al fenomenului, că „în realitate imigrarea pare a fi o migraţiune de la ţară la oraş. Din 100 de imigranţi în medie 39 fuseseră plugari (lituanieni 67,1%, italieni din sudul Italiei 43, 9 %). Cei care se ocupau mai puţin cu agricultura în ţările de unde emigraseră erau evreii; doar 3,6 % dintre evreii ruşi şi 5,5% dintre cei veniţi din alte ţări¹⁷.

Imigranţii români prezentau şi ei aceiaşi caracteristică, erau în marea lor majoritate ţărani, fapt confirmat de cei care au investigat presa vremii sau documentele emise de autorităţile americane. Căutând să ilustreze cauzele care au dus la acest exod, în 1926, Drutzu¹⁸ se întreba „să vedem ce i-a făcut pe aceşti oameni – majoritatea de la ţară – să-şi lase satele lor, rudele lor ş.a.m.d”. În studiul său din 1929, Galitzi¹⁹ susţinea şi ea originea ţărănească a imigranţilor români. La rândul său, I. I. Şchiopul arăta că „ … din cei 100.000 de români din America sunt aproape fără excepţie toţi ţărani”²⁰. Iar Egyed, pe baza documentelor emise de autorităţile maghiare ale diferitelor comitate de peste munţi, indica faptul că 90% dintre imigranţii transilvăneni erau ţărani.

Motivele pentru care s-a emigrat la începutul secolului al XX-lea au fost de natură diferită: economică, socială, politică, psihologică, fiecare dintre cei care şi-au îndreptat atenţia asupra acestui proces social socotindu-l predominant pe unul sau pe altul. Iată cum argumentează câţiva dintre aceştia.

Drutzu²¹ a aşezat în fruntea cauzelor care au alimentat emigrarea pe cele socio-economice: „pe lângă persecuţiunile, judecăţile şi închisorile ce le aveau de îndurat românii din Transilvania, Banat şi Crişana mai era şi imposibilitatea de a-şi agonisi traiul”. În urma lor, era menţionată dorinţa românilor de a scăpa de cătănie (serviciul militar în slujba împăratului austro-ungar). Apoi, publicitatea pe care agenţii de emigrare o făceau în zona de răsărit şi sud a Europei. De pildă, continua autorul, în fosta Ungarie au fost găsite chiar scrisori ale acestora către viitorii imigranţi prin care li se dădeau instrucţiuni amănunţite spre a evita calea legală a expatrierii – cum să plece fără paşaport şi cei căi să urmeze pentru a se sustrage inspecţiei autorităţilor americane la intrarea în SUA. Puterea exemplului celor care reuşiseră şi care trimiteau bani familiilor rămase în ţară a avut şi ea un anumit rol în luarea deciziei de emigrare. Nu puţin au contat promisiunile făcute de autorităţi, mai ales cele canadiene, de a oferi terenuri imigranţilor care acceptau să colonizeze regiunile apusene şi centrale ale statului.

Pe lângă factorii generali ce au încurajat exodul petrecut la începutul secolului al XX-lea, şi anume insatisfacţia propriei situaţii economice şi forţa de atracţie emanată de prosperitatea economică a Lumii Noi, Galitzi²² i-a identificat şi pe cei specifici care au influenţat decizia emigranţilor români. În cazul valahilor şi a dobrogenilor hotărâtoare au fost condiţiile economice şi sociale, oltenii au fost animaţi de spiritul de aventură. Deci concluziona autoarea, nu persecuţiile politice sau religioase (motive care de regulă determină mişcările de populaţii) au cântărit greu în această situaţie ci cauze psihologice şi culturale puternic influenţate de condiţiile economice. Doar românii transilvăneni au suferit de pe urma persecuţiilor politice şi religioase la care au fost supuşi de către autorităţile maghiare precum şi a condiţiile economico-sociale vitrege în care trăiau.

Interesat în stabilirea unei legături directe între şomajul existent în Ardeal şi emigrarea înregistrată în anii ’20 ai secolului al XX-lea, I. I. Gârbacea²³ arăta că fenomenul nu era întru totul nou pentru această regiune, diferite fiind doar cauzele care l-au determinat. La sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor emigrarea, afirma autorul, a fost cauzată de „creşterea şi densitatea populaţiei din ţinuturile sterile” şi, mai ales, de „agenţii de emigrare şi cei de vapoare” care, din motive de rentabilitate şi/sau de concurenţă, au „împins infiltrarea agenţilor până departe în Orient”. Dar după primul război mondial, când s-a înregistrat o puternică reemigrare a românilor, dezinteresul pentru utilizarea acestei forţe de muncă (calificate), acum şomere, a dus la reluarea emigrărilor.

Limitându-şi aria cercetării la Ţara Oltului, Al. Bărbat²⁴ a găsit ca principale explicaţii ale fenomenului migratoriu organizarea economică defectuoasă spre care aceasta a fost împinsă de politica economică a autorităţilor austro-ungare şi surplusul de populaţie. Nu doar că mediul natural era unul sărac (pământ sterp), deci impropriu pentru o evoluţie benefică a zonei, dar nici meşteşugurile tradiţionale (tăbăcăria, olăritul, sticlăritul, ţesutul) nu au dus la apariţia unei industrii mari, ca urmare a acestei politici economice premeditate. În privinţa surplusului de populaţie, Bărbat introduce o nuanţare arătând că din numărul imigranţilor ce proveneau din zona Făgăraşului, servitorii şi zilierii reprezentau un procent de 20%. Cei mai mulţi, dintre cei plecaţi, erau de fapt capi de gospodării şi „se duceau în America nu pentru că acasă n-ar fi avut de lucru, ci pentru că munca de acasă, în organizarea pe care o aveau, nu le era destul de producătoare: nu le dădea posibilitatea să-şi întărească şi să-şi dezvolte gospodăriile”.

Din perspectiva lui Egyed²⁵ emigrarea ţăranilor din Transilvania a fost cauzată de diferite motive, dar între ele un rol însemnat l-au avut condiţiile economice: lipsa sau insuficienţa pământului, instabilitatea crescândă a gospodăriilor mici, lipsa de orizont a ţărănimii sărace, recoltele slabe, şomajul permanentizat în rândul sărăcimii satelor, creşterea sarcinilor fiscale, îndatorarea ţăranilor la bănci sau la cămătari, insuficienta dezvoltare a economiei, în primul a industriei (în comitatele Hunedoara sau Caraş-Severin unde industria era mai bine reprezentată, emigrarea a fost slabă, în schimb comitatul Făgăraş era centru al emigrării). Alţi factori care s-au alăturat celor mai sus amintiţi au fost de natură psihologică; exemplul celor care au reuşit prin plecarea lor să-i ajute cu bani pe cei rămaşi acasă sau să se întoarcă cu economii importante i-a mobilizat pe o parte dintre cei ce doreau să-şi încerce norocul peste ocean. Autorul dădea ca exemplu o situaţie înregistrată în comitatul Odorhei, unde o persoană întoarsă acasă cu bani a determinat emigrarea altor 22.

Interesat mai mult de aspectul religios al vieţii imigranţilor din SUA, Policarp Moruşca²⁶ enumera cauzele acestui fenomen fără a insista asupra lor: „povara sărăciei şi asuprirea stăpânirilor străine” i-a făcut pe transilvăneni, bucovinei şi bănăţeni să plece. Din vechiul regat, afirma autorul, prea puţini români au emigrat, iar din Basarabia mai de loc căci „Rusia avea alte metode de oprimare a conştiinţelor”. Preocupat de acelaşi aspect, V. Pocitan²⁷ indica drept motive: prigonirile politice şi religioase din partea stăpânirii străine, dorinţa de a scăpa de serviciul militar (cătănie) şi năzuinţele spre un trai mai bun (mirajul dolarului).

Fără a pierde din vedere importanţa factorilor economici, sociali, psihologici care au alimentat emigrarea românilor către America, Vitcu şi Bădărău²⁸ atribuie rolul predominant condiţiilor politice: lipsa drepturilor electorale şi al reprezentării politice, politica iniţiată de autorităţile maghiare împotriva românilor, precum şi atitudinea Bisericii catolice faţă de coreligionarii trăitori în provincie. Politica de maghiarizare forţată a constat în adoptarea unor măsuri care îngreunau şi mai mult situaţia politică a românilor transilvăneni: legile şcolare din 1879 şi 1883 prevedeau obligativitatea însuşirii limbii maghiare în şcoli; înfiinţarea, în 1885, a asociaţiei culturale E.M.K.E. în scopul promovării politicii de maghiarizare; legea presei din 1893 care impunea cenzura asupra oricărui articol cu nuanţă dualistă. Biserica catolică şi politica ei de a-i determina pe românii ortodocşi şi unitarieni să treacă la catolicism a făcut ca atmosfera să fie şi mai tensionată. Că factorii politici au fost determinanţi, susţin autori, reiese şi din următorul aspect; în intervalul de timp cuprins între 1899-1913 românii transilvăneni au emigrat nu doar în America ci şi în vechiul regat (102.378 persoane), cu toate că şi aici exista o presantă problemă a pământului.

Parte a „noului val” de imigranţi, care şi-a făcut simţită prezenţa pe teritoriul american la începutul secolului XX, imigraţia românească a fost provocată de cauze de natură economică, socială, politică, religioasă, psihologică. În funcţie de zona căreia îi aparţinea emigrantul, predominantă s-a dovedit a fi când unul când altul dintre motive; astfel, dacă regăţenii au emigrat din dorinţa de a-şi îmbunătăţi propria lor situaţie economică (precum şi a familiei), românii aflaţi în teritoriile ocupate de imperiile vecine (transilvănenii, bănăţenii şi bucovinenii) au plecat ca urmare a agravării presiunilor politice şi religioase exercitate de autorităţile maghiare asupra lor, dar şi a deteriorării situaţiei lor economice şi sociale. Fără a putea face determinări exacte, se pare că doar la olteni spiritul de aventură a jucat un rol important în adoptarea unei astfel de decizii.

În Lumea Nouă

Fie că aveau destinaţia finală SUA sau Canada, emigranţii români plecau, de regulă, din porturile germane Hamburg şi Brema, şi prea puţin din cele austro-ungare de la Marea Adriatică şi debarcau în New York de unde erau duşi în celebra staţiune de emigrare „Ellis Island”. După cum arăta Drutzu²⁹, 95% dintre emigranţii români au luat contact cu această insulă, motivele fiind atât de natură subiectivă, dorinţa celor mai mulţi dintre emigranţi de a intra în SUA, dar şi obiectivă, vapoarele care treceau oceanul şi care aveau transporturi mari de călători (1.000-1500 persoane) nu opreau în altă parte decât în portul american. Odată ajunşi, imigranţii erau supuşi unei carantine şi apoi unei trieri în funcţie de sănătatea fizică şi mentală, de actele deţinute, de intenţiile declarate, de suspiciunile sau de informaţiile pe care inspectorii americani le căpătau de la proprii agenţi. În majoritatea cazurilor, aceşti oficiali hotărau pe loc dacă acordau viza de intrare sau expulzau imigrantul ce se afla în faţa sa. Încă de pe „Ellis Island” sau din debarcaderul din New York, imigrantul, dacă avea noroc, putea să primească ajutor din partea societăţilor de caritate, religioase sau de protecţie a imigranţilor dispuse să apere interesele celor aflaţi în prag de deportare. După cum arăta Drutzu³⁰, proaspătul imigrant etnic român nu era prea norocos deoarece în aceste puncte nu-l aştepta nimeni dintre foştii conaţionali sosiţi mai de mult în America. De cele mai multe ori el a fost ajutat de către reprezentanţii societăţilor catolice National Catholic Welfare Council, iar dacă era evreu de societatea United Roumanian Jews of America.

Odată îndeplinite aceste formalităţi, imigrantul se îndrepta spre locul de muncă promis sau îşi căuta unul. Aşa cum am văzut mai sus, cei mai mulţi dintre imigranţii veniţi din Transilvania, din vechiul regat sau din alte provincii româneşti încorporate în imperiile vecine erau ţărani, lipsiţi de cunoştinţele unei alte meserii şi necunoscători ai englezei americane. Acest fapt ne-ar îndemna să credem că odată stabiliţi în SUA sau Canada ei au optat pentru o slujbă în domeniul în care se pricepeau cel mai bine adică în agricultură, dar realitatea a fost alta. Galitzi³¹ arăta că doar 9% dintre ei au ales fermele agricole ca loc unde să muncească în vreme ce 91% erau legaţi de oraş. Preferinţa pentru agricultură era redusă ca urmare a izolării în care se aflau fermele agricole americane, a veniturilor mai mici dobândite (120-200$ pe an), a faptului că imigrantul român nu cunoştea nici limba engleză şi nici obiceiurile agricole ce se practicau în ţara-gazdă. Alternativa închirierii sau a achiziţionării unei ferme era exclusă din start din cauza insuficienţei/inexistenţei fondurilor necesare. Locurile din industrie erau cu mult mai căutate tocmai datorită câştigurilor mai mari (8-12 $ pe săptămână), a frecvenţei cu care veneau banii (la săptămână sau la jumătate de lună; ceea ce oferea o oarecare previzibilitate), a faptului că permiteau întreţinerea unui contact permanent cu conaţionalii, care lucrau în aceeaşi fabrică sau măcar în acelaşi oraş. Galitzi concluziona că răspândirea imigranţilor români pe teritoriul SUA a fost influenţată nu de pregătirea (de agricultor) pe care o aveau în ţara de origine, ci de oportunităţile ce i se iveau în ţara-gazdă. Ei au răspuns fiecărei solicitări ce s-a ivit între Atlantic şi Pacific şi, de aceea, fiecare stat din SUA număra şi câţiva români printre locuitorii lui.

În SUA, imigranţii români s-au aşezat mai ales în centrele industriale şi în majoritatea minelor de cărbuni din Pensilvania, Ohaio, Michigan, Illinois  şi Indiana. Aşa cum arăta Al. Bărbat în studiul său realizat pe Ţara Oltului, oltenii imigranţii în America au ajuns muncitori în fabrici, conducători de negri în mine, „başi” în diferite fabrici, negustori şi chiar contrabandişti cu alcool. O parte dintre ei a reuşit să devină negustori bogaţi. Autorul a alcătuit chiar o listă³² cu 145 de negustori şi industriaşi patroni români care profesau în SUA. Informaţiile erau adunate pe baza unor chestionare, trimise spre completare directorilor de şcoli primare şi notarilor din Ţara Oltului, în care figurau următoarele rubrici: localitatea de origine a celor plecaţi (Arpaşul de Jos, Arpaşul de Sus, Avrig, Beclean, Berevoi, Comăna-de-Jos etc.) domeniile de afirmare (restaurant, măcelărie, brutărie, croitorie, atelier de tâmplărie, etc.) domiciliile din SUA (Lorain –Ohaio, Gary – Indiana, Indiana, Yungston-Ohaio, San Francisco-California, Detroit, etc). Potrivit autorului suma aproximativă a capitalurilor importate din America (ce cuprindea chiar şi trimiterile de bani), după 1918,  se ridica la 467.500.000³³.

Popescu-Boteni³⁴ indică şi el principalele companii şi trusturi industriale în care au fost angajaţi imigranţii români: în Pennsylvania, la Philadelphia: „Beldwin Locomotive Works”, în Homestead la „Carnegie, Steel Corporation” sau The U.S. Steel Company and the Mesta Machine Works”, în McKeesport la „National Tube Company”, în Bethlehem la „Bethlehem Steel Company”, în Pittsburg la „Carnegie Steel Company” sau la „U.S. Steel Corporation” şi lista continuă. Dacă, în general acestea au fost ramurile accesate de către bărbaţii români, femeile şi-au găsit locuri de muncă în industriile textilă, alimentară şi comerţ.

Canada a fost luată cu asalt de către imigranţii români, într-o măsură mai mică decât SUA, mai ales la începutul secolului al XX-lea. Atractive pentru aceştia s-au dovedit a fi promisiunile guvernului canadian de a da pământ celor care se aşezau în zona de centru a ţării şi de a suporta cheltuielile transportului de pe malurile Atlanticului până la destinaţie. Aceste aspecte, afirma Drutzu³⁵, au făcut ca marea majoritate a românilor imigranţi, precum şi a celor care veneau din Orientul european (1905-1908), să se aşeze în proaspăt (1905) declaratele provincii Alberta şi Saskatchevan. Ocupaţiile lor variau în funcţie de zona în care s-au aşezat. Astfel, cei stabiliţi în provinciile mai sus amintite se ocupau cu cultivarea pământului, a celor 80 ha de teren primite de la guvern în schimbul a 10 dolari canadieni. În urma exploatării lor neîntrerupte timp de 3 ani, imigrantul devenea şi proprietar şi cetăţean al statului. Imensele nevoi de la debutul lor ca fermieri într-un ţinut ostil, izolat, i-au făcut să se angajeze, pentru completarea veniturilor, la construirea liniilor ferate acţiune pornită de compania Grand Trunk Pacific. Potrivit autorului, nu toţi imigranţii români au ajuns proprietari de pământ şi fermieri. Dintre aceştia, cei mai înstăriţi (proveniţi din Bucovina) se aflau în Alberta, regiune în care se găseşte şi localitatea Boian, întemeiată de aceştia. Iar cei mai numeroşi lucrători ai pământului se aflau în Saskatchevan. Alţi imigranţi români şi-au găsit locuri de muncă în exploatarea pădurilor şi a lemnului, în mine, de aramă şi cărbune, ca de pildă cei ce locuiau în British Columbia, în districtele Rossland, Boundary şi Kootenay³⁶. Alţii, lucrau în fabricile din Manitoba, în provincia Ontario, din Montreal, în provincia Quebec. Iar alţii, în număr mai mic, se aflau în New-Brunswick şi Nova Scotia (mai ales Halifax).

*

Mai redusă din punct de vedere numeric în comparaţie cu imigranţii celorlalte naţiuni şi cu o componenţă eterogenă, imigraţia românească s-a organizat mai greu, solidaritatea ei fiind subminată de conflicte de natură religioasă (dintre ortodocşi şi uniţi), idiosincrazii personale, ce ţineau de zona de provenienţă (bănăţeni, bucovineni, macedoneni contra ardeleni³⁷). Polemica dintre ziarele apărute la iniţiativa imigranţilor din SUA, „America” şi „Românul”, afirma Drutzu³⁸, reflecta conflictul dintre cele două tabere româneşti opozante: „intelectuali”/„intelighenţie” şi „popor”/„muncitori”. Vorbind despre românii imigranţi în America, Policarp Moruşca³⁹ arăta şi el că „bolile” majore ce afectau comunităţile româneşti erau boala preşidenţiei şi cea a regionalismului (subl. autorului). Această râcă a făcut ca din „Uniunea Societăţilor de ajutor şi cultură din America”, înfiinţată în iulie 1906, cu sediul în Alliance (Ohio), prin reunirea celor 65 de societăţi româneşti existente pe teritoriul american, să se desprindă, în 1912, „Liga societăţilor de ajutor şi cultură din America”, ce avea să activeze până în 1925. Solidaritatea firavă din interiorul comunităţii româneşti poate explica, cred, şi apariţia relativ târzie a primei şcoli româneşti, în 1910⁴⁰, în New York 68 West 43 rd. Street. Biserica ortodoxă din regatul român, cea care, singură, se putea implica în acţiunea de păstorire a turmei imigrante, a reacţionat destul de greu. Până în 1905, primii preoţi, afirma V. Pocitan⁴¹, care asigurau, la solicitare, serviciul religios în comunităţile de români erau fie ruşi, fie greci. Abia în 1906, mitropolia Sibiului, care-şi pierduse cei mai mai mulţi enoriaşi prin imigrarea românilor, trimitea un preot în SUA, care a şi rămas acolo. Calitatea puţinilor preoţi care oficiau era una slabă, fapt regretat, în 1940, de P. Moruşca⁴², preot misionar al românilor din ţările apusene şi America, care afirma că Mitropolia Moldovei a trimis peste ocean călugări din mănăstiri, „buni bisericaşi” dar care nu aveau pregătirea teoretică necesară şi care nu au putut face faţă misiunii lor. După primul război mondial, biserica ortodoxă a pierdut şi mai mult terenul căci s-a ajuns, continua autorul, ca preoţii să fie aleşi din rândul cantorilor, deci fără pregătire teologică, şi să fie hirotonisiţi de episcopii ruşi.

Aşa cum am văzut, imigranţii români din SUA sau Canada, într-o proporţie copleşitoare ţărani, s-au integrat în peisajul economic al ţării-gazdă fiecare după pricepere, perseverenţă, noroc, reuşind să ajute cu bani familia rămasă în ţara de origine, să-i înlesnească emigrarea, să-şi deschidă propria afacere (industrie, agricultură, servicii). Alţii, consecvenţi cu intenţia lor iniţială au strâns „mia şi banii drumului” şi s-au întors în ţară, unde i-au investit mai ales în propriile gospodării (care, nefiind exploatate potrivit metodelor agrare moderne, nu au devenit mai eficiente). Însă alţii nu au realizat nimic din toate acestea. Cei rămaşi peste ocean au fost afectaţi în solidaritatea lor de conflictele pe teme religioase, de idiosincraziile ivite dintre diferitele personalităţi, de apartenenţa regională din ţara de provenienţă.

Concluzii

Diferită de migraţia actuală (ce include, printre altele, căutarea din stat în stat a unui loc de muncă bine plătit), cea manifestată la începutul secolului al XX-lea poate fi descrisă de sintagma „one way ticket” ce consta în stabilirea definitivă, până la moarte, a imigrantului în ţara-gazdă. „Noul val” de imigranţi care a pătruns pe teritoriul american în perioada 1900-1914 prezenta următoarele caracteristici: era format din europeni ce veneau din estul, centrul şi sudul continentului, şi care aparţineau în marea lor majoritate categoriei sociale a ţăranimii. Parte a acestui val, imigraţia românească a devenit semnificativă în intervalul cuprins între 1905-1907, şi cu toate acestea, raportată la marea masă a imigranţilor din SUA sau Canada, nicicând nu a ajuns din urmă, din punct de vedere numeric, comunităţile altor naţiuni ca, de pildă, cele de germani sau irlandezi. Confruntaţi cu greutăţi ce decurgeau din necunoaşterea limbii ţării în care se aflau sau, de pildă, din exercitarea unor meserii pentru care nu erau calificaţi (precum cea de miner), parte din aceşti imigranţi români au reuşit să-şi deschidă propria afacere (mai ales după primul război mondial, alţii, după ce au strâns „mia şi banii drumului”, s-au întors acasă şi au investit în propria gospodărie, iar cei cu care norocul a fost zgârcit s-au pierdut. Despre ei, dr. V. Lucaciu scria: „Aceşti emigranţi, (…) în America sunt angajaţi la lucrările cel mai grele în uzine, în fabrici, în mine de cărbuni. E drept că sunt plătiţi (…) însă în puţină vreme (…) se istovesc, slăbesc din toate puterile şi se întorc acasă cu bani, dar incapabili de muncă şi se prăpădesc înainte de vreme, în boalele contractate prin fabrici şi mine”⁴³. 

BIBLIOGRAFIE
ANGHEL, Remus Gabriel, HORVÁTH, István, Sociologia migraţiei. Teorii şi studii de caz româneşti, Iaşi: Polirom, 2009.
AVGHI GALITZI, Christine, A study of assimilation among the Roumanians in the United States, New York: Columbia University Press, 1929.
BĂRBAT, Al., Dezvoltarea şi structura economică a Ţării Oltului, Cluj: Tipografia Naţională Societate Anonimă, 1938.
CASTLES, S., MILLER, J. M., The Age of Migration. International Population ovements in the Modern World, ed. a III-a, (New York: Guilford Press, 2003),
DRAGOMIR, N. , „Oierii mărgineni şi transhumanţa lor în Dobrogea de Sud” în Analele Dobrogei, XIX, vol. II, Cernăuţi, 1938.
DRUTZU, Şerban, POPOVICI, Andrei, Românii în America, Bucureşti: Cartea Românească, 1926.
EGYED, Akos, Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul secolului XX,  extras din Acta Musei Napocensis VII, (Cluj, 1971).
FAIRCHILD, H.P., Immigration, New York, 1923
GÂRBACEA, I. I., Şomajul în Ardeal şi emigrarea, Bucureşti: Cartea Românească, 1925.
HERMALIN, D. M. „The Roumanian Jewsh in America” în  The American Jewsh Year Book, New York, 1902.
JOSEPH, Samuel, Jewsh Immigrations to the United States from 1881 to 1910, New York, 1914.
MORUŞCA, Policarp, „Românii din America”, în Omagiu Înalt Prea Sfinţiei Sale dr. Nicolae Bălan Mitropolit al Ardealului la 20 de ani de arhipăstorire, Sibiu: Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1940.
POCITAN PLOIEŞTEANU, Veniamin, Biserica ortodoxă românească din America, Bucureşti, 1937.
POPESCU-BOTENI, Stelian, Relaţii între România şi SUA până în 1914, Cluj-Napoca: Dacia, 1980.
VITCU, Dumitru, BĂDĂRĂU, Gabriel „Implicaţii politice ale emigrărilor românilor spre America până la 1918”, Analele Ştiinţifice ale Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1990.

SILVIA BOCANCEA– A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” (1996) şi studiile masterale, Sisteme şi Politici Publice Locale (2001). Îşi finalizează teza de doctorat în istorie, cu tema „P. P. Carp – dimensiune politică, morală şi spirituală”. În prezent, este lector drd. la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Domenii de interes: istorie politică, naţionalisme. A publicat: „Era Nouă – un proiect de modernizare a României” (2009) în Anuarul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi; „P. P. Carp. Cariera politică a unui conservator convins” în Sfera Politicii, nr. 11/ noiembrie 2010, „A lawmaker in the modern age. P. P. Carp” în Jurnalul de Studii Juridice, nr. 1-2/ iunie 2011.

 sus