Migranţi români, cetăţeni europeni

Fluxul migrațional din perspectivă istorică
Studiu de caz: Românii din Italia (1990-2010)¹

SABIN DRĂGULIN
[The University of Bucharest]

Abstract:
Migration is not a new phenomenon. Starting with the modern era, and continuing with the contemporary one, migration slowly became a means helping the development of capitalism. Due to market competition and to the need for cheap working force the cost of human capital lowered, thus triggering the migration phenomenon. Briefly, people originating in underdeveloped countries started to move towards economically developed countries. That is also the case of the Romanian migration phenomenon, developed after 1990. It can be easily included in this global contemporary phenomenon.

Keywords: emigration; immigration; migration; migratory flows

Introducere

Migraţiile au existat dintotdeauna în istoria umanităţii dar ele s-au dezvoltat în forme specifice odată cu apariţia şi dezvoltarea capitalismului. Prima formă a migraţiei forţei de muncă, din perioada modernă a umanităţii, nu a fost benevolă şi a fost reprezentată de apariţia fenomenului sclaviei. Principalele beneficiare al acestui fenomen migratoriu au fost Statele Unite ale Americii şi cele mai importante ţări producătoare de cafea din America Latină (de exemplu Brazilia). Este perioada în care aproximativ 20.000.000 de persoane, provenite din Africa neagră, au fost vândute pe pieţele de sclavi ale celor două Americi. Această formă a migraţiei este caracteristică fazei mercantiliste a capitalismului modern.

A doua formă a migraţiei forţei de muncă a apărut odată cu faza industrială a capitalismului. Nevoia de forţă de muncă a condus la apariţia unui fenomen migrator în interiorul statelor dezvoltate (vezi cazul britanic) de la sat către oraş, dar şi extern, dintr-o ţară în alta (vezi cazul fenomenului emigraţiei italiene). Între anii 1815-1915, ţările din Europa au „exportat” către cele două Americi şi Australia aproximativ 60.000.000 de persoane.

A treia formă a migraţiei este caracteristică epocii contemporane odată cu apariţia neoliberalismului, care a adus cu sine impunerea principiului liberei circulaţii a capitalurilor, bunurilor şi serviciilor. Desigur, apariţia şi impunerea acestei teorii economice a condus la realizarea unor modificări majore şi în plan social. Deplasarea capitalurilor a condus, inevitabil, şi la accentuarea fenomenului migrator. Problema cu care s-a confruntat şi încă se mai confruntă spaţiul economiilor capitaliste dezvoltate reprezentate de ţările de democraţie occidentală este dat de faptul că nu toate aceste ţări au evoluat linear şi constant în planul dezvoltării economice. Diferenţa dintre aceste state (vezi exemplul statelor din Uniunea Europeană) pun în discuţie crearea unor mecanisme comune menite să regleze fenomenul migrator. O altă dificultate este dată de stagnarea dezvoltării spaţiului periferic al capitalismului reprezentat de ţările din Europa centrală şi de est. O altă cauză a intensificării presiunii migraţionale către ţările dezvoltate economic este dată de diferenţa majoră de prosperitate existentă la nivel mondial dintre ţările „sărace” şi ţările „bogate” sau aşa cum apare în literatura de specialitate diferenţa dintre „ nord” şi „sud”.

Criza pe piaţa forţei de muncă este cauzată de diferenţele majore şi dezechilibrele existente între state. Astfel, dacă din partea ţărilor subdezvoltate există o forţă de muncă dispusă să migreze din motive economice, la nivelul ţărilor dezvoltate, deşi există paradigma identificării continue a capitalului uman ieftin (caracteristică fundamentală a capitalismului), acestea se confruntă cu problema ritmului de dezvoltare intern, pe fondul crizei economice. Din acest motiv, ţările dezvoltate din Uniunea Europeană tind să impună principiul selectării şi limitării accesului pe propriile pieţe ale forţei de muncă, pe fondul unei presiuni tot mai mari provenită din afara Uniunii.

Teorii şi concepte

Pentru a răspunde la întrebările privind cauzele care au permis şi permit apariţia fluxurilor migratoare şi pentru a explica natura şi metodele folosite de-a lungul timpului s-au construit în câmpul academic mai multe teorii: a) teoria lui E.G. Ravenstein²; b) teoria lui Samuel A. Stouffer³; c) teoria lui Everett S. Lee⁴; d) teoria economiei neoclasice⁵; e) teoria noii economii a migraţiei⁶; f) teoria pieţei forţei de muncă duale şi segmentate⁷; g) teoria dependenţei⁸; h) teoria reţelelor de migranţi⁹; i) abordarea din perspectiva teoriei capitalului social¹⁰; j) teoria sistemică¹¹.

Atunci când ne referim la fenomene migratorii folosim, în mod frecvent, termenul de migrant. Acesta este un termen cu caracter generalist folosit, în general, în limbajul specialiştilor în statistică şi îi identifică pe toţi indivizii care s-au născut într-un alt loc decât cel al rezidenţei actuale. Din acest motiv, când este folosit termenul de migraţii interne, acesta se referă la mişcările de populaţii în interiorul aceluiaşi stat, de exemplu din zona rurală către zona urbană, sau mişcările de populaţie cauzate de catastrofe naturale sau de războaie civile. Când folosim termenul de migraţii internaţionale ne referim la mişcarea unor populaţii între state diferite. Este motivul pentru care este folosit conceptul de muncitori străini.

În cazul particular al UE, odată cu extinderea acesteia de la 15 la 25 de state, au apărut conceptele de migraţii intracomunitare şi migraţii extracomunitare. Primul îi priveşte pe cetăţenii care fac parte din UE, iar cel de-al doilea îi implică pe toţi cetăţenii care nu fac parte din UE¹². Dacă dorim să folosim elementul cantitativ, atunci este utilizat termenul de migraţie selectivă, care implică acceptarea unui număr limitat de migranţi pe piaţa forţei de muncă interne, în funcţie de nevoile economiei fiecărei ţări. Folosirea termenelor de exod de creiere, sau fuga de inteligenţe ne ajută să indicăm cu precizie migraţia de tip intelectual sau ştiinţifică. Un alt termen folosit în literatura de specialitate este acela de nomad. Acesta îi identifică pe indivizii care se deplasează în diferite regiuni ale ţării respective sau în zone sau teritorii care sunt extrateritoriale. Termenul se referă la populaţiile care practică acest mijloc de viaţă din necesităţi economice, cum ar fi transhumanţa (creşterea animalelor), agricultura (părăsirea terenurilor după acestea au sărăcit şi nu mai sunt productive) sau din motive de muncă (implică culturile de tip preindustrial, vezi ţiganii căldărari sau rudari care migrează dintr-un loc în altul pentru a găsi o piaţă de desfacere pentru produsele lor)¹³. Un alt termen folosit în explicarea fenomenului migraţional este acela de migraţie sezonieră şi reflectă fenomenul migraţiei unor indivizi într-un alt spaţiu decât acela al rezidenţei, din motive de muncă, pe un termen limitat de timp, ceea ce implică reîntoarcerea acestuia la încheierea contractului la locul de rezidenţă.

La nivelul limbajului politic au apărut concepte care vin să identifice natura juridică a migrantului. Astfel, au apărut termeni precum clandestin, ilegal sau fără documente, care îi desemnează pe toţi cetăţenii migranţi care se regăsesc pe teritoriul unui stat în mod ilegal, fără să deţină un permis de şedere¹⁴. Un alt concept deosebit de important în jurisprudenţa internaţională este acela de refugiat. Prin acest termen este reglementat statutul juridic al unei persoane care se află pe teritoriul unui alt stat deoarece este persecutat politic, religios sau etnic şi care este obligat să îşi părăsească teritoriul de rezidenţă, în caz contrar se află în pericolul de a fi întemniţat pe nedrept sau să îşi piardă viaţa.

Etapele migraţiei românilor în perioada postcomunistă

Prima etapă a emigrării la muncă în străinătate a fost între anii 1990-1995. Este o perioadă caracterizată de mari frământări cu caracter politic şi de declanşarea perioadei de criză economică specifică ţărilor ex-comuniste din estul Europei. Ratele de emigrare anuală în această perioadă au fost relativ mici şi nu au depăşit nivelul de 5‰. A fost perioada de exploatare primară a Europei de către români. În această etapă, în funcţie de gen, au plecat cu precădere bărbaţi (88%), principale ţări de emigrare fiind Turcia, Israel şi Italia. Germania şi Ungaria au fost destinaţii de rang secund. Aproximativ 20% din plecări au fost către Israel. Celelalte patru destinaţii care aveau o pondere de peste 7% din totalul plecărilor au fost: Turcia, Italia, Ungaria şi Germania. În această perioadă, modelul predominant al plecării a fost acela al lipsei de susţinere. Aproximativ 22% dintre cei care au plecat în această perioadă au fost ajutaţi de cineva. Din totalul celor plecaţi în această perioadă, 34% au lucrat ilegal.

Existenţa unui număr relativ mic de persoane care au migrat se datorează sistemului restrictiv al vizelor. La acea dată ţările din UE au menţinut sistemul vizelor, fapt ce a blocat, în mare măsură, posibilitatea cetăţenilor români de a emigra. Numărul semnificativ al plecărilor spre Israel se datorează deschiderii pieţei de muncă către România în domeniul construcţiilor. În acelaşi timp, datorită regimului special al vizelor, plecările către această ţară au fost selective şi realizate în baza unor contracte de muncă individuale. Numărul relativ mare a persoanelor care au lucrat ilegal a fost generat de faptul că aceste persoane au plecat legal, cu contract de muncă în Israel, însă după expirarea contractului au refuzat să se întoarcă în ţară, rămânând în calitate de imigranţi ilegali, lucrând la negru cu precădere în zona construcţiilor. Conform datelor existente, în anul 1990 au emigrat 97.000 de persoane, în 1991 au emigrat peste 44.000 de persoane, iar în 1992, doar 32.000 de persoane¹⁵. În urma analizării acestor date trebuie să facem următoarea observaţie: acestea nu i-au în considerare emigrarea clandestină, motiv pentru care putem considera că numărul efectiv al cetăţenilor români care au migrat a fost sensibil mai mare, însă este greu de evaluat numărul real.

A doua etapă cuprinde perioada anilor 1996-2001. Rata de emigrare anuală ajunge la 5-6‰. În această perioadă, Italia devine principala ţară spre care s-au îndreptat românii, Israelul rămânând pe locul doi. În topul celor 5 ţări cunoscute din prima etapă se adaugă alte două ţări: Canada şi Spania. În această etapă începe procesul echilibării raportului statistic între sexe. În această perioadă emigrările temporare în străinătate au fost de intensităţi relativ egale între cele trei mari provincii ale ţării. Odată cu crearea unor reţele personale şi de familie în ţările de emigrare, în această perioadă aproximativ 40% dintre cei care au emigrat au fost ajutaţi. În această etapă „teoria reţelelor de migranţi” explică foarte bine metodele şi tehnicile fluxurilor migratorii.

A treia etapă reprezintă momentul de maximă dezvoltare a procesului de migrare. După obţinerea accesului în spaţiul Schengen, în ianuarie 2002, fenomenul migrării devine un fenomen de masă cuprinzând între 10-28 ‰ din populaţia României¹⁶. Este perioada în care Italia şi Spania devin principalele ţări de destinaţie. Din numărul plecărilor, aproximativ 50% erau îndreptate către Italia şi 25% către Spania. În această perioadă începe fenomenul echilibrării raportului între sexe, astfel încât după 2001 erau 55% bărbaţi şi 45% femei. În această perioadă apare o diferenţiere masivă între cele trei regiuni istorice, Moldova reprezentând principalul bazin de unde au migrat, urmat de Muntenia şi Transilvania. Bucureştiul şi Dobrogea au înregistrat, indiferent de etapă, cea mai redusă rată de emigrare. Este perioada în care peste 60% dintre emigranţi beneficiază de o susţinere din afara ţării. Procentului muncii la negru creşte la 53%.

Românii din Italia

Începând cu anii ‚90, România devine o ţară activă pe frontul emigraţiei. Transformările economice prin care a trecut România în tranziţia de la o economie de stat la o economie privată a provocat şi stimulat mutaţii sociale importante. Italia a devenit în scurt timp alături de Spania ţara spre care şi-au îndreptat atenţia românii care doreau să emigreze. Conform statisticilor oficiale, în anul 1990 în Italia erau înregistraţi aproximativ 8.000 de români. Cu trecerea anilor aceste cifre au crescut simţitor. În prima fază a anilor ‚90 ai secolului trecut a existat o emigrare de tip „informal”, la marginea legalităţii, caracterizată printr-o şedere pe timp limitat cu scopul realizării unor venituri suplimentare. Ulterior acest caracter sezonier s-a transformat, imigranţii români devenind de-a lungul timpului o forţă stabilă de muncă. În acest fel s-a dezvoltat un fenomen migratoriu care a avut cu precădere o motivaţie economică. Acest fenomen s-a acutizat odată cu criza economică cu care s-a confruntat statul român între anii 1997-2001, care a împins sute de mii de români să-şi găsească un loc de muncă în străinătate.

Concomitent cu fenomenul emigrării românilor în Italia a existat şi fenomenul imigrării italienilor în România. Primele faze ale mondializării economiei europene s-a caracterizat prin fenomenul delocalizării producţiei. Mai multe firme mici şi mijlocii italiene au preferat să-şi mute activităţile în România, investind în economia românească datorită forţei de muncă ieftine. O astfel de politică de investiţii nu era nouă. Încă din perioada comunistă existau relaţii economice între Italia şi România. De exemplu, societatea Eni şi grupul Ansaldo au participat la construirea centralei nucleare de la Cernavodă. Învestiţiile italiene din România au vizat cu precădere industria uşoară românească unde au existat încă din perioada comunistă importante intreprinderi industriale. Forţa de muncă bine calificată şi ieftină a atras capitalul italian. Produsele realizate în România de întreprinderile italiene sunt exportate pe piaţa europeană în procent de 80%. Migraţia capitalurilor a fost urmată şi de o migraţie dinspre Italia spre România. Date statistice arată că pe teritoriul statului român îşi au rezidenţa aproximativ 50.000 de italieni. Zona geografică preferată este nord-vestul României. Oraşele cu cea mai mare prezenţă italiană sunt Timişoara, Oradea şi Arad. Aportul economic al firmelor italiene este semnificativ. Cele aproximativ 26.000 de firme care sunt reprezentate de Unimpresa Romania dau de lucru la aproximativ 130.000 de angajaţi. Schimburile comerciale dintre România şi Italia au depăşit, în anul 2008, 11.500.000.000 de euro¹⁷.

Criza economică cu care s-a confruntat România între anii 1997-2001 a provocat mişcări de populaţie importante. Închiderea a sute de fabrici a produs un şomaj generalizat. Convulsiile sociale au fost masive – să nu uităm grevele, manifestaţiile şi incursiunile la Bucureşti ale minerilor din Valea Jiului. Soluţia aleasă de români pentru a supravieţui a fost emigrarea. Ochii s-au îndreptat spre două state care păreau mai accesibile pe piaţa forţei de muncă. Spania avea nevoie de forţă de muncă, în special în domeniul construcţiilor, bine calificată, dar şi în agricultură. Emigrarea românilor în Spania la munci sezoniere, cu precădere agricole, sau pentru a se stabili pe termen limitat sau nelimitat a avut succes datorită cererii de pe piaţa forţei de muncă¹⁸.

Modelul italian este diferit. Dacă Spania a cunoscut o dezvoltare economică importantă între anii 2000-2008, în cazul Italiei emigrarea românilor nu a fost facilitată de creşterea cererii pe piaţa forţei de muncă. Factorul principal a fost legislaţia, iar cel subsidiar, limba.

Începând cu anii ’90, statul italian, prin diverse legi, a acordat permis de şedere străinilor care demonstrau că lucrează. Chiar dacă intrai ilegal în ţară, era suficient să deţii un contract de muncă şi intrai în ilegalitate, primind permis de şedere. Astfel, înainte de legea Bossi-Fini, din 2002, a fost reglementată prin intermediul sanatoriilor situaţia a 706.329 de emigranţi, indiferent de naţionalitate, pentru ca odată cu legea privind reglementarea situaţiei imigranţilor să fie acordate 641.638 de permise de şedere. Politica statului italian în acest domeniu se încadrează în două coordonate: încheierea procesului de acordare de permise de şedere în masă, menţinându-se o politică de acordare de permise pe motive de muncă pe baza sistemelor cotelor, şi obligarea imigranţilor de a deţine un loc de muncă stabil pe bază de contract, în caz contrar acestora nemaifiindu-le reînnoit permisul¹⁹.

Înainte ca legea Bossi-Fini să-şi producă efectul, s-a observat că principalele trei ţări de destinaţie a imigraţiei sunt Marea Britanie, Germania şi Franţa, care găzduiau 13.031.800 de străini ce reprezinta 66% din procentul total, în timp ce în Italia, Spania şi Portugalia aceştia reprezentau 6,9%, 4,5% şi 1,1%. La sfârşitul anului 2003, după centralizarea datelor la încheierea acordării de premise de şedere prin legea Bossi-Fini situaţia s-a schimbat radical deoarece Italia ajunge să găzduiască, la fel ca şi Germania, 2.500.000 de imigranţi, ajungând să deţină împreună un sfert din populaţia imigrată în Europa, fiind la nivelul Regatului Unit al Marii Britanii.²⁰

În anul 2003 datele statistice arătau că numărul cetăţenilor români care deţineau permise de şedere pe teritoriul italian atingeau cifra de 240.000. Conform acestor statistici, la sfârşitul anului 2003, comunitatea română deţinea primul loc între comunităţile de emigranţi, devansând chiar comunitatea albaneză. Această poziţie a fost întărită după anul 2006 când românii au ajuns la cifra de 271.000. Conform statisticilor realizate de Caritas, la începutul anului 2007 românii care locuiau în Italia atingeau cifra de 556.000, care reprezenta 15,1% din totalul imigranţilor din peninsulă. În anul 2008 această cifră a crescut la 856.700, ceea ce reprezenta 21,5% din totalul populaţiei străine. Trebuie să facem observaţia că aceste date i-au luat în considerare doar pe românii care locuiau în baza unui permis de şedere. Toţi cei care nu deţineau un permis de şedere şi conform legii trăiesc ilegal în Italia nu au fost luaţi în considerare.

Prezenţa românilor în Italia s-a reflectat şi la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii. O parte din români au dezvoltat activităţi cu caracter economic. Conform statisticilor oferite de Unioncamere, între anii 2005-2006 numărul întreprinderilor înfiinţate de români a crescut cu 24%, de la 14.505 la 17.926. Între anii 2006-2007, creşterea a fost de 50%, de la 17.926 la 26.907. Practic pe parcursul a doi ani (2005-2007) întreprinderile înfiinţate de români s-au dublat. La 31.12.2007, S.R.L-urile deţinute de români reprezentau 13% din totalul micilor întreprinderi deţinute de străini. Din punct de vedere ocupaţional, 78% dintre acestea activau în domeniul construcţiilor, 22% în domeniul comercial de tip angro, 7% din vânzarea cu amănuntul iar 5% din activităţi de tip manufacturier. La 31.12. 2008, statisticile realizate de Unioncamere arătau că numărul întreprinderilor româneşti ajunsese la 28.694 realizând împreună cu ceilalţi români angajaţi cu carte de muncă 1,2% din P.I.B-ul statului italian²¹.

Conform datelor statistice analizate în text, observăm cum în 18 ani numărul românilor din Italia a crescut exponenţial de la 8.000 de indivizi la aproape 900.000. Putem vorbi fără să greşim de un aflux masiv al populaţiei de cetăţenie română în Italia. Prezenţa masivă a românilor nu a fost trecută cu vederea de autorităţile statului italian. Înainte de anul 2002, când românilor li s-au deschis graniţele, fenomenul migratoriu dinspre România spre Italia era controlat prin sistemul vizelor. Dacă în anul 1990 existau 8.000 de români, în anul 2002 avem deja 240.000. Conform altor statisitici oferite de Caritas/Migrantes, care au fost fundamentate pe date oferite de Ministerul de Interne, Istat, Unioncamere/Cna şi Inail la 31.12.2007, în Italia erau prezenţi 1.016.000 de cetăţeni români. Diferenţa de 150.000 de persoane se datorează, în opinia mea, faptului că aceste date reprezintă o analiză comparată care nu se fundamentează, ca în cazurile anterioare, doar pe datele oferite de Ministerul de Interne. Dintre aceştia, 749.000 reprezentând 73,7% din totalul populaţiei se aflau în peninsulă pentru a munci. Din motive familiale (în special reunirea familiilor) erau înregistrate 239.000 de persoane (23,5%) şi din alte motive 28.000 (2,8%), reprezentând un număr nesemnificativ. Acest aflux important de români în Italia a creat probleme atât instituţiilor statului când societăţii italiene în general. Apariţia unui grup etnic nou, care are tradiţii şi obiceiuri diferite, începând de la mentalitate încheind cu cele alimentare, a creat o stare de animozitate, în anumite situaţii de respingere.

La începutul anului 2008, agenţia Etnobarometru în colaborare cu Dossier Caritas/Migrantes a efectuat un sondaj de opinie în rândul comunităţilor româneşti din patru regiuni din Italia: Lazio, Lombardia, Campania şi Sardinia. În cadrul acestui sondaj li s-a pus întrebarea referitoare la locul de muncă deţinut.

Datele reieşite din acest sondaj demonstrează că cetăţenii români au pătruns rapid pe piaţa forţei de muncă în domeniile unde cererea era majoră iar disponibilitatea cetăţenilor italieni de a le ocupa era minimă²². Este modalitatea prin care românii au înţeles să se integreze în societatea italiană considerând deţinerea unui loc de muncă este vitală. Astfel, la începutul anului 2009, numărul persoanelor angajate din rândul comunităţii româneşti din Italia depăşea 700.000. Interesant este că multe dintre acestea au acceptat un loc de muncă inferior pregătirii lor profesionale, ceea ce demostrează intenţia lor de integrare. Un alt indicator al dorinţei de integrare este dat de numărul semnificativ de elevi români înscrişi în şcolile italiene. Conform datelor statistice, peste 150.000 de elevi sunt înscrişi în şcolile italiene în timp ce în universităţi se regăsesc 2.843 de studenţi. Între anii 2003-2007, în Italia s-au născut 40.000 de copii români²³.

Concluzii

După parcurgerea datelor prezentate de acest studiu putem concluziona că dezvoltarea unor fluxuri migratorii care au angrenat populaţia românească se înscrie în fenomeul mai larg al migraţiei contemporane dinspre ţările mai sărace către ţările mai bogate. În acest moment, conform datelor statistice oficiale, există peste 3.000.000 de migranţi români care îşi au rezidenţa în afara graniţelor României.

Concluzia autorului este că acest fenomen va continua atâta timp cât vor fi îndeplinite două condiţii: existenţa unei populaţii active dispuse să migreze şi menţinerea decalajului salarial între România şi majoritatea ţărilor din U.E.

BIBLIOGRAFIE
BALIBAR, E. et al, Sans-papiers : l’archaïsme fatal, Paris, La Découverte, 1999.
CATRINA, Sonia, „Despre dificultatea asumării denumirii de «ţigan» în spaţiul public românesc”, în Sfera Politicii, nr.165, (2011).
DRĂGULIN, Cristea Ioana, „Emigranţi la porţile Europei”, Sfera Politicii, nr.116-117, (2003).
DEROSSI, Gianpaoplo, SILVESTRI, Violetta, „Indagine sul bisogno associative dei romeni”, în Pittau, Ricci, Silj, Caritas Italiana. Romania.
RAVENSTEIN, G. Ernest «The Laws of Migration», Journal of the Royal Statistical Society 52, no. 2(June 1889).
RICCI, Antonio, „Nuovi confini e immigrazione dopo l’allargamento ad Est”, în Caritas/Migrantes, Imigrazione, Dossier statistico, vol. XXIV, (2004), 37.
RICCI, Antonio, „Caratteristiche dell’ immigrazione romena in Italia prima e dopo allargamento”, în Pittau Franco, Ricci Antonio, Silj Antonio, Caritas Italiana. Romania. Immigrazione e lavoro in Italia. Statistiche , problemi e prospettive, Roma, Edizioni Idos, 2008.
RICCI, Antonio, „Romania: immigrazione e lavoro in Italia prima e dopo l’allargamento”, în Caritas Italiana e Confederaţia Caritas România, I romeni in Italia tra rifiuto e accoglienza, Roma, Edizioni Idos, 2010.
ROTARIU, Traian, „Despre oportunitatea adoptării în România a unor măsuri de politică demografică”, Annalea Universitatis Apulensis, seria Sociologie, nr.1/(2001).
RUIZ, Valeriano Baillo, La Spania e i flussi migratori romeni, în Pittau Franco, Ricci Antonio, Silj Antonio, Caritas Italiana. Romania. Immigrazione e lavoro in Italia. Statistiche, problemi e prospettive, Roma, Edizioni Idos, 2008.
STOUFFER, A. Samuel, SUCHMAN, A. Edward, DeVINEEY, C. LELAND, A. Shirley STAR, and Williams M. ROBIN, Studies in Social Psychology in World War II: The American Soldier, Princeton University Press, 1949.
TEMPESTINI, Pierpaolo, e MUCI, Fabio, Flussi finanziari e internazionalizzazione delle imprese ialiane in Romania, în Pittau, Franco, Ricci, Antonio, Silj, Alessandro, Caritas Italiana. Romania. Immigrazione e lavoro in Italia. Statistiche, problemi e prospettive, Roma, Edizioni IDOS, 2008.

SABIN DRĂGULIN– Lect. univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, secretar general de redacţie Sfera Politicii. Cercetător postdoctoral Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus