Politici de integrare a migranţilor

Migrație și Integrare.
Fenomenul imigraţionist și impactul programelor de integrare
asupra resortisanţilor ţărilor terţe în România

DANIELA CERVINSCHI
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

Abstract:
The paper analyze the impact of Integration programs on Third Country Nationals in Romania taking into consideration especially the integration programs implemented by civil society trough European Integration Fund. Following the analysis, there are a few specific problems in the integration programs implementation such as: unclear procedures, unrealistic indicators, the relationship between NGOs and the fund management authority is hierarchical, but the TCNs participants have in general a positive opinion about the utility of this specific integration programs.

Keywords: Third Country Nationals; integration programs; multiculturalism; assimilation; Romanian Office for Immigration

Introducere

În România s-a pus bazele unui sistem de gestionare a imigraţiei odată cu pregătirea aderării la UE, înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, un număr mic de imigranţi proveniţi din ţările terţe aplicau pentru viză sau pentru permis de şedere, însă în ultimii ani, mai ales, după intrarea României în UE, numărul solicitanţilor şi numărul celor cărora li se acordă drept de şedere a crescut constant în fiecare an.

Principalul instrument financiar pentru programele adresate integrării străinilor din spaţiul non UE este Fondul Eu­ro­pean pentru Integrarea Resor­ti­san­ţilor Ţărilor Terţe care face parte din Programul „General Solidaritatea şi Gestionarea Fluxurilor Migratorii” – programul respectiv mai cuprinde trei instrumente financiare precum, Fondul Euro­pean pentru Refugiaţi, Fondul European pentru Returnare, şi Fondul European pentru Frontiere Externe, în acest moment toate programele de integrare adresate RTT în România sunt finanţate prin Fondul European de Integrare.

Da fapt, pot spune că în România există două tipuri de programe de integrare pentru resortisanţii ţărilor terţe, programele guvernamentale care cuprind cursuri de limba română şi programele de integrare oferite de ONG-uri finanţate prin Fondul European de Integrare ce oferă mai multe tipuri de servicii.

Dacă prin Programul Anual 2007 a fost finanţat un singur proiect, deja prin Programul Anual 2008 au fost finanţate 7 proiecte de integrare, prin Programul Anual 2009 au fost finanţate patru; încet, încet societatea civilă devine conştientă de rolul său de a implementa proiecte de integrare a străinilor RTT.

Astfel studiul îşi propune să examineze programele de integrare implementate de către societatea civilă finanţate prin Fondul European de Integrare, punând accent pe următoarele linii de cercetare: relaţia ONG-urilor beneficiare cu Oficiul Român pentru Imigrări (ORI) - instituţia care gestionează finanţările pentru astfel de proiecte, relaţia ONG-urilor cu grupul ţintă – comunităţile de străini participante în aceste proiecte, cum a decurs implementarea proiectelor, care sunt percepţiile grupului ţintă asupra utilităţii şi calităţii acestor programe. Analiza este structurată pe trei nivele, utilizându-se ca instrument de cercetare - interviul ghidat. Nivelele de analiză sunt: interviuri cu coordonatorii ONG-urilor implementatoare, interviuri cu participanţii în proiectele de integrare şi interviu cu reprezentantul ORI. Studiul nu are veleităţi de generalizare şi nici nu testează ipoteze, este un studiu calitativ de tip exploratoriu.

Consideraţii teoretice: accepţiuni ale conceptului „integrare”

Noţiunea „integrare” provine din latinescul integrare şi are înţelesul de construcţie şi reconstrucţie a unui tot unitar, astăzi semnificaţia generală a cuvântului este includerea unor unităţi mai mici în totul unitar. În ştiinţele sociale integrarea are conotaţia unui proces de armonizare într-o societate privind diverse roluri, grupuri, organizaţii. Integrarea imigranţilor poate fi descrisă, astfel, ca fiind incluziunea noilor veniţi într-o societate, inserţia acestora împreună cu viziunilor lor asupra culturii, obiceiurilor, religiilor în ţara gazdă¹.

Unii practicieni ai domeniului sunt de părere că integrarea imigranţilor, de fapt, este strâns legată de parametrii legali, adică legislaţia are un mare rol în reglementarea integrării imigranţilor, de exemplu legislaţia privind munca decide indirect cine are dreptul sau nu să obţină un permis de muncă, în consecinţă cine are oportunitatea de a se integra din punct de vedere economic, de asemenea în unele ţări legea chiar impune programe de integrare privind limba ţării gazdă sau legea cetăţeniei mai lejeră sau restrictivă în anumite state².

Integrarea este un termen a cărui conceptualizare e neclară, susţine S. Carrera, caracterul vag al termenului poate duce la interpretări greşite sau voit înguste care pot pune imigranţii într-o poziţie vulnerabilă în legătura lor cu statul şi UE privitor la drepturi şi obligaţii, autorul este de părere că noţiunea integrare nu este definită ca un proces de incluziune socială a imigranţilor, ci mai degrabă a devenit o noţiune cu accepţiuni juridice şi un mecanism politic de control prin care statele decid cine intră şi cine rămâne pe teritoriul lor, integrarea de fapt, exprimă trecerea de la măsuri de incluziune socială la procesul de reglementare legală şi juridică. Conceptul poate ascunde abordări ale asimilaţionismului sau a teoriilor aculturaţiei. S. Carrera a ajuns la concluzia că atunci când ne referim la procesul social prin care un imigrant este inclus în diferitele sfere sociale, culturale, economice şi politice ale statului, mai bine utilizăm în locul integrării, conceptul incluziune socială³.

Integrarea este prin natura sa antitetică diversităţii şi interculturalismului – care sunt elemente constitutive ale culturii supranaţionale a UE⁴. Alţi autori utilizează termenul de integrare civică care vine ca răspuns la strategiile de integrare anterioare adoptate de statele membre, politicile de integrare civică explică faptul că succesul includerii într-o societate gazdă nu se poate baza doar pe integrare economică şi politică, dar şi pe consimţământul individului pentru integrarea civică, adică învăţarea limbii, cunoştinţe despre cultura ţării, valori şi obiceiuri⁵, dar nu într-un mod asimilaţionist, ci se bazează pe autonomia individului.

Multiculturalism, interculturalitate, modele de politici şi programe privind integrarea imigranţilor

Pentru a analiza programele de integrare din România este necesar să se facă apel la principalele modele teoretice privind integrarea atât la nivel de analiza micro (este vorba despre strategiile de acomodare ale imigranţilor din perspectivă psihologiei cros-culturale) şi macro (în cazul lucrării de faţă, modele teoretice transpuse în politici la nivel de stat privind integrarea). Nu voi insista prea mult pe descrierea teoriilor multiculturale şi interculturale, ci mai degrabă pe modele de politici şi programe de integrare derulate în unele state membre ale UE.

Multiculturalismul este înţeles atât ca stare de fapt, adică diversitate culturală, ca teorie şi ca model de politica de integrare. Conform teoriei multiculturalismului statul trebuie să fie neutru faţă de valorile culturale şi să fie tolerant faţă de modurile de viaţă şi identităţile culturale minoritare, protejând acele culturi marginale prin măsuri specifice (acţiuni afirmative pentru minorităţile etnice de ex)⁶. Multiculturalistul liberal Kymlicka argumentează că sub umbrela multiculturalismului trebuie să fie asigurate drepturi specifice grupurilor de minorităţi etnice şi de imigranţi şi anume: de autoguvernare pentru minorităţile naţionale sau pentru populaţia indigenă, drepturi polietnice pentru grupuri de imigranţi, şi drepturi speciale de reprezentare. Drepturile polietnice, de fapt, asigură integrarea în societatea gazdă şi nu sunt permanente⁷. Principala critică privind multiculturalismul este că a ajutat la segregarea comunităţilor, la formarea de comunităţi închise, mai ales în cazul asiaticilor şi musulmanilor⁸.

Interculturalismul este definit ca un set de procese prin care sunt construite relaţiile dintre diferite culturi, pune accent pe comunicare, educaţie şi pe implicaţiile pluralismului lingvistic, pe interacţiunea dintre populaţia minoritară şi cea majoritară⁹. Discursul UE privind politicile de integrare este unul intercultural.

La nivel individual, din perspectiva teoriilor psihologiei cros-culturale, Berry identifică patru strategii de acomodare precum: Integrarea sau biculturalism –o combinaţie între dorinţa imigrantului de a se adopta valorile dominante, dar şi de a păstra apartenenţa sa la cultura proprie. Separarea, segregare sau excluziune – imigranţii ţin foarte mult la identitatea lor etnică, la valorile culturale de origine şi nu găsesc important să se integreze şi să se adapteze în societatea gazdă, este dat exemplul chinezilor, care formează aşa numitele enclave sau comunităţi închise în societatea gazdă. Asimilarea – imigranţii se adaptează complet culturii gazdă, pierzându-şi identitatea şi valorile culturale proprii. Marginalizarea, individualism – imigranţii nu doresc să aibă relaţii în nici un fel cu grupul culturii dominante, în realitate această orientare nu este de fapt o alegere personală a individului, ci mai degrabă este o reacţie la discriminarea şi neacceptarea pe care ei o simt din partea culturii dominante¹⁰.

Literatura academică privind integrare la nivel de politici statale, clasifică trei mari modele de integrare idealiste: Modelul multiculturalismului – bazat pe respectul şi protecţia diversităţii culturale şi are ca scop garantarea explicită a identităţii comunităţii de imigranţi, ţările care sunt considerare că au implementat acest model sunt Olanda şi Suedia¹¹. Al doilea model este cel al asimilaţionismului (numit şi modelul republican sau universalist) se bazează pe asimilarea completă a noilor veniţi în societatea dominantă, Franţa este modelul clasic¹². Al treilea model este cel al exclusionismul – care este caracterizat prin legislaţie şi politici rigide ca să fie îndeplinite de imigrant pentru a se stabili pe teritoriul ţării gazdă, imigranţilor pentru muncă sub acest tip de model li se resping drepturile de cetăţenie, ţările considerate a fi exclusioniste sunt Germania, Elveţia şi Belgia¹³. Modele prezentate mai sus, sunt de fapt, modele ideale, care nu există, ţările mai degrabă utilizează un mix de măsuri multiculturale, asimilaţioniste sau în anumite domenii exclusioniste, atitudinea statelor membre privind politicile de imigrare şi integrare sunt în continuă schimbare în funcţie de interesele lor economice şi politice, de reglementările UE, de imigraţia internaţională şi realităţile contemporane.

Unele state membre aplica politici de integrare obligatorii imigranţilor, astfel integrarea devenind un proces unidimensional prin care responsabilitatea este transferată individului, fiind forţat să se integreze pentru a avea acces la un status de rezident şi securitate în ţara gazdă. Ţările care au implementat programe de integrare obligatorii sunt: Germania, Olanda, Austria, Belgia (Flandre), Danemarca, Elveţia. În Olanda din anul 1992 a fost adoptată legea Actul pentru Integrarea noilor veniţi – Wet Inburgering Newcomers WIN – The Integration of Newcomers Act, prin care s-a introdus programe obligatorii de integrare, programele de integrare sunt finanţate în mare parte de către Guvern, municipalităţi şi din fonduri UE. Această lege stipulează că responsabile de coordonarea politicilor de integrare sunt municipalităţile care implementează politica naţională privind integrarea, statul are rolul doar de susţinere financiară şi de stimulare a implementării. Conform WIN imigrantul trebuie să aplice în termen de 6 săptămâni de la eliberării permisului de şedere, după care urmează o perioadă de consiliere realizată de două instituţii municipale Regional Educational Centre, ROC şi Centre for Work and Income în vederea găsirii cursului sau programului de integrare potrivit pentru noul venit, un aspect interesant al sistemului de integrare este că oferta de programe de integrare poate fi oferită de orice instituţie acreditată şi care are toate certificările necesare în privinţa calităţii, municipalităţile nu oferă direct aceste cursuri, ci prin intermediari¹⁴. De asemenea cursurile obligatorii pentru integrare în Germania şi Austria sunt plătite de către beneficiari, sumele sunt modice, iar în Austria celor cu posibilităţi financiare reduse li se rambursează o parte din sumă în funcţie de anumite condiţii¹⁵.

Pe lângă aceste programe obligatorii mai există şi proiecte, cursuri realizate de ONG-uri prin fonduri europene sau finanţări din fonduri publice care au scopul integrării imigranţilor prin diverse activităţi interactive.

În prezent se observă că statele implementează politici restrictive privind imigraţia, dar pe de altă parte stimulează integrarea imigranţilor care se află deja pe teritoriile lor, şi mai interesant, în unele state integrarea nu mai este văzut ca un proces care are loc în interiorul statului gazdă, dar care începe încă înainte ca individul să migreze din ţara sa de origine, iar dacă persoana care doreşte să migreze nu reuşeşte să se acomodeze acelor paşi pre-integrare, (ex. învăţarea limbii) îi va fi refuzată admiterea în statul gazdă, ex. Olanda¹⁶.

Fenomenul imigraţionist în România şi programele de integrare

Deşi în perioada 2007-2011 România nu a scăpat de statul de ţară de emigraţie, conform statisticilor 10% din populaţia României emigrează în alte ţări mai dezvoltate economic şi doar 0, 3 % din totalul populaţiei este reprezentat de străinii din ţări non-UE care imigrează în România, dar luând în considerare perioada 2004-2011 putem spune că afluxul de străini care au avut ca ţară de destinaţie România s-a situat pe o tendinţă crescătoare, creşterile cele mai mari s-au înregistrat în perioada 2007-2010 pe fondul aderării României la UE şi a dezvoltării economice. Comisia Naţională de Prognoză estimează că în perioada 2013-2015 numărul de imigranţi este posibil să crească până la 1-1, 4% din populaţia României ceea ce ar însemna 200.000-300.000 imigranţi, iar conform Eurostat, în perioada 2008-2060, România va înregistra o rată a imigraţiei nete de 18.4 la mia de locuitori (1.84%).

Din 2007 imigraţia a cunoscut o mai mare amploare datorită următorilor factori, factori care au dus la accentuare a trei mari tipuri de imigraţie către România:
1. Perioada de creştere economică cunoscută de România în 2007-2008, până la resimţirea crizei economice, migraţia pentru muncă a crescut considerabil
2. Dobândirea statului de stat membru care a accentuat imigraţia în scopul reîntregirii familiei
3. Politica naţională în domeniul educaţiei, în special cea de încurajare a imigranţilor – etnici români de a aplica pentru bursele acordate de statul Român – intensificarea imigraţiei în scop de studii. În România studiază aproximativ 14.000 de elevi şi studenţi originari din Republica Moldova şi numărul va creşte¹⁷. Pentru anul 2010-2011 România a oferit 5000 de burse pentru tinerii moldoveni¹⁸

La data de 30.09.2010¹⁹ au fost înregistraţi în România cu şedere legală 59358 de străini, dintre care, 49282 cu şedere temporară şi 10076 cu şedere permanentă. În funcţie de ţările de origine, cei mai mulţi străini cu şedere temporară sunt din Moldova - 17.091, Turcia – 7179 şi China – 4752, iar în ceea ce priveşte străinii cu şedere permanentă, cei mai mulţi sunt din China -2360, Turcia -1864 şi Siria – 993.

Graficul de mai sus ilustrează un trend crescător al migraţiei în România, deşi nu se înregistrează o variaţie semnificativă per ani.

În 2007 se observă o scădere a numărului de străini RTT în comparaţie cu stocul înregistrat la sfârşitul anului 2006, datorită aderării României la UE, acest fapt a dus la modificarea statului cetăţenilor UE/SEE şi membrii familiilor acestora în conformitate cu noile reglementări, unora dintre rezidenţii temporari li s-a acordat drept de şedere permanentă şi altora datorită, neîndeplinirii condiţiilor necesare conform noilor reglementări li s-a emis decizia de returnare²⁰.

Programele de integrare implementate de ONG-uri din 2009 încoace finanţate prin Fondul European pentru Integrare, conţin o puternică tentă interculturală, precum forumuri de dialog dintre instituţii, comunităţi de străini şi reprezentanţii ONG-urilor comunităţii ţării gazdă, cursuri de comunicare interculturală destinate străinilor RTT şi instituţiilor publice, cursuri de limba română şi orientare interculturală, dezvoltarea de mijloace web interactive de comunicare dintre societatea gazdă, imigranţi şi instituţii, realizare de reviste interculturale adresate imigranţilor, realizarea unor puncte de contact naţionale şi centre de informare şi consiliere.

Conform Indicelui Politicilor de Integrare a Migranţilor²¹, România se situează pe poziţia 22 din cele 31 de ţări incluse în indexul MIPEX în privinţa eficienţei politicilor de integrare. Punctajul general al României privind deschiderea politicilor de integrare a străinilor non-UE este de 45, (cu cât punctajul este mai mare cu atât statul are politici de integrare mai favorabile imigranţilor), punctajul evidenţiază că România are politici nici favorabile nici nefavorabile pentru integrarea imigranţilor, străinii non-UE nu se bucură de politici mai favorabile decât media europeană, dar mult mai bune decât în cele din majoritatea statelor din Europa Centrală şi ţările baltice²².

Punctul forte al României îl reprezintă legile anti-discriminare comprehensive, toţi rezidenţii indiferent de etnie, religie, rasă şi naţionalitate, se bucură de legi mai bune în România decât în majoritatea ţărilor din Europa şi din regiune, legile se extind dincolo de standardele minime, protecţia împotriva discriminării acoperă toate aspectele vieţii.

Metodologie şi analiza datelor

Cercetarea de faţă se focusează pe analiza programelor de integrarea ale României pentru resortisanţii ţărilor terţe. Dat fiind faptul că programele guvernamentale de integrare pentru străinii care deţin un permis de şedere nu sunt bine dezvoltate, studiul analizează programele de integrare oferite şi implementate de către ONG-uri finanţate prin Fondul European pentru Integrare, gestionat de Oficiul Român pentru Imigrări. Studiul se bazează pe cercetare calitativă, de tip exploratoriu, iar metoda utilizată este interviul ghidat.

Respondenţii sunt coordonatorii ai unor proiecte de integrare a străinilor non-UE implementate de ONG-uri (2 Coordonatori, reprezentanţi a 2 ONG-uri), reprezentanţii Oficiul Român pentru Imigrări (1R.), străinii non-UE participanţi în proiectele de integrare (10 R). În continuare, pentru mai multă claritate sunt codificate cazurile de analiză şi respondenţii în următorul fel: P1 ONG1 (proiectul 1 implementat de ONG-ul 1), P2 ONG2 (proiectul 2 implementat de ONG-ul 2) Coordonator 2 (C.2), Respondenţii imigranţi non-UE participanţi în programele de integrare (R.1, 2, 3…10).

Cazurile analizate

Cazurile de analiză sunt două proiecte de integrare - implementate de către două ONG-uri diferite in intervale de timp diferite. Cele două ONG-uri există de mult timp pe piaţă, sunt experimentate în privinţa implementării proiectelor din funduri internaţionale, structurale europene şi nu numai. ONG-ul 1, fiind înfiinţat în 1992 a derulat proiecte mai mult având în vizor minorităţile etnice privind educaţie interculturală, dar primul lor contact cu grupul ţintă al străinilor rtt a avut loc în anii 2008-2009, în 2009 fiind primul şi singurul aplicant pentru programul Anual 2007 din cadrul Fondului european pentru Integrare.

ONG-ul 2 are o experienţă bogată şi îndelungată cu străinii RTT, fiind un ONG specializat pe probleme legate de migraţie, înfiinţată în 1951. A aplicat şi obţinut finanţarea în cadrul Programului Anual 2009. ONG-urile au fost selectate pe baza criteriului experienţei în domeniul migraţiei, interacţiunii cu grupul RTT şi a proiectelor de integrare care să se adreseze direct RTT.

Prin proiect ONG-ul 1 a urmărit dezvoltarea uni mecanism de consultare dintre comunităţile de rtt, autorităţile locale şi naţionale, societatea civilă locală. A fost implementat in 5 oraşe. Principalele acţiuni ale proiectului sunt:realizarea unui website, organizarea unor seminarii consultative la care să participe instituţiile, imigranţii şi societatea civilă interesată, editarea unei reviste, un punct naţional de contact

Obiectivul general al proiectului ONG-ului 2 este să sprijine integrarea resortisanţilor ţărilor terţe (RTT) în societatea românească prin asigurarea unor servicii relevante de informare şi consiliere care să faciliteze accesul nediscriminatoriu al acestora la bunurile şi serviciile publice (ex. accesul pe piaţa muncii, accesul la servicii medicale, accesul la servicii de învăţământ etc.) Obiectul a fost materializat prin instituirea în 15 oraşe din România a 15 Centre de Informare pentru străini

În cazul P.1 respondenţii au următoarea cetăţenia şi scopul şederii în România: R. Moldova(2R în scop de studii), Tunisia(1R în scop de studii), Siria (1R membru de familie al unui cetăţean român), Egipt (1R. membru de familie al unui cetăţean român).

În cazul P.2 respondenţii au următoarea cetăţenie: Tunisia (2R în scop de studii), Palestina (1R- în scop de studii), Peru (1- membru de familie a unui cetăţean român), R. Moldova (1-în scop de studii).

Pentru testarea întrebărilor de cercetare analiza este structurată conform următoarelor etape:
1. Analiza percepţiilor coordonatorilor în cele două proiecte P.1 şi P.2 pentru fiecare ONG în parte. Comparaţie între aceste proiecte pe dimensiunile: problema transpusă în ideea de proiect, ghidul solicitantului, relaţia cu ORI, probleme în implementare, relaţia cu grupul ţintă.
2. Analiza percepţiilor RTT participanţi în cele două proiecte P.1 şi P.2 pentru fiecare ONG în parte
3. Analiza interviu reprezentant ORI.

Problema transpusă în ideea de proiect: atât în cazul ONG.1 cât şi în cazul ONG.2 nu a existat un studiu de analiză a nevoilor grupului ţintă, problema identificată de către ONG-uri a fost realizată în primul caz ONG1 prin discuţii cu societatea civilă şi reprezentanţii comunităţilor de RTT care au fost organizate doar în oraşul în care activează ONG-ul, iar ONG-ul 2 s-a bazat pe experienţa altor proiecte de acest gen în state membre care înregistrează un număr mare de imigranţi şi pe experienţa filialelor ONG-ului 2 din alte ţări, în cazul ONG-ului 2 nu s-a evaluat specificul naţional privind problema.

Ghidul solicitantului: Principalele comentarii asupra ghidului sunt următoarele: perioada de implementare este de 16 luni – o perioadă prea scurtă pentru astfel de proiecte, în procesul de elaborarea a ghidului solicitantului ar trebui să se ia în considerarea organizarea unor consultări cu ONG-urile cu atribuţii în domeniu şi cu alte asociaţii ale imigranţilor, mai ales în stabilirea acţiunilor, stabilirea indicatorilor/rezultatelor care se doresc a fi atinse prin intermediul acţiunilor nu au la bază o analiză detaliată a situaţiei imigranţilor în România, astfel încât aceştia nu sunt realişti şi pun în dificultate aplicantul.

Trebui să existe în ghid şi indicatori calitativi, nu numai cantitativi, se pune foarte mare accent pe cifre şi mai puţin pe calitatea implementării activităţilor, de asemenea ar trebui să conţină informaţii privind întreaga legislaţie aplicabilă în domeniul migraţiei pentru ca aplicantul să aibă cunoştinţă de eventualele limitări legislative care pot afecta implementarea proiectului.

Relaţia cu ORI: Foarte interesantă este observaţia conform căreia relaţia ORI – beneficiar, este una ierarhică, Autoritatea se consideră ierarhic superioară beneficiarului, tratându-l cu suspiciune ca pe un subordonat. Deşi aceste părţi ar trebui să fie egale în conformitate cu contractul încheiat între Autoritate şi beneficiar

Probleme în implementare: Deşi tematica proiectelor este diferită ONG.1 mecanism de consultare cu comunităţile de RTT, societate civilă şi autorităţi, iar în cazul ONG-ului 2 – implementarea unui centru de informare pentru străini, s-au evidenţiat două tipuri de probleme comune. Şi anume ambele proiecte s-au confruntat cu suspiciunea şi lipsa de implicare a comunităţilor de rtt, dar şi cu lipsa de interes a instituţiilor (mai ales în cazul P.1). Intrarea în comunităţi a fost una dintre cele mai dificile probleme cu care s-au confruntat proiectele, în cazul P.2 contactele cu anumite grupe de imigranţi nu au putut fi realizate decât în foarte mică măsură, de ex. imigranţii cu drept de şedere în scop de muncă, sau cu şedere permanentă, membrii de familie a unui cetăţean român, grupurile ţintă care au fost mai deschise şi receptive au fost studenţii deţinători ai unor permise temporare în scop de studii. Grupul ţintă al străinilor din ţări non-UE este unul special şi este nevoie de strategii de convingere diferite pentru fiecare categorie de străini în parte.

În cazul P.1 este de înţeles reticenţa RTT, fiind primul proiect de acest gen în România, ei fiind obişnuiţi să se descurce singuri, prin prieteni sau rude, sau prin propriile lor forme de asociere (cluburi islamice, cercuri religioase, asociaţii) au considerat că aceste proiecte de fapt, sunt o formă de control din partea statului Român, drept urmare unii dintre liderii comunităţilor de străini nu au dorit să se implice în discuţii, asta este doar unul dintre motive, depinde şi de background-ul cultural al străinilor, din nefericire această atitudine de pasivitate persistă şi astăzi.

În cazul P.2 care a fost implementat în perioada 28.05.2010 – 28.05.2011, nu s-a observat o schimbare de atitudine, e adevărat însă că este o perioadă destul de scurtă, din 2009 de când a fost implementat primul proiect pentru integrarea imigranţilor până în 2011.

Relaţia cu grupul ţintă al RTT: Un mecanism de convingere a fost recomandarea, unii membri din comunitatea participau la seminarii şi astfel duceau vestea în comunitate, un străin este mai uşor convins de un seamăn de al lui decât de un român. Îmbinarea instrumentelor media cu cele clasice (recomandări) în atragerea străinilor să participe la proiect.

Relaţia cu grupul ţintă în cele două proiecte este descrisă de coordonatori ca fiind una evolutivă, care a parcurs mai multe etape, precum: I. Reticenţă, II. Curiozitate, III. Implicare, IV. Participare. Nu s-a ajuns încă la stadiul de cooperare. Una dintre concluziile principale din opiniile coordonatorilor este că într-adevăr, este imposibil să convingi comunităţile de străini să se implice activ în proiectele de integrare, este nevoie de timp şi de o continuitate a proiectelor, este nevoie de a le câştiga încredere, în cazul ONG-ului 1, acesta a derulat deja încă trei proiecte finanţate pentru continuarea ideii din P1 şi anume coeziunea socială şi integrare a străinilor rtt. Unul dintre coordonatori a remarcat că dacă nu ar fi existat continuitate şi dacă nu s-ar fi luat în considerare propunerile făcute de către străini din cadrul seminariilor, atunci proiectul din start ar fi fost unul cu 0 rezultate. Mai mult în cazul P.2 străinii au considerat proiectul ca o formă de control al statului român asupra legalităţii lor, unii dintre străini nu s-au implicat, crezând că serviciile oferite sunt contra cost, străinii, mai ales chinezii, sunt obişnuiţi să îşi rezolve problemele în comunitate.

Datorită faptului că ţările de origine ale imigranţilor în România sunt regimuri autoritare, unde drepturile omului nu sunt respectate, aceştia sunt obişnuiţi să nu pună întrebări şi să le fie frică de instituţii, au asimilat centrul de informare instituit prin P2 cu o instituţie publică

Percepţii ale participanţilor în proiectul de integrare P.1 – ONG.1:
Când intervievatorul a discutat cu respondenţii despre utilitatea seminariilor, răspunsul majorităţii a fost că da, au fost utile, o bună ocazie de a pune întrebări şi de a ţi se răspunde la ele, fiind prezenţi şi reprezentanţi ai ORI, şi de a cunoaşte problemele celorlalte comunităţi, un mediu bun de ajutor reciproc. O critică, însă venită din partea participanţilor este că de fapt discuţiile se repetau, se spuneau aceleaşi lucruri, de la un seminar la altul se încerca găsirea de soluţii, dar nu se puneau în practică.

Unii dintre respondenţi consideră că din moment ce au învăţat limba se consideră deja integraţi în societate şi au putut să participe la aceste proiecte pentru că sunt deja integraţi, mai ales în cazul studenţilor moldoveni participanţi în proiect, aceştia au declarat că seminariile la care au participat au fost un cadru bun de a-şi expune problemele, dar nu un instrument de integrare în societatea românească, pentru că ei sunt deja integraţi din punct de vedere cultural, legal, lingvistic.

Alţii au considerat că prin activităţile proiectului s-au integrat indirect în societate, prin informaţiile primite la seminarii, prin ocazia de a cunoaşte alţi membri ai comunităţilor de străini, reprezentanţi ai instituţiilor.

Percepţii ale participanţilor în proiectul de integrare P.2 - ONG.2: O critică la adresa proiectul este lipsa promovării online a Centrului, toţi respondenţii consiliaţi au considerat că este dificil să ajungi la Centru, mulţi nici până acum nu au aflat de el. Respondenţii au afirmat că domeniile în care se oferă consultarea sunt prea largi, ori RTT doresc informaţii specifice strict legate de o anumită problematică, nu subiecte gen: orientare culturală. Unul dintre respondenţi, deşi a fost mulţumit de informaţiile primite a considerat însă că străinii din comunitatea lui de arabi nu au nevoie de asemenea proiecte de integrare, precum centrul de informare şi alte proiecte, nu au nevoie să fie asistaţi şi să li se spună unde să se adreseze şi ce să facă, pentru că sunt oameni maturi şi deştepţi, unii dintre ei având afaceri prospere în România şi legile în opinia lui sunt destul de clare, este nevoie însă de campanii care să schimbe mentalitatea funcţionarului public privind imigranţii, care să schimbe mentalitatea românilor privind imigranţii arabi, să schimbe modul de abordare al mass-mediei. Concluziile acestei analize sunt evidente, percepţiile RTT asupra serviciilor centrului sunt pozitive, dar părerea privind utilitatea lui sunt împărţite, pe de o parte unii dintre respondenţi susţin că este util şi că ar trebui continuat acest proiect, iar alţi respondenţi consideră că RTT nu au nevoie de un asemenea proiect pentru că legile sunt clare, dar în schimb este nevoie de un proiect prin care să se facă campanii de conştientizare împotriva discriminării străinilor arabi, de asemenea proiecte de educaţie a funcţionarilor publici.

Percepţia reprezentantului ORI asupra impactului calitativ şi cantitativ
ORI intervievat este şeful Serviciului pentru Integrare în România, se ocupă de asistenţă solicitanţilor de azil şi coordonarea centrelor solicitanţilor de azil în România, de asemenea de coordonarea programelor guvernamentale privind integrarea străinilor în România.

Concluziile din discuţiile cu reprezentantul RTT sunt următoarele: se acordă un rol important societăţii civile în dezvoltarea programelor de integrare pentru RTT, programele pentru RTT au design intercultural, nu există o centralizare şi nici un studiu asupra calităţii acestor programe de integrare şi impactului lor asupra grupului ţintă, dar percepţia generală a reprezentantul este că toate proiectele şi-au îndeplinit indicatorii stabiliţi iniţial.

Concluzii

În concluzie s-au evidenţiat trei probleme comune în implementarea proiectelor de integrare şi anume: comunităţile de străini reticente, închise şi instituţii publice reticente, asigurarea vizibilităţii serviciilor oferite prin proiecte datorită timpului prea scurt de implementare. Relaţia cu grupul ţintă al RTT este evolutivă, trecând prin mai multe stadii precum: reticenţă, curiozitate, implicare, participare, dar nu s-a ajuns la o relaţie de colaborare încă. Strategia de intrarea în comunităţi a fost bazată pe discuţii cu liderii comunităţilor de străini, invitaţii oficiale, prezentări directe la lăcaşurile de cult, în universităţi, organizare de întâlniri doar cu scopul prezentării proiectului. S-a mizat pe recomandare. În proiectele analizate nu s-a reuşit convingerea unor comunităţi importante de străini cum ar fi: cea a chinezilor, turcilor.

Bibliografie
Barry, D. Sam, L, (1997), Acculturation and Adaptation, Handbook of Cross-cultural Psychology, Vol.3
Bourne, J., (2007), In Defence of Multiculturalism, Institute of Race Relations, No.2
Beamer, Linda, (1992), Learning Intercultural Communication Competence, Association for Business Communication
Brubaker, R., (1992), Citizenship and Nationhood in France and Germany, Cambridge, Mass.: Harvard University Press.
Carrera, S., (2006), A Typology of different integration programmes in the EU, Center for European Policy Studies
Goodman, Sara, Wallace, (2010), Integration Requirements for Integration’s Sake? Identifying, Categorising and Comparing Civic Integration Policies, Journal of Ethnic and Migration Studies,
Ghinea, C., Dinu, D., Ivan, P., (2010), Cum am folosit fereastra de oportunitate? Bilanţul unui an de relansare a relaţiilor România - Republica Moldova. Centrul Român de Politici Europene, Policy Memo nr.19, http://www.crpe.ro/library/files/crpe_pm_19_ro_md_cum_am_folosit_fereastra_de_oportunitate.pdf, data accesării 2 aprilie 2011
ICMPD, International Centre for Migration Policy Development, Integration Agreements and Voluntary Measures, Comparison of compulsory integration courses, programmes and agreements and voluntary integration programmes in Austria, France, Germany, The Netherlands and Switzerland, Mai 2005, http://research.icmpd.org/fileadmin/Research-Website/Publications/Final_INTI_Report_electronic_version.pdf data accesării, 20 Aprilie 2011
Jesse, M., (2008), Europenization of Immigrant Integration- A Legal Perspective, European University Institute, Latvia
Kymlicka, W., (1995), Multicultural Citizenship . A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford University Press

DANIELA CERVINSCHI – Drd. Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus