Migraţia în context global

Imigrație, cosmopolitism și deschiderea granițelor

CIPRIAN NIŢU
[West University of Timișoara]

Abstract:
The paper critically examines the forms the idea of cosmopolitan hospitality takes both in the contemporary debate on the political rights of immigrants, and on the problem of global justice. Showing that the original Kantian meaning of hospitality presents some important limits in terms of the problems which contemporary political theory confronts with, the paper will also discuss some of the practical or normative difficulties faced by the contemporary cosmopolitanism, and how to address these difficulties.

Keywords: Cosmopolitanism; citizenship; global justice; immigration

Introducere

Immanuel Kant introducea termenul de „drept cosmopolit” în al Treilea Articol al eseului său Spre pacea eternă, cu referire la datoria ospitalităţii. Această datorie a ospitalităţii este interesantă deoarece atinge problema străinului care intră în contact cu o entitate politică organizată şi delimitată teritorial, şi anume un stat. Un aspect particular al acestui contact este surprins în dezbaterea contemporană cu privire la drepturile „politice” ale imigranţilor (problema cetăţeniei refugiaţilor, azilanţilor, apatrizilor sau a persoanelor dezrădăcinate). Un alt aspect important al acestui contact care apare în legătură cu problema sărăciei şi inegalităţii economice globale, este chestiunea eliminării restricţiilor cu privire la imigrare ca modalitate prin care statele bogate pot să-şi îndeplinească datoria faţă de săracii lumii.

Dacă la Kant obligaţia de ospitalitate rămâne o obligaţie sprijinită voluntar de către suveranul politic, gânditorii şi teoreticienii contemporani ai cosmopolitismului sunt interesaţi de construirea unui spaţiu conceptual şi legal care trece dincolo de suveranitatea statelor înţeleasă în sens westfalian, care permite conceptualizarea ospitalităţii pe de o parte ca transfer gradual către „străini” a drepturilor politice asociate în mod tradiţional cu cetăţenia, iar pe de altă parte ca modalitate de realizare a dreptăţii globale. Cosmopolitismul contemporan, ca abordare critică şi normativă, dezvoltă într-o manieră neanticipată de Kant ideea că „toate fiinţele umane sunt egale din punct de vedere moral”¹.

Voi încerca pe parcursul acestei lucrări să fac mai clară legătura dintre conceptul cosmopolit al ospitalităţii şi ideile de cetăţenie şi dreptate socială în sens cosmopolit. De asemenea, voi discuta dificultăţile, practice sau normative, cu care se confruntă cosmopolitismul contemporan, precum şi modalităţile de soluţionare a acestor dificultăţi. 

Limitele cosmopolitismului kantian

Immanuel Kant recunoaştea trei tipuri distincte de „drept”: dreptul intern, dreptul internaţional şi dreptul cosmopolit (Weltbuergerrecht) ². „Dreptul cosmopolit” priveşte „relaţiile dintre persoanele civile precum şi relaţiile acestora cu entităţile politice organizate în cadrul unei societăţi civile globale”³. Termenul de „drept cosmopolit” este introdus de către Kant cu referire la datoria ospitalităţii, care, în acest context, reprezintă nu o „chestiune de filantropie sau generozitate, ci una de drept”⁴. Prin introducerea dreptului cosmopolit, adică prin delimitarea unui spaţiu distinct care se plasează între normele universale ale moralităţii şi dreptul pozitiv cu privire la acţiunile şi interacţiunile indivizilor în cadrul comunităţii mondiale, Kant punea temelia ordinii legale post-westfaliane şi a tranziţiei de la „suveranitatea westfaliană” la „suveranitatea internaţională liberală”⁵. Această realizare este remarcabilă, deşi, aşa cum vom vedea mai jos, prezintă anumite limite din punctul de vedere al teoriei politice cosmopolite contemporane.

Lucrarea Spre pacea eternă, structurată după modelul unui tratat de pace⁶, formulează şase „articole preliminare” (negative) şi trei „articolele definitive” (pozitive), necesare  obţinerii păcii durabile. Al treilea articol definitiv introduce conceptul amintit al dreptului cetăţeniei mondiale (dreptul cosmopolit) care atribuie indivizilor drepturi care nu sunt restrânse la drepturile conferite indivizilor in cadrul unui anumit stat. Kant contribuie prin aceasta la dezvoltarea ideii de cosmopolitism⁷.

Pe de altă parte însă, la Kant ideea cosmopolită este subordonată scopului politic al obţinerii păcii. Pacea durabilă poate fi promovată doar în condiţiile în care organizarea statului este în conformitate cu principiile dreptăţii specifice organizării statale de tip republican, relaţiile dintre state sunt conforme dreptului internaţional, şi, fapt care ne interesează în primul rând, relaţiile dintre indivizi şi statele străine respectă principiile dreptului cosmopolit⁸. Kant nu promovează însă idea unui drept „internaţional” sau „cosmopolit” superior dreptului naţional, ci, dimpotrivă, limitează cosmopolitismul la ospitalitate. Ospitalitatea reprezintă dreptul unui străin de a nu fi tratat ca inamic atunci când ajunge pe teritoriul unui alt stat. Argumentul în favoarea ospitalităţii pleacă de la ideea spaţiului necesar pentru un om pe suprafaţa limitată a Pământului: „Aici [...] nu este vorba despre filantropie, ci despre drept, şi astfel ospitalitatea (a fi primitor) înseamnă dreptul unui străin de a nu fi tratat cu ostilitate la sosirea pe un alt teritoriu. Aceasta i se poate refuza, numai cu condiţia să nu antreneze pieirea sa, dar atâta timp cât se comportă civilizat, el nu este întâmpinat cu ostilitate. Nu există niciun drept de ospitalitate de care să se poată bucura această pretenţie (ceea ce ar necesita un contract special de filantropie, prin care să se bucure un anumit timp de calitatea de concetăţean), ci un drept de vizitator, care se cuvine tuturor oamenilor ce aparţin societăţii, în virtutea dreptului de posesiune comună pe suprafaţa pământului, ei neputându-se risipi la nesfârşit, datorită suprafeţei sferice a pământului ci, în cele din urmă, trebuie să se suporte unii alături de ceilalţi, originar însă niciunul neavând mai mult drept asupra vreunui loc pe pământ decât are altul”⁹.

Obligaţia cosmopolită de a acorda rezidenţă temporară străinilor (drept de vizitare), care nu se înrădăcinează într-o lege pozitivă supremă, reprezintă principala problemă a cosmopolitismului kantian, crede Seyla Benhabib¹⁰, căci „obligaţia cu privire la ospitalitate nu poate fi aplicată, ea rămânând o obligaţie sprijinită voluntar de către state. În aceasta constă dilema ordinii cosmopolite republicane [kantiene]: cum poţi crea obligaţii cvasi-legale prin angajamente voluntare în absenţa unei puteri suverane cu putere executorie ultimă?”.

Ospitalitate, suveranitate şi cetăţenie

Plecând de la idea kantiană a ospitalităţii, Seyla Benhabib ridică următoarea problemă importantă: „sunt drepturile de azil şi refugiu drepturi în sensul obligaţiilor morale reciproce, întemeiate într-un fel sau altul pe umanitatea noastră reciprocă? Sau sunt drepturi în sens legal de norme pe care indivizii şi grupurile se obligă reciproc să le respecte?” Răspunsul cosmopolit potrivit la această întrebare ar trebui să depăşească atât soluţia kantiană a obligaţiei ospitalităţii sprijinită voluntar de către state, cât şi soluţia liberală oferită spre exemplu în cadrul regimului internaţional al migraţiei transnaţionale creat odată cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece Declaraţia recunoaşte doar dreptul de emigrare¹¹ şi nu face referire la obligaţia statelor de a permite intrarea imigranţilor pe teritoriul lor, de a acorda dreptul de azil şi cetăţenia imigranţilor. În ciuda caracterului trans-frontalier şi liberal al prevederilor Declaraţiei, aceasta susţine în continuare suveranitatea statelor individuale şi conţine o contradicţie internă „între universalitatea drepturile omului şi suveranitatea teritorială”¹². În măsura în care, în cadrul sistemului internaţional, statele sunt recunoscute ca „singurele unităţi legitime ale negocierii şi reprezentării”, există o evidentă tensiune „între suveranitate şi ospitalitate, între prerogativa de a alege să fi parte la normele cosmopolite şi tratatele privitoare la drepturile omului şi obligaţia de a extinde recunoaşterea acestor drepturi ale omului”¹³.

O strategie cosmopolită pentru reducerea, dacă nu eliminarea totală, a acestei contradicţii  pleacă de la idea constituţionalizării dreptului internaţional ca „modalitate de a apăra legitimitatea dreptului internaţional în condiţiile extinderii sferei sale şi a îndepărtării sale treptate de acordul statelor”¹⁴. La nivel teoretic, constituţionalizarea dreptului internaţional urmăreşte, aşa cum observă Robert Fine¹⁵,„eliminarea distanţei care există între drepturile omului şi violarea acestora în practică prin crearea unei organizaţii globale care are puterea de a impune pacea şi respectarea drepturilor omului. […] Ea declară că normele dreptului internaţional au un statut mai înalt decât cele ale statelor; că aceste norme interzic tortura, genocidul, crimele împotriva umanităţii etc; că există un număr în creştere de reguli care obligă toate statele fie că au semnat, fie că nu au semnat tratatul în cauză”.

Teoria constituţionalizării dreptului internaţional, înţeleasă ca tranziţie de la dreptul internaţional clasic la dreptul cosmopolit (de la dreptul bazat pe suveranitatea statelor la cel bazat pe drepturile omului şi cetăţenilor), poate fi dezvoltată astfel încât să prevadă două tipuri de măsuri în legătură cu problema migraţiei trans-naţionale, azilului şi acordării cetăţeniei: un set de măsuri negative care sancţionează incălcările drepturilor omului în statele de origine, şi, suplimentar, un set de măsuri pozitive care „liberalizează” şi facilitează accesul imigranţilor în ţara gazdă.

Pot fi enumerate mai multe elemente empirice care indică tendinţa de constituţionalizare a dreptului internaţional în prezent: implicarea Organizaţiei Naţiunilor Unite nu doar în conflictele dintre state, ci şi în conflictele din interiorul statelor care au drept consecinţă încălcări ale drepturilor omului; creşterea interesului publicului după 1989 pentru problema refugiaţilor şi a relaţiei existente între legile naţionale şi principiile şi legile dreptului internaţional; apariţia unei serii de actori non-statali precum tribunalele internaţionale, organizaţiile non-guvernamentale sau corporaţiile multinaţionale care joacă un rol tot mai activ în procesele internaţionale¹⁶. Aceste transformări conturează un process prin care normele cosmopolite (legi internaţionale, regionale sau naţionale) pot trece dincolo de „suveranitatea internaţională liberală, prevăzând un spaţiu conceptual şi juridic pentru domeniul relaţiilor de drept care va fi obligatoriu atât pentru actorii statali, cât şi nonstatali, atunci când aceştia intră în contact cu indivizii care nu sunt membri ai organizării statale respective”¹⁷.

Totuşi abordarea din prisma constituţionalizării este discutabilă în măsura în care problemele legate de legitimitatea democratică, iniţiativele societăţii civile sau influenţa opiniei publice, joacă un rol mai degrabă limitat, şi în care, punerea în practică a acestei teorii e mai probabil a fi făcută într-o manieră „cutumiară” decât una „legală”¹⁸.

O altă strategie cosmopolită este cea care se concetrează pe anumite „insule” de cosmopolitizare pentru a identifica un model de urmat şi pentru a arăta că reducerea tensiunii dintre suveranitate şi ospitalitate este posibilă. Astfel de insule ar putea fi identificate în cadrul statelor liberale democratice şi Uniunea Europeană în special.

Nu există nici o garanţie că statele liberal democratice se angajează, de fapt, în raport cu acest efort cosmopolit de reducere a tensiunii dintre suveranitate şi ospitalitate. În cadrul democraţiilor liberale, prin circumscrierea principiilor universale ale drepturilor omului unei comunităţi culturale, civice şi naţionale specific, „regula democratică şi drepturile omului pot intra în contradicţie”¹⁹. Regula democratică poate conduce la încălcarea drepturile imigranţilor sau ale altor grupuri minoritare. Dar, democraţiile se pot de asemenea angaja într-un process de „iteraţie democratică”, adică într-un proces de „renegociere şi reformulare a angajamentelor faţă de drepturile omului şi auto-determinare”. Aşa cum observă Sheila Benhabib²⁰, „noua politică cosmopolită se referă la negocierea relaţiei complexe care are loc între dreptul la cetăţenie, libertatea de exprimare şi rezidenţa pe un anumit teritoriu. Deşi demos-ul, ca şi suveran popular, poate să-şi afirme controlul asupra unui anumit teritoriu, el se poate angaja de asemenea într-un act reflexiv de auto-constituire, în felul acesta graniţele demos-ului putând fi permanent reajustate”.

Un exemplu al acestui proces de „iteraţie democratică” este cel al modului în care au evoluat normele ospitalităţii, în Europa în special, unde drepturile cetăţenilor din ţările terţe sunt protejate din ce în ce mai mult prin intermediul Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi, mai nou, prin intermediul Cartei Drepturilor Fundamentale. Evoluţia normelor ospitalităţii o face pe Benhabib²¹ să considere că „cetăţenia care reprezenta statutul privilegiat prin intermediul căruia cineva primea drepturi, se află într-un proces de dezagregare”. „Dezagregarea cetăţeniei” ar trebui înţeleasă, desigur, într-o formă slabă: ea nu înseamnă „dispariţia cetăţeniei”, ci, mai degrabă, o „transformare a cetăţeniei” care implică o modificare a dimensiunilor constitutive ale cetăţeniei (identitate colectivă, privilegiul apartenenţei la corpul politic, drepturi şi beneficii sociale), aşa cum se poate observa din faptul că, la nivelul Uniunii Europene, un număr important de oameni care, deşi nu împărtăşesc identitatea colectivă a ţării gazdă, se bucură totuşi de anumite drepturi şi beneficii ca şi muncitori străini sau rezidenţi permanenţi, sau din faptul că acordarea drepturilor sociale a fost disociată de identitatea colectivă şi apartenenţa politică în cadrul statelor europene²².

Chiar dacă transformarea cetăţeniei în Europa a promovat „cetăţenia europeană” care acordă privilegii politice tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii care locuiesc în alte teritorii decât cel naţional (de a vota sau candida în alegerile locale în ţara gazdă, de a vota sau candida la alegerile pentru Parlamentul European, iar dacă sunt rezidenţi pentru o perioadă lungă de timp în respectiva ţară străină, ei se pot bucura de drepturi sociale similare cu cele ale restului cetăţenilor), sau a condus, în Germania spre exemplu, la recunoaşterea „dezirabilităţii imigrării” concretizată într-o nouă lege a cetăţeniei, adoptată în ianuarie 2000, care înlocuieşte vechiul principiu de acordare a cetăţeniei, jus sanguinis, cu principiul jus soli, prin care copiii imigranţilor devin cetăţeni germani pe baza faptului că s-au născut pe teritoriul Germaniei, iar  rezidenţii pe termen lung, cetăţeni ai statelor terţe, se pot naturaliza dacă doresc lucrul acesta, totuşi, aceste exemple reprezintă doar o parte a tabloului mai larg. Fără îndoială această transformare a cetăţeniei în Europa este remarcabilă şi duce idea cosmopolită a ospitalităţii într-o direcţie nouă, neanticipată de Kant. Însă situaţia imigranţilor, a azilanţilor şi refugiaţilor din statele terţe nu e întotdeauna favorabilă cosmopolitizării în Europa.

Chiar dacă anumite state europene precum Danemarca, Suedia, Finlanda, Olanda au acordat, unilateral, cetăţenilor din statele terţe dreptul de a participa la alegerile locale şi regionale şi beneficiază de drepturi sociale, statutul azilanţilor, refugiaţilor sau al indivizilor fără documente de indentitate este mult mai precar, aceştia având un set de drepturi limitat în special la asistenţă socială şi medicală de bază.

E recunoscut faptul că cererile de azil reprezintă un canal important al migraţiei în Uniunea Europeană. Rata de aprobare a cererilor de azil în Uniunea Europeană variază între 10 şi 30 % în funcţie de stat, restul aplicanţilor folosind prilejul unei migraţii de durată în condiţiile în care deportarea e puţin probabilă din motive legale, financiare sau morale²³. Această categorie a azilanţilor va munci cel mai probabil în condiţii clandestine sau la limita legalităţii şi va beneficia de asemenea de un set foarte limitat de drepturi. 

Putem spune că un indicator al gradului în care imigranţii sunt încorporaţi în societatea gazdă este disponibilitatea ţării gazdă de a acorda cetăţenia acestor imigranţi. Ori, la o analiză mai atentă vom observa că răspunsurile naţionale tradiţionale cu privire la cetăţenie se dovedesc destul de robuste, chiar şi în Uniunea Europeană.²⁴ Spaţiul european, aşa cum observă Marc Morjé Howard este foarte divers din punct de vedere al politicilor privind imigrarea. Pe baza a trei criterii (acordarea cetăţeniei pe baza principiului jus soli, perioada de rezidenţă minimă pentru naturalizare şi posibilitatea imigranţilor naturalizaţi de a deţine cetăţenia dublă), Howard clasifică ţările din Uniunea Europeană (15) ca având politici „liberale” (Olanda, Belgia, Franţa, Irlanda şi Regatul Unit), „moderate” (Germania, Luxemburg, Finlanda, Grecia, Italia, Suedia şi Portugalia) sau „restrictive” (Austria, Spania şi Danemarca) cu privire la acordarea cetăţeniei. Howard constată de asemenea că doar o parte, mai precis o treime, din aceste state şi-au schimbat politicile privind acordarea cetăţeniei în direcţia „liberalizării” începând cu anii ’80 şi până în prezent, şi anume Germania, Luxemburg, Finlanda, Suedia şi Olanda²⁵.  Mai mult chiar, şi contrar observaţiei lui Benhabib conform căreia popoarele se angajează într-un proces democratic „iterativ” prin care limitele şi definiţia cetăţeniei sunt extinse, Howard constată că politicile privind cetăţenia în Europa sunt expresia, mai degrabă, a unui proces de tip top-down. Liberalizarea cetăţeniei a apărut, de obicei, în lipsa dezbaterii şi participării publice. Dimpotrivă, atunci când publicul este mobilizat în legătură cu reforma cetăţeniei, prin intermediul partidelor de extremă-dreapta, a referendumurilor sau a campaniilor pentru strângerea de semnături, liberalizarea este, de obicei, blocată. Asistăm astfel la un paradox în care „un proces non-democratic, impus de către elitele politice, poate avea drept rezultat o politică mai liberală [cu privire la cetăţenie], în timp ce implicarea populară poate avea drept rezultat instituţii şi legi mai restrictive”²⁶.

În faţa acestei situaţii, cosmopolitanii vor milita pentru eliminarea, sau, dacă acest lucru nu este posibil, pentru limitarea efectelor distincţiei dintre cetăţeni şi rezidenţi, dintre „insideri” şi „outsideri” în ceea ce priveşte drepturile. Cosmopolitani sunt conştienţi de faptul că Europa poate furniza un punct de vedere al „solidarităţii umane neîngrădite” doar dacă va putea „să fie în cele din urmă echitabilă cu privire la fundamentele drepturilor omului, dincolo de solidaritatea culturală şi unificarea politică, dacă va putea să devină parte a umanităţii şi să caute ceea ce e mai bine pentru umanitate”²⁷. Evoluţiile remarcabile ale cetăţeniei democratice în Europa „pot induce în eroare deoarece aceste evoluţii au fost însoţite în ultimii ani de ridicarea unor noi bariere [...] în exteriorul Uniunii Europene”²⁸: străinii sunt priviţi ca fiind ostili, iar imigranţii care nu se potrivesc profilului cetăţeanului „normal”, devin obiectul controlului din partea autorităţilor poliţieneşti sau administrative şi chiar al intimidării²⁹.

Pentru Jacques Derrida³⁰, de asemenea, „solidaritatea umană neîngrădită” este posibilă în măsura în care conceptul de „ospitalitate” reuşeşte să se elibereze de preocuparea pentru violarea suveranităţii naţionale: „există încă o distanţă considerabilă între principiul măreţ şi generos al dreptului de azil moştenit de la gânditorii Iluminismului şi de la Revoluţia Franceză, şi realitatea istorică a implementării eficiente a acestui principiu. El este controlat, deformat şi monitorizat prin restricţii juridice implacabile”. Tendinţele de obstrucţionare în domeniul azilului sunt obişnuite în Europa, în general, dar şi în Uniunea Europeană, iar Acordul Schengen este un exemplu al modului în care, sub pretextul combaterii imigranţilor economici, statele resping cererile de azil tot mai des³¹. În acest context propune Jacques Derrida idea, la prima vedere utopică, a „oraşelor deschise” sau a „oraşelor de refugiu” în care migranţii pot căuta protecţie în faţa persecuţiei, intimidării şi exilului: „fie că e vorba despre străin în general, despre imigrant, exilat, deportat, apatrid sau strămutat [...] vom cere ca aceste noi oraşe să reorienteze politica statului. Vom cere să transforme şi să reformeze modurile în care oraşul aparţine statului, aşa cum apar acestea [...] în structurile juridice internaţionale dominate de regula inviolabilă a suveranităţii statului”.³²

„Deschiderea graniţelor” şi problema dreptăţii globale

Am văzut în paragraful anterior că strategia urmărită de unii cosmopolitani atunci când susţin eliminarea principalelor restricţii asupra imigrării este de a argumenta că statele liberale, ţinând cont de propriile standarde şi de modul în care îşi tratează cetăţenii, nu pot, în mod consistent, să adopte politici exclusive sau restrictive cu privire la imigrare. Această poziţie poate fi numită „cosmopolitism liberal”³³.

Există însă şi o a doua strategie cosmopolită, consecvenţialistă³⁴, pentru a justifica afirmaţia conform căreia statele, în special statele liberale bogate, trebuie să-şi deschidă graniţele. „Cosmopolitismul consecvenţialist” pleacă de la constatarea inegalităţii economice internaţionale şi a sărăciei globale şi consideră că statele bogate trebuie să-şi deschidă graniţele ca modalitate de îndeplinire a datoriei pe care acestea o au faţă de cei săraci la nivel global³⁵.

Will Kymlicka observă că modelul liberal a fost un model de success în ceea ce priveşte construirea democraţiei liberale pe fundamente naţionale. Totuşi, acest succes se bazează pe câteva injustiţii cu privire la imigranţi, grupurile istorice substatale şi statele-naţiune vecine.³⁶ În privinţa imigranţilor, Kymlicka sugerează, pe de o parte, „îmblânzirea naţionalismului liberal” prin adoptarea unei concepţii „multiculturale” a naţionalităţii pentru a integra imigranţii existenţi pe teritoriul unui stat liberal democrat³⁷, iar pe de altă parte adoptă un punct de vedere liberal şi consecvenţialist cu privire la graniţe: „Există un aspect al practicii democraţiilor liberale cu care nu sunt de acord, şi anume faptul că acestea folosesc resursele ţării în beneficiul exclusiv al cetăţenilor lor. [...] Egalitariştii liberali văd indivizii ca fiind egali din punct de vedere moral. Rezultă de aici că bunăstarea fiecărei persoane contează în mod egal, din punctul de vedere al teoriei liberale. Egalitariştii liberali nu pot accepta, deci, niciun sistem al graniţelor care condamnă anumiţi oameni la mizerie, în timp ce alţii se bucură de o viaţă plină de privilegii. Şi asta e tocmai ceea ce se petrece în prezent, ţinând cont de distribuţia internaţională inegală a resurselor şi de limitările impuse mobilităţii”³⁸. Kymlicka este în favoarea unei taxe globale de un tip sau altul ca soluţie principală la problema inegalităţii internaţionale, dar consideră totuşi că „dacă statele bogate nu doresc să-şi împartă bunăstarea în acest fel, atunci ele nu ar trebui să restrângă posibilitatea admiterii [străinilor] în interiorul graniţelor lor”.³⁹

Joseph Carens consideră, de asemenea, că statele liberale bogate trebuie să elimine restricţiile asupra imigrării: „Graniţele trebuie în general deschise şi [...] oamenii ar trebui să fie liberi să părăsească ţara de origine şi să se stabilească în alta, fiind constrânşi doar de acele lucruri care-i constrâng şi pe cetăţenii din respectivele ţări. Acest argument este încă şi mai puternic când este aplicat migraţiei oamenilor din ţările lumii a treia în ţările occidentale. Cetăţenia în democraţiile liberale occidentale este echivalentul modern al privilegiilor feudale – un statut moştenit care îmbunătăţeşte considerabil şansele de viaţă ale indivizilor”.⁴⁰ Eliminarea barierelor în calea imigrării e în concordanţă cu libertatea de mişcare a indivizilor şi, poate mai important, este justificată din punct de vedere normativ deoarece graniţele sunt arbitrare din punct de vedere moral şi crează inegalitate între şansele indivizilor de a-şi urma propriile scopuri în viaţă.⁴¹

Pe de altă parte, cei care resping argumentul cosmopolit al graniţelor deschise, susţin fie că distinctivitatea culturală este o valoare importantă care poate fi utilizată pentru a justifica politicile de control al imigrării⁴², fie că graniţele au semnificaţie morală deoarece ele circumscriu un sistem al auto-guvernării care este singurul capabil să instituţionalizeze dreptatea distributivă⁴³, fie că o astfel de propunere ar aduce mai degrabă prejudicii, decât avantaje, indivizilor şi grupurilor dezavantajate, dacă ar fi să ne raportăm la următoarele fapte.

În primul rând, abilitatea de a migra la nivel transnaţional este un lux pe care nu şi-l permit decât cei care sunt relativ privilegiaţi din punct de vedere economic, care au mijloacele de a se deplasa pe distanţe mari, şi care nu sunt, adesea, „cei mai loviţi de ordinea economică globală [...] şi care ar trebui să profite de avantajele create prin deschiderea graniţelor de către statele liberale bogate”.⁴⁴  

În al doilea rând, există motive să credem că deschiderea graniţelor ar putea vătăma interesele acelor indivizi pe care ar trebui, de fapt, să le protejeze, în special atunci când sunt luate în calcul efectele rasiale şi de gen ale mobilităţii transnaţionale, caz în care structurile inegalităţii tind să aibe un efect cumulativ, aşa cum arată studiile feministe dedicate migraţiei: „femeile, în timpul perioadei imigrării, adesea se află în situaţia de a avea mai puţine drepturi civile şi cetăţeneşti în ţara gazda, şi de a fi prinse între noţiunile patriarhale de ‘munca femeii’ şi ‘locul femeii’. Regulile marginalităţii şi ale  ‘alterităţii’ care operează pentru a menţine migranţii la locul lor sunt adesea reflectate prin lentilele de gen ale naţiunii gazdă; prin urmare, femeile imigrante, în comparaţie cu bărbaţii imigranţi, sunt supuse unui cadru mai opresiv, aptitudinile şi abilităţile lor devalorizate mai mult, iar spaţiul lor chiar şi mai mult limitat”.⁴⁵   

În al treilea rând, politica de deschidere a graniţelor poate crea prejudicii, în ţara de origine, celor care nu pot migra. Acest lucru se poate observa din politicile actuale ale statelor bogate occidentale precum Statele Unite, Canada, Australia sau statele bogate din Uniunea Europeană, care atrag indivizi foarte bine pregătiţi din statele în curs de dezvoltare, devenind în felul acesta mai competitive pe plan global⁴⁶, dar lasând statele sărace sau în curs de dezvoltare fără personalul calificat necesar dezvoltării lor interne⁴⁷.

Ţinând cont de riscurile descrise mai sus asupra celor dezavantajaţi, care ar trebui să fie, din punct de vedere cosmopolit, politicile privind imigraţia? Este deschiderea graniţelor suficientă? Sau trebuie ea completată cu alte politici?

Înlăturarea restricţiilor impuse imigrării, fără a lua măsuri suplimentare pentru a îmbunătăţi perspectivele pentru o viaţă decentă în ţările de origine, nu are rezultate concludente, şi e posibil chiar să asistăm la un regres în ce preveşte dreptatea globală.⁴⁸ Deschiderea graniţelor pentru un număr mai mare de oameni, permiterea de către statele dezvoltate a unei imigraţii mai largi, nu este soluţia definitivă la problemele dreptăţii globale. Perspectivele pentru o viaţă decentă sunt mai bine asigurate prin abordarea problemelor acolo unde apar, adică în ţara de origine a imigranţilor, şi prin consolidarea instituţiilor globale (ca modalitatea de a îmbunătăţii condiţiile în ţările de origine) în termenii resurselor, autorităţii şi competenţelor. Instituţiile globale robuste pot asigura, de exemplu, adoptarea unor reguli echitabile în comerţul internaţional care să îmbunătăţească poziţia statele în curs de dezvoltare şi vulnerabile în sistemul internaţional, pot furniza asistenţă pentru dezvoltare, pot elabora şi aplica un regim fiscal global, sau pot contribui la crearea unui climat social, politic şi economic intern propice dezvoltării. Totuşi, ca măsură interimară, reducerea barierelor în calea imigrării, în special în scopul angajării pe termen limitat, poate fi o măsură utilă în anumite cazuri particulare, grave. Per ansamblu, însă, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a celor mai dezavantajaţi este limitată.⁴⁹

Să luăm cazul „exodului creierelor”. Această problemă apare atunci când mulţi cetăţeni calificaţi dintr-o anumită ţară emigrează, lăsând ţara fără profesioniştii cei mai calificaţi. Acest fenomen poate avea efecte semnifictive asupra ţării din care aceşti profesionişti emigrează. Exodul creierelor în cazul sistemului de sănătate este răspândit şi foarte nociv în special în cazul ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste ţări au resurse limitate în domeniul sănătăţii, iar pierderea personalului calificat este resimţit mult mai acut decât dacă ar apărea în ţări cu mai multe resurse.⁵⁰ O soluţie comprehensivă la această problemă, din punct de vedere al dreptăţii globale, necesită cel puţin următoarele elemente: 1) un cod internaţional cu privire la recrutarea personalului specializat, care să specifice standarde uniforme atât pentru sectorul privat cât şi cel public; 2) o agenţie internaţională care să monitorizeze aplicarea codului, să pedepească vinovaţii pentru încălcarea acestuia şi să acorde compensaţii; 3) obţinerea, de către fiecare ţară în parte, a unui nivel al autosuficienţei în ceea ce priveşte resursele umane din cadrul sistemului de sănătate; 4) o modalitate de limitare a cererii aparent insaţiabile pentru servicii de sănătate în ţările dezvoltate.⁵¹ Doar în aceste condiţii „deschiderea graniţelor pentru migraţia creierelor” este echitabilă pentru toate părţile implicate. 

Concluzii

În această lucrare am abordat problema imigrării din punct de vedere cosmopolit. Constatând limitările dreptului cosmopolit kantian al ospitalităţii, cosmopolitanii contemporani dezvoltă ideea de ospitalitate în două sensuri.

Într-un prim sens, liberal, ospitalitatea nu poate fi redusă doar la dreptul de vizitare, ci presupune un proces prin care „rezidenţii străini” primesc treptat drepturi civile, politice şi sociale, printr-un proces ce poate fi numit „iteraţie democratică”, care rezolvă însă doar parţial conflictul dintre suveranitate şi ospitalitate. Uniunea Europeană este un exemplu al modului în care „cetăţenia” a fost reinterpretată, dând un sens noi ideii de „ospitalitate” în interiorul graniţelor proprii. Concomitent, însă, în raport cu cei din afara Europei, constatăm faptul că graniţele Uniunii nu sunt la fel de „poroase”, ceea ce înseamnă o limitare a ospitalităţii europene.

Într-un al doilea sens, ospitalitatea poate fi înţeleasă ca mijloc prin care statele bogate îşi îndeplinesc datoria pe care o au faţă de cei săraci la nivel global permiţându-le acestora accesul pe teritoriul lor şi oferindu-le şansa la o viaţă mai bună. Am văzut, de asemenea, că simpla deschidere a graniţelor nu e suficientă pentru rezolvarea problemei dreptăţii globale (ea trebuie completată cu o serie de măsuri şi iniţiative), mai mult, ea poate crea prejudicii celor rămaşi în ţara de origine. Dar, în anumite situaţii de sărăcie gravă, ea poate fi soluţia optimă. Tot în cazul unor situaţii umanitare grave (război, persecuţii, dezastre naturale), tradiţia cosmopolită ne sugerează soluţia „oraşelor de refugiu”, echipate cu mai multe drepturi şi mai multă suveranitate în cadrul sistemului legal internaţional.

BIBLIOGRAFIE
BENHABIB, Seyla, Another Cosmopolitanism, New York, Oxford University Press, 2006.
BENHABIB, Seyla, The Rights of Others. Aliens, Residents, and Citizens, New York, Cambridge University Press, 2004.
BERTMAN, Martin, „Europe’s Walls and Human Rights,” Human Rights Review, October-December, 2004. 
BROCK, Gillian, Global Justice. A Cosmopolitan Account, Oxford and New York, Oxford University Press, 2009.
CARENS, Joseph, „Aliens and Citizens: The Case for Open Borders,” Review of Politics 49 (1987): 251–73.
DERRIDA, Jacques, On Cosmopolitanism and Forgiveness, London and New York, Routledge, 2001.
FINE, Robert, Cosmopolitanism,London and New York, Routledge, 2007.
HANSEN, Randall, „The Free Economy and the Jacobin State, or How Europe Can Cope with the Coming Immigration Wave”, în Carol M. Swain (coordonator), Debating Immigration, New York, Cambridge University Press, 2007.
HAYTER, Teresa, Open Borders: The Case against Immigration Controls, London, Pluto Press, 2000.
HIGGINS, Peter, „Open Borders and the Right to Immigration,” Human Rights Review 9 (2008).  
HONIG, Bonnie „Another Cosmopolitanism? Law and Politics in the New Europe”, în Seyla Benhabib, Another Cosmopolitanism, New York, Oxford University Press, 2006.             
HOWARD, Marc Morjé, „The Politics of Immigration and Citizenship in Europe”, în Carol M. Swain (coordonator), Debating Immigration, New York, Cambridge University Press, 2007.
HUGGLER, Jørgen „Cosmopolitanism and Peace in Kant’s Essay on Perpetual Peace,” Studies in Philosophy and Education 29 (2). 
KANT, Immanuel, Spre pacea eternă, traducere de Rodica Croitoru, Bucureşti, Editura ALL, 2008.
KYMLICKA, Will „Liberal Nationalism and Cosmopolitan Justice”, în Seyla Benhabib, Another Cosmopolitanism, New York, Oxford University Press, 2006. 
KYMLICKA, Will „Territorial Boundaries: A Liberal Egalitarian Perspective”, în David Miller,  Sohail H. Hashmi (coordonatori), Boundaries and Justice: Diverse Ethical Perspectives, Princeton, Princeton University Press, 2001.
MACEDO, Stephen, „The Moral Dilemma of U.S. Immigration Policy. Open Borders Versus Social Justice?”, în Carol M. Swain (coordonator), Debating Immigration, New York, Cambridge University Press, 2007.
MOELLENDORF, Darrel, Cosmopolitan Justice,Boulder, Westview Press, 2002.
POGGE, Thomas „Cosmopolitanism”, în Robert E. Goodin, Philip Pettit, Thomas Pogge (coordonatori),  A Companion to Contemporary Political Philosophy, Malden şi Oxford, Blackwell Publishing Ltd, 2007. 
PRATT, Geraldine, Brenda Yeoh, „Transnational (Counter) Topographies,” Gender, Place and Culture 10 (2).
WALZER, Michael, „The Distribution of Membership”, în Peter G. Brown, Henry Shue (coordonatori), Boundaries: National Autonomy and its Limits, Totowa, Rowman and Littlefield, 1981. 
***, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,  www.onuinfo.ro.

CIPRIAN NIŢU – Asistent universitar drd., Universitatea de Vest Timişoara.

 sus