Migraţia în context global

Globalizare, Dezvoltare și Securitate Umană¹
 

BOGDAN ȘTEFANACHI
[Romanian Academy]

Abstract:
The conjunction between globalization, development and human security is absolutely necessary and extremely useful to understand and to explain the contemporary space of international relations. The globalization process, even more obvious after the end of Cold War, offers the conditions to define human development and human security, focusing on the normative priority of the impact of policies on the individual. The international space, transformed under the pressure of globalization, becomes relevant in the extent that an alternative discourse that encompasses all these transformations comes out. This new narration transforms the individual in the referent object of development and security, as well.

Keywords: globalization; human development; human security; Cold War; freedom

Introducere

Conjuncţia dintre globalizare, dezvoltare şi securitate umană este absolut necesară şi extrem de utilă pentru înţelegerea şi explicarea spaţiului contemporan al relaţiilor internaţionale. Fundalul acestei abordări este conturat de primul termen al conjucţiei propuse. Astfel, deşi putem identifica o serie întreagă de aspecte fundamentale pentru înţelegerea globalizării încă din secolul XIX (sau chiar mai devreme)², totuşi ultima parte a secolului XX este emblematică pentru acest proces, prin: extinderea (fără precedent) a comerţului liber, prezenţa tot mai consistentă pe scena relaţiilor internaţionale a corporaţiilor transnaţionale precum şi creşterea mobilităţii capitalului şi a forţei de muncă, reflectate în standardizarea modelelor de dezvoltare. Toate acestea au generat condiţiile necesare pentru constituirea unei economii globale înţeleasă ca „o economie cu capacitatea de a funcţiona în timp real la nivel planetar.”³ Efectul imediat al economiei de piaţă globale a fost de a atrage în procesul integraţionist un număr tot mai mare de economii ale statelor în curs de dezvoltare. Totuşi, un asemenea proces a exclus sau marginalizat şi, prin aceasta a adâncit disparităţile existente, în defavoarea statelor cărora le lipsea minimul necesar ca precondiţie a dezvoltării. De aceea, sfârşitul Războiului Rece aduce în prim plan şi suprapune peste discursul globalizării, discursul cu privire la dezvoltare (umană), o dată cu publicarea de către UNDP, în 1990, a primului Raport al dezvoltării umane, ca o încercare de „a lărgi opţiunile şi capabilităţile indivizilor.”⁴ În acest context, deschis de discuţiile despre dezvoltarea umană pe fondul implicaţiilor globalizării, este introdus, la mijlocul anilor 1990, conceptul de securitate umană. Ca o reflectare a schimbării generale de accent dinspre aspectele stat-centrice militare (asumate de ortodoxismul realist şi neo-realist) către cele non-militare, Raportul dezvoltării umane 1995 statua că „punctul real de plecare al strategiilor de dezvoltare umană este de a aborda fiecare aspect din cadrul modelelor tradiţionale de creştere economică din perspectiva individului.”⁵ O asemenea abordare proiectată asupra spaţiului securităţii devine responsabilă de ceea ce numim securitate umană, pentru că „demersul centrat pe individ de formulare şi evaluare a politicii este contribuţia conceptuală esenţială a dezvoltării umane la definirea securităţii umane.”⁶

Aşadar, procesul de globalizare, al cărui început îl identificăm cu sfârşitul Războiului Rece creează condiţiile şi necesitatea definirii dezvoltării şi securităţii umane, atribuind prioritate normativă impactului pe care diversele politici îl au asupra individului. Altfel spus, pe fondul globalizării, „dezvoltarea umană şi securitatea umană pot fi descrise ca fiind concepte paralele, instanţieri ale unei perspective mai generale, care a fost numită centrată pe individ sau centrată uman.”⁷ Spaţiul internaţional, transformat sub presiunea globalizării care îndepărtează (măcar parţial) statul din epicentrul elaborării şi implementării politicilor, căpătă sens în măsura în care un discurs alternativ care preia şi dezvoltă această transformare se constituie – or, această nouă naraţiune este reprezentată de transformarea individului în obiect de referinţă atât al dezvoltării cât şi al securităţii.

Războiului Rece – securitate şi dezvoltare

Viziunea tradiţională (propusă de realism şi neo-realism) de înţelegere a spaţiului internaţional miza pe stat ca unică variabilă explicativă şi, pe cale de consecinţă, plasa responsabilitatea protejării securităţii individuale în sarcina statului. De pe aceste poziţii se afirmă că sistemul internaţional este unul anarhic şi acesta determină implicaţii majore în comportamentul statelor. Impactul acestei axiome constă în faptul că niciodată nu se poate garanta comportamentul „pacifist” al statelor şi, de asemenea, nu se poate exclude niciodată posibilitatea recurgerii la ameninţarea cu forţa. „Istoria relaţiilor internaţionale arată clar faptul că statele pot fi şi, de multe ori, chiar sunt ostile unele faţă de altele, că pot recurge la forţă şi la ameninţarea cu forţa, din diverse motive. Niciun stat nu poate fi absolut sigur că alt stat sau alte state nu vor folosi forţa şi de aceea refuză să-şi limiteze libertatea de acţiune.”⁸ Aşadar lumea realistă construită pe putere şi anarhie are o serie de caracteristici, între care pot fi amintite următoarele: cei mai importanţi actori nu sunt indivizii , ci grupurile, în special grupurile conflictuale, cel mai important astfel de grup fiind statul-naţiune; ca o implicaţie firească a acesteia, se constituie următoarele două elemente centrale: relaţiile internaţionale sunt esenţialmente conflictuale, iar pe de altă parte, premisa fundamentală în politica (internaţională) este puterea şi strâns legată de aceasta – securitatea.

Puterea şi mediul anarhic – iată planul general în care trebuie abordată problematica securităţii. De aceea, statele trebuie să facă tot ceea ce ţine de ele pentru a-şi urmări scopurile şi pentru a-şi asigura securitatea. Recursul la forţă, la folosirea ameninţării cu forţa (militară) este doar în mică măsură o realitate care mai poate îngloba întreaga agendă de securitate la nivel naţional. Locul ameninţării „brutale” cu folosirea forţei este astăzi luat de noi modalităţi cu mult mai fine, mai rafinate şi mai puţin costisitoare, a căror rază de cuprindere vizează sectoarele economic, politic, social sau de mediu. Stefano Guzzini, în Realism şi relaţii internaţionale⁹, întrevede această perspectivă încă la nivelul abordării realiste. Astfel, referindu-se la politica destinderii propusă de Kissinger, Guzzini subliniază constituirea unui nou tip de balanţă a puterii, o balanţă multidimensională care evită jocul de sumă zero, conform căruia pierderea militară a unei părţi devine câştigul celeilalte. Conexarea intereselor pe fondul politicii de destindere a lui Kissinger implică apariţia interdependenţelor şi astfel putem aduce în discuţie măcar două balanţe ale puterii: cea militară şi cea economică. Rezultatul unei astfel de interpretări a relaţiilor internaţionale face ca discuţia să părăsească binomul pierdere-câştig (suma zero) şi să se plaseze în interiorul unei argumentări având drept concept fundamental compensarea. Ameninţarea militară poate fi compensată prin intermediul componentei economice, iar aceasta din urmă devine de o importanţă majoră pe agenda securităţii. Concepută în cheie tradiţională, politica destinderii, a conexării şi-a arătat limitele, însă a subliniat multiplicarea naturii ameninţărilor şi a modalităţilor de a le gestiona. Astfel, securitatea trebuie să părăsească cadrul îngust al determinaţiilor strict militare.

Având drept suport procesul de globalizare, devine o evidenţă faptul că asigurarea securităţii nu mai este o chestiune pur militară. Sfârşitul Războiului Rece, modul în care acest lucru se întâmplă (accentuând că securitatea Uniunii Sovietice a fost compromisă de slăbiciunea socio-economică şi de lipa legitimităţii politice instituţionale, şi nu de deficitul înregistrat la nivelul capabilităţilor militare) determinând în ultimă instanţă eşecul manierei „tradiţionale” de a înţelege securitatea, a intensificat dezbaterea în legătură cu studiile de securitate, în vederea determinării obiectului şi domeniului de studiu al acesteia.

La fel cum securitatea a fost proiectată – din perspectivă realistă – ca un mecanism prin intermediul căruia statele să-şi păstreze suveranitatea, la fel şi dezvoltarea a fost teoretizată ca fiind subsumată unei logici similare. Astfel, puterea ca principal mijloc de susţinere a interesului naţional, plasa în centrul său şi aspectele de dezvoltare economică pentru că se aflau în strânsă şi intimă legatură cu componenta militară. O atare abordare a permis hipertrofierea înţelegerii cantitative, materiale a dezvoltării (economice) reflectată în procesul de modernizare specific începutului Războiului Rece. Mai mult, dezvoltarea este un termen care începe să capete contur o dată cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, având drept preocupare iniţială traiectoria economică şi politică pe care se încadrau fostele colonii care îşi dobândiseră independenţa. Astfel, în anii 1950-1960, tocmai pentru a răspunde provocărilor generate de complexitatea unui asemenea proces, se pun bazelor primelor abordări ale domeniului, modernizarea fiind prima formulă care capătă influenţă atât în spaţiul academic cât şi în lumea financiară şi politică. Teoriile dezvoltării au fost construite pe asumpţia extrem de larg răspândită că sărăcia şi dezvoltarea umană, în general, pot fi soluţionate adecvat prin investiţii în capitalul fizic şi/sau în infrastructură. Doar că, în ciuda investiţiilor extrem de mari, s-a dovedit că o astfel de strategie nu producea rezultatele scontate, pentru că o variabilă non-materială fundamentală era reprezentată de politicile guvernamentale precum şi de presiunile pe care cetăţenii (societatea civilă) erau capabili să le exercite asupra decidentului politic. Aceasta se traduce, spre exemplu, prin faptul că deşi, „pentru mulţi pare evident că cetăţenii săraci din statele în curs de dezvoltare ar putea să beneficieze de oportunităţile unui sistem de educaţie şi sănătate îmbunăţit, totuşi, astfel de schimbări politice nu au avut loc – nu în ultimul rând, pentru că guvernele nu au fost presate de proprii cetăţeni.”¹⁰ Dacă modernizarea şi-a arătat limitele, în primul rând prin faptul că a limitat dezvoltarea la creşterea economică,¹¹ trebuie subliniat că, tocmai eşecul a evidenţiat că deciziile din spaţiul dezvoltării sunt eminamente decizii politice (şi prin aceasta imposibil de cuantificat stric cantitativ).

În anii 1970, climatul politic impregnat de de zideratele noii ordini economice internaţionale aduce în discuţie teme precum inegalitatea sau dezvoltarea inegală, preluate pe agenda politică şi analizate de mediul academic în formula teoriei dependenţei. În opinia lui James A. Caporaso, dezvoltarea asociat dependentă se bazează pe argumentul că investiţiile străine stimulează creşterea economică la periferia sistemului dar, această creştere este propulsată de centru şi prin urmare este neautonomă; implicaţiile unei asemenea stări de fapt devin vizibile sub forma unor profunde distorsiuni precum: inegalitatea internă, marginalizarea sectoarelor cheie şi, nu în ultimul rând, dezintegrarea economică, înţelegând prin aceasta deconectarea/decuplarea sectorială şi funcţională de centru.¹² Dezamăgirile perioadei anterioare cumulate cu principiile teoriei mai sus menţionate au adus, începând cu anii 1970, pe agenda dezvoltării internaţionale problematica nevoilor de bază; practic acum încep să se pună bazele a ceea ce astăzi numim dezvoltare, înţeleasă ca accesul fiecărui individ la „necesităţile de bază, incluzând aici apa, îngrijirea medicală şi educaţia elementară.”¹³

Anii 1980, propun o strategie neo-liberală de abordare a dezvoltării pe care o completează cu ideea dezvoltării durabile ca modalitate de a permite şi generaţiilor viitoare să aibă acces la resursele necesare.¹⁴ Astfel, dezvoltarea este corelată cu descoperirea şi promovarea mecanismelor de promovare a capitalului uman pe fondul diminuării importanţei statului sau chiar a retragerii statului din economie.¹⁵ Pe fondul principiilor liberale promovate de administraţiile americane (Ronald Reagen, 1980-1988) şi britanice (Margaret Thatcher, 1979-1990) precum şi de marile instituţii financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială), dezvoltarea îşi mută accentul spre crearea şi îmbunătăţirea condiţiilor necesare funcţionării pieţei libere (ca unică manieră de creştere a prosperităţii şi de realizare a obiectivelor dezvoltării).

Anii 1990, marcaţi de căderea comunismului şi de sfârşitul Războiului Rece, propagă în poziţia de soluţie optimă strategia neo-liberală a decadei anterioare transformând democraţia şi liberalismul în singurii urmaşi ai sfârşitului istoriei.¹⁶ De pe o asemenea poziţie, caracterizată de adoptarea universală a unui set de reguli ale jocului pentru organizarea interacţiunii economice sub forma „piaţă liberă, comerţ liber, laissez-faire (PL-CL-LF) care este cunoscut şi sub denumirea de Washington Consensus”¹⁷, este propusă o primă formulă de lectură a dezvoltării în perioada post-Război Rece. Concomitent, o schimbare de paradigmă este posibilă o dată cu publicarea Raportului dezvoltării mondiale 1990, în care se argumentează că diminuarea sărăciei trebuie să combine două elemente centrale: în primul rând trebuie promovate activităţile economice care să susţină creşterea economică prin politici care să grupeze avantajele piaţei libere, instituţiile sociale şi politice, investiţiile în infrastructură şi în tehnologie. În al doilea rând trebuie avute în vedere mecanismele care să ofere servicii sociale de bază (în special îngrijire medicală şi educaţie primară) celor săraci.¹⁸ O astfel de strategie devine necesară deoarece Washington Consensus s-a dovedit a nu fi un panaceu (în unele state inegalităţilor şi disparităţilor au crescut), fapt care atrage după sine ca cele două elemente să fie mutual constitutive, unul fără celălalt fiind insuficient. În acest context a fost publicat, tot în 1990, şi Raportul dezvoltării umane statuând practic din chiar titlul său magnitudinea schimbării de perspectivă: dezvoltarea umană fiind o reflecţie a complexităţii existenţei umane precum şi o reflectare a diferenţelor culturale, economice, sociale şi politice existente între indivizi. În completarea celor afirmate în raportul Băncii Mondiale, Raportul dezvoltării umane 1990 afirmă că „dezvoltarea umană conectează producţia şi distribuţia bunurilor, precum şi extinderea şi utilizarea capabilităţilor umane. De asemena se concentrează pe opţiuni – pe ceea ce indivizii ar trebui să aibă, să fie şi să facă pentru a-şi putea asigura traiul. Mai mult decât atât, dezvoltarea umană este preocupată nu doar de satisfacerea nevoilor de bază ci cu dezvoltarea umană înţeleasă ca process participativ şi dinamic. De aceea se aplică atât ţărilot mai puţin dezvoltate cât şi celor dezvoltate.”¹⁹ Prin urmare, dezvoltarea umană apare ca o reacţie la o întreagă tradiţie (care, dincolo de diferenţele de nuanţă, s-a constituit ca o marcă a perioadei Războiului Rece) care considera că dezvoltarea trebuie să fie centrată pe aspecte strict materiale (creşterea venitului pe cap de locuitor este un astfel de indicator) şi astfel, devenea firească congruenţa dintre dezvoltare şi creştere economică. Doar că, nu întotdeauna, creşterea venitului pe cap de locuitor devine echivalentă cu îmbunătăţirea standardului de viaţă, fapt pentru care Raportul dezvoltării umane 1990 inserează – „consideraţiile tehnice cu privire la mijloacele de atingere a dezvoltării umane [...] au ignorat uneori că obiectivul central al dezvoltării este reprezentat de beneficiul obţinut de cetăţean.”²⁰ Creşterea economică – înţeleasă ca o componentă a dezvoltării – este importantă şi necesară doar că nu este suficientă deoarece „venitul este doar un mijloc şi nu un scop.”²¹

Aceasta marchează practic schimbarea de paradigmă prin trecerea de la o abordare cantitativă la una calitativă care afirmă explicit legătura dintre creşterea economică şi viaţa, existenţa cotidiană a indivizilor. Ca un „divident al păcii”, dezvoltarea, centrată pe aspectele strict economice ca urmare a subsumării sale punctului de vedere (neo)realist, poate fi concepută o dată cu sfârşitul Războiului Rece în exteriorul politicii de tip raison d’etat, în exteriorul abordării stat-centrice.

Redefinirea dezvoltării şi a securităţii – securitatea umană

Infrastructura care constituie pilonul de rezistenţă al transformării globale marcate de sfârşitul Războiului Rece este reprezentată de revoluţia tehnologică al cărei efect s-a reflectat în reducerea costurilor de transport, de comunicare precum şi în reducerea costurilor informaţiilor. Aceste elemente, cumulate, se reflectă în creşterea fără precedent a productivităţii, în expansiunea economică şi în creşterea comerţului internaţional. Dar, globalizarea economică este doar un aspect (poate cel mai vizibil şi evident) care, pentru a nu sărăci nepermis de mult conţinutul procesului trebuie completat cu alte dimensiuni, aşa cum sunt cele sociale, politice sau culturale. Într-un atare context se produce şi „globalizarea valorilor”, ca o modalitate de generalizare a principiilor etice reflectate în declaraţiile asupra drepturilor omului. Una dintre formulele cele mai cuprinzătoare ale unui astfel de demers este înglobată în Declaraţia Mileniului (document fundamental şi pentru definirea dezvoltării), care poate fi structurată pe două dimensiuni centrale: în primul rând, drepturi civile şi politice, în virtutea cărora indivizii sunt autonomi în raport cu puterea statului şi sunt îndretăţiţi să participe la procesul de luare a deciziilor şi, în al doilea rând, drepturi economice, sociale şi culturale care reflectă valorile egalităţii economice şi sociale, ale solidarităţii şi non-discriminării.²² Prin urmare, globalizarea, ca termen care interpretează şi explică aspecte care ţin de complexitatea şi evoluţia extrem de rapidă a lumii contemporane, trebuie înţeleasă ca un proces de integrare nu doar a economiilor ci şi a culturii şi guvernanţei.

Dintr-o perspectivă similară şi făcând apel la acelaşi document – Declaraţia Mileniului – dezvoltarea nu mai poate fi gândită doar ca efectul globalizării economice (înţeles în termenii profitului) ci trebuie subsumată unui set de valori fundamentale, „esenţiale pentru relaţiile internaţionale ale secolului XXI”, anume: libertatea, egalitatea, solidaritatea, toleranţa, respectul pentru mediu şi responsabilitatea.²³ Astfel, dezvoltarea ca şi globalizarea este un concept multidimensional, care se traduce prin schimbări tehnologice, sociale, economice şi politice menite a îmbunătăţi existenţa umană cotidiană, ceea ce înseamnă că „dezvoltarea trebuie înţeleasă ca un proces de transformare pozitivă a unei societăţi.”²⁴ Aşadar, devine mai mult decât evident că globalizarea şi dezvoltarea sunt profund interconectate, fiind „cele două concepte largi ale transformării.”²⁵ Dar, în contextul post Război Rece, prin îndepărtarea de analizele stat-centrice, dezvoltarea la rândul ei se apropie de o concepţie mai largă plasând în centrul său individul, pentru că „indivizii sunt adevărata avuţie a unei naţiuni”²⁶ sau, aşa cum considera Amartya Sen „dubla recunoaştere a faptului că fiinţele umane (1) pot să fie mult mai bune şi (2) pot să facă mult mai mult în acest sens, poate fi văzută ca dubla teză a abordării dezvoltării umane.”²⁷ Dacă aşa cum deja am argumentat, dintr-o perspectivă extrem de îngustă şi reducţionistă dezvoltarea poate fi echivalată cu modernizarea (cu creşterea economică), o dată cu anii 1990, dezvoltarea capătă o structură mult mai profundă prin faptul că, teleologic vizat este individul şi nu creşterea puterii statului. De pe o asemenea poziţie „dezvoltarea poate fi concepută ca un proces de extindere a libertăţilor individuale,”²⁸ altfel spus, orice formulă de constrângere individuală este exclusă chiar dacă în favoarea sa ar putea fi invocate o serie de avantaje materiale (de cele mai multe ori obţinute pe termen scurt). Dezvoltarea umană presupune în primul rând eliminarea tuturor surselor majore care obturează libertatea individuală, de la sărăcie la tiranie, de la lipsa oportunităţilor economice la privaţiunile sociale sistematice, de la lipsa facilităţilor publice la intoleranţă sau până la formule hipertrofiate ale statalităţii.²⁹ De aceea, va considera Amartya Sen că pot fi identificate cel puţin două motive pentru care libertatea trebuie să ocupe poziţia centrală în definirea procesului de dezvoltare. Pe de o parte, din raţinui evaluative, aprecierea progresului înregistrat (de o societate sau de o comunitatea) trebuie să facă referire, în primul rând, la gradul în care libertatea individuală a fost respectată şi consolidată. Pe de altă parte, pentru că, din raţiuni de eficienţă, dezvoltarea este în întregime dependentă de decizia voluntară a indivizilor.³⁰ Fără a exclude aspectele corelate creşterii economice, dezvoltarea (completată cu atributul umană) va trebui să accentueze aspectele şi mecanismele care au în vedere reducerea inegalităţilor sau accesul la resursele necesare existenţei. În acest sens, obiectivul fundamental al dezvoltării trebuie să fie reprezentat de consolidarea capacităţilor individuale sau de ranforsarea oportunităţilor pe care le au indivizii pentru a-şi maximiza potenţialul.

Prin prisma dezvoltării, componenta economică este considerată importantă, dar nu esenţială, accentul trebuind să fie pus pe „calitatea creşterii şi pe echitatea distribuţiei sale”³¹ fapt reflectat în legătura substanţială şi necesară (conştient creată) dintre creşterea economică şi viaţa indivizilor. Schimbarea accentului dinspre stat spre individ în sfera dezvoltării este inserată în Raportul dezvoltării umane 1995³², iar acest aspect marchează profund modul în care va fi abordată securitatea (individului, umană). Într-o astfel de grilă comprehensivă, dezvoltarea nu mai este gândită în subsidiarul securităţii naţionale, ca formulă de prezervare a interesului naţional. Dimpotrivă, „redefinirea conceptului de securitate care marchează îndepărtarea de securitatea militară stat-centrică, prin orientarea sa către o imagine holistică a securităţii umane va ranforsa impulsul spre a transfera resursele dinspre sectorul militar către dezvoltare. Astfel, securitatea umană a fost concepută nu doar similar ci şi complementar cu dezvoltarea umană.”³³ Binomul dezvoltare umană – securitate umană reflectă legătura profundă dintre cele două concepte, securitatea devenind parte integrantă a definirii dezvoltării, în condiţiile în care dezvoltarea are un rol instrumental în definirea securităţii.

Este mai mult decât evident faptul că insecuritatea, tradusă prin prezenţa conflictului afectează profund dezvoltarea, proiectând efecte negative asupra principalilor săi indicatori: creştere economică, exporturi, consum etc. Dar, dezvoltarea are efecte asupra securităţii? Alttfel spus, suntem în prezenţa unei legături biunivoce care să justifice legătura dintre aceste două aspecte ale existenţei umane? Deşi, de foarte multe ori, cauzele conflictelor sunt de sorginte culturală, totuşi se observă că frecvent fracturi/inegalităţi economice se suprapun peste diferenţele culturale. Aceasta înseamnă că natura şi nivelul de dezvoltare pot fi identificate drept cauze ale conflictului, iar ipotezele economice – care înglobează factorii care predispun la conflict şi astfel, pot oferi explicaţii cu privire la războaiele intra-stat – pot fi grupate astfel: motivaţia de grup asociată cu inegalităţile de grup; motivaţia individuală/privată şi eşecul contractului social.³⁴ Prin urmare, o relaţie puternică se stabileşte între dezvoltare şi securitate în măsura în care promovarea securităţii implică progresul social şi, învers, în măsura în care dezvoltarea este substratul necesar securităţii. Or, în condiţiile recalibrărilor teoretice care au urmat sfârşitului Războiului Rece, aceasta înseamnă că „promovarea securităţii este un instrument pentru realizarea dezvoltării dar, în acelaşi timp, modelele incluzive de dezvoltare sunt un element important în evitarea conflictului, fapt care înseamnă că dezvoltarea este, la rândul ei, un instrument pentru realizarea securităţii.”³⁵ Dacă Raportul dezvoltării umane 1990 considera că „obiectivul central al dezvoltării este de a crea un mediu favorabil pentru ca indivizii să se bucure de o viaţă lungă, sănătoasă şi creativă”³⁶, iar în 1994, securitatea umană era definită ca fiind „răspunsul la ameninţarea globală a sărăciei”³⁷ devine evidentă legătura dintre cele două concepte; biunivocitatea acestei relaţii trebuie înţeleasă prin faptul că progresul societal necesită reducerea insecurităţii şi, în acelaşi timp, dezvoltarea incluzivă reprezintă un indicator solid pentru creşterea gradului de securitate.³⁸ Dar, în acelaşi timp, trebuie subliniat că niciunul dintre cele două concepte nu poate să-l înlocuiască sau substituie pe celălalt, rămânând suficient de autonome astfel încât să poată fi analizate separat (dar interconectat) – „soluţionarea aspectelor care ţin de securitatea locală poate fi o condiţie necesară pentru dezvoltarea durabilă, dar nu este nici într-un caz şi o condiţie suficientă. La fel, soluţionarea aspectelor care ţin de dezvoltare poate fi o condiţie necesară, dar nici într-un caz suficientă pentru securitate, ordine şi justiţie.”³⁹

Securitatea umană

Într-un eseu intitulat „Redefining Security” publicat în Foreign Affains în 1989, Jessica Tuchman Mathews argumentează că securitatea ca şi concept trebuie regândită deoarece „evoluţia contextului global impune ca securitatea naţională să includă problemele legate de resurse, mediu precum şi problemele demografice.”⁴⁰ Astfel, majoritatea ameninţărilor, descoperite de cei care optează pentru o redefinire a securităţii, ţin de sănătatea şi bunăstarea indivizilor, de problemele sociale, de sursele interne de instabilitate precum şi de costurile sociale implicate. Deşi legătura extrem de tare dintre stat şi securitate este alterată de noile ameninţări care apar pe fondul globalizării totuşi, aceste modificări nu sunt extrem de vizibile şi pentru mainstream-ul teoretic (neo)realist, aspect sesizat de Ronnie D. Lipschutz când spune că „în timp ce aceste ameninţări afectează evident siguranţa, coeziunea şi stabilitatea indivizilor, familiilor, comunităţilor, societăţilor şi chiar a statelor, nu este deloc clar de ce nu se constituie în ameninţări la adresa securităţii naţionale în termenii neorealişti.” Cu toate acestea, redefinirea securităţii devine necesară din cel puţin două puncte de vedere: pe de o parte pentru că securitatea teritorială este înlocuită cu securitatea individuală iar, pe de altă parte, pentru că securitatea militară este înlocuită cu securitatea construită pe dezvoltare durabilă.⁴² De aceea, securitatea umană nu trebuie concepută ca un concept defensiv, în maniera în care securitatea teritorială sau militară este definită, ci ca un concept integrativ construit pe dezvoltare (umană); trebuie concepută ca o „abordare integrată a bunăstării umane care să evidenţieze relaţiile dintre sărăcie, drepturile omului, sănătate publică, educaţie şi participare politică.”⁴³ Ca şi în cazul dezvoltării umane, redefinirea obiectului de referinţă al securităţii cu accent pe protecţia individului este determinată de o serie de factori structurali, dintre care cei mai vizibili sunt: sfârşitul Războiului Rece (şi al confruntării ideologice), impactul globalizării, care de multe ori exclude nivelul naţional din cauzalitatea global-local, prezenţa tot mai evidentă a actorilor transnaţionali, redefinirea relaţiilor de putere şi apariţia unor noi ameninţări de natură non-militară, precum şi creşterea numărului conflictelor intra-naţionale.⁴⁴ Aceste transformări au generat suficiente argumente pentru definirea securităţii umane ca înglobând patru caracteristici fundamentale: (1) securitatea umană este o provocare şi o preocupare universală; (2) componentele securităţii umane sunt interdependente; (3) securitatea umană poate fi mai curând realizată prin prevenţie decât prin intervenţie ulterioară; (4) securitatea umană este centrată pe individ.⁴⁵ Pe acest fundament, securitatea umană priveşte două perspective convergente: „siguranţa în raport cu ameninţări cronice precum foametea, boala sau represiunea” precum şi, „protecţia faţă de disfuncţiile bruşte şi profunde care apar în viaţa cotidiană.”⁴⁶ Demilitarizarea securităţii nu implică eliminarea preocupărilor strategice tradiţionale ci doar completarea acestora cu unele care nu mai pot fi soluţionate prin concentrarea exclusivă pe nivelul statal. De aceea, preocuparea pentru securitatea umană nu înlocuieşte preocupările pentru securitatea statului, care „continuă să fie necesară pentru gestionarea ameninţărilor violente”⁴⁷, ci se transformă într-un complement al acesteia. Înglobând optimismul cât şi anxietăţile asociate cu sfârşitul Războiului Rece, securitatea umană analizează agresiunea la nivel subnaţional, intranaţional şi internaţional, „constituindu-se într-un demers analitic de dezmembrare a statului în cele mai mici părţi componente ale sale (indivizii) pentru ca apoi să fie reconstruit la loc.”⁴⁸

Anii 1990 sunt marcaţi de o serie întreagă de (re)teoretizări, un loc important revenindu-i şi securităţii care „pentru prea mult timp a fost un concept interpretat în sens restrâns: ca securitate teritorială în faţa agresiunilor externe sau ca protejarea intereselor naţionale în politica externă sau ca securitate flobală în faţa holocaustului nuclear.”⁴⁹ Într-o astfel de atmosferă Barry Buzan va spune că „securitatea colectivităţilor umane este afectată de factori din cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social şi de mediu”⁵⁰ iar Raportul dezvoltării umane 1994 va identifica şapte componente ale securităţii umane: securitatea economică, securitatea alimentară, securitatea sănătăţii, securitatea ambientală, securitatea personală, securitatea comunităţii şi securitatea politică.⁵¹ Din această perspectivă generală, securitatea umană prezintă două dimensiuni fundamentale: libertatea faţă de frică (freedom from fear) şi libertatea faţă de lipsuri (freedom from want).⁵² Dintr-o perspectivă mai îngustă, ca o reacţie la adresa acestei definiţii considerată mult prea largă şi ambiţioasă, guvernul canadian, într-un document intitulat Freedom from Fear defineşte securitatea umană ca fiind „libertatea faţă de ameninţările generalizate la adresa drepturilor, siguranţei şi vieţii indivizilor”⁵³ ceea ce înseamnă că securitatea umană înseamnă concentrarea pe „protejarea indivizilor faţă de violenţă şi definirea unei agende internaţionale pe baza acestui obiectiv.”⁵⁴ Această accepţiune este preluată şi în Raportul Securităţii Umane 2005 care plasează în centrul său „responsabilitatea de a proteja”⁵⁵ indivizii (acest aspect este foarte important pentru reafirmarea schimbării referentului securităţii), concentrându-se asupra securităţii în faţa violenţei politice. Într-o manieră mai generală, raportul intitulat În libertate extinsă accentuează necesiatea inter-relaţionării diferitelor perpsective asupra securităţii şi evidenţiază importanţa dezvoltării ca strategie de realizare a securităţii. Combinare acestor două puncte de vedere trebuie să aducă în prim plan relaţia (nu foarte simplu de identificat şi teoretizat) dintre securitate şi dezvoltare pentru că „securitatea umană este parte a dezvoltării umane, dar este la capătul extrem al dezvoltării umane.”⁵⁶

Definirea securităţii umane ca parte integrantă a discuţiilor care au marcat remodelarea conceptuală a spaţiului politic şi social din ultimele două decenii devine relevantă din cel puţin trei puncte de vedere. În primul rând, securitatea umană, deschide oportunitatea de a adresa o serie de întrebări şi provocări cu privire la implicaţiile procesului de globalizare. În al doilea rând, securitatea umană poate fi utilizată ca un concept integrator, un concept care catalizează agenda securităţii contemporane. Nu în ultimul rând, securitatea umană poate fi apropriată ca un proiect normativ şi din această perpsectivă este remarcabilă glisarea spre individ ca centru al preocupărilor de securitate.

Concluzii

Teoretizarea conceptului de dezvoltare umană reprezintă o contribuţie extrem de importantă la schimbarea de paradigmă din ultimele decenii, reflectată în translarea accentului dinspre creşterea (dezvoltarea) economică spre impactul pe care dezvoltarea îl are asupra vieţii indivizilor şi asupra bunăstării lor. Securitatea umană completează dezvoltarea umană introducând perspectiva descendentă a riscurilor care decurg din sărăcie extremă sau din diverse alte surse intra-statale. Mary Kaldor⁵⁷ consideră că o abordare integrată a acestor două perspective este necasară pentru că securitatea are în vedere asigurarea condiţiilor care sunt parte integrantă a dezvoltării. De asemenea, securitatea umană este un indicator pentru dezvoltarea umană, în condiţiile în care lipsa dezvoltării umane (instituţii slabe, lipsa mijloacelor de trai) oferă condiţii pentru cronicizarea violenţei. În al treilea rând, şi poate cel mai imporant aspect este reprezentat de faptul că atât dezvoltarea umană cât şi securitatea umană pun accentul pe nevoile indivizilor şi ale comunităţilor, propunând o nouă abordare „care integrează sărăcia şi conflictul ca ameninţări majore pentru pacea mondială.”⁵⁸ Dezvoltarea şi securitatea umane, pe fundalul oferit de transformările globale contemporane, se constituie în elementele centrale ale structurii de rezistenţă pe care se reconstruieşte sistemul multilateral specific unei lumi interdependente care plasează în centrul său individul.

Bibliografie
BATTERSBY, Paul, Joseph M. Siracusa, Globalization and Human Security , New York, Rowman & Littlefield Publishers, 2009.
BUZAN, Barry, Popoarele, statele şi teama (Chişinău: Cartier, 2000).
CAPORASO, James A., Global Political Economy, în Ada W. Finifter (ed.), Political Science: The State of The Discipline (Washington: The American Political Science Association, 1993), 451-83.
CASTELLS, Manuel, The Rise of the Network Society (Oxford: Blackwell Publishers, 2000).
DFAIT, Freedom from Fear: Canada’s Foreign Policy for Human Security (Ottawa, DFAIT, 2000), www.humansecurity.gc.ca.
ECLAC/UN, Globalization and Development (2002), Brazil, 6-10 May, www.eclac.org
FOUINAT, Francois, „A Comprehensive Framework for Human Security”, Conflict, Security and Development 4:3 (2004): 289-97.
FREEDMAN, Lawrence, „The New Security Equation”, Conflict, Security and Development, 4:3 (2004): 245-59.
FUENTES, Claudia F., Franciso Rojas Aravena, Promoting Human Security: Ethical, Normative and Educational Frameworks in Latin America and the Caribbean (Paris: UNESCO, 2005).
FUKUYAMA, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, traducere de Mihaela Eftimiu, Bucureşti, Paidea, 1997.
GUZZINI, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale, Iaşi, Institutul European, 2000.
HAYENES, Jeffrey (ed.), Palgrave Advances In Development Studies, London Palgrave Macmillan, 2005.
Human Security Centre, Human Security Report 2005: War and Peace in the 21st Century , New York: Oxford University Press, 2005.
KALDOR, Mary, Securitatea Umană, Cluj-Napoca: CA Publishing, 2010.
LAWAL, Gbenga, Human and Social Sciences Journal, „Globalization and Development: The Implications for the African Economy”, 1 (2006): 65-78.
LIPSCHUTZ, Ronnie D., (ed.), On Security, New York, Columbia University Press, 1995.
MATHEWS, Jessica Tuchman, „Redefining Security”, Foreign Affairs 68 (1989): 162-77.
ROSTOW, Walter W., The Stages of Economic Growth: A Non-Communist Manifesto, Cambridge, Cambridge University Press, 1960.
SEN, Amartya, Development as Freedom , Oxford: Oxford Uninersity Press, 1999.
STEWART, Frances, „Development and Security”, Conflict, Security and Development 4: 3 (2004): 261-88.
STRANGE, Susan, Retragerea statului: difuziunea puterii în economia mondială, traducere de Radu Eugeniu Stan, Bucureşti, Trei, 2001.
TERRIF, Terry, Stuart Croft, Lucy James, Patrich M. Morgan, Security Studies Today, Cambridge, Polity Press, 1999.
TIGERSTROM, Barbara von, Human Security and International Law: Prospects and Problems , Oxford: Hart Publishing, 2007.
UN, United Nations Millenium Declaration, http://www.un.org/millennium/declaration/ares552e.htm.
UNDP, Human Development Report 1990 , Oxford, Oxford University Press, 1990.
UNDP, Human Development Report 1994 , Oxford, Oxford University Press, 1994.
UNDP, Human Development Report 1995 , Oxford, Oxford University Press, 1995.
WATERS, Malcolm, Globalization, 2nd edition, Londond and New York, Routledge, 2001.
WEINERT, Mattew S., „From State Security to Human Security” in Patrick Hayden (ed.), The Ashgate Research Companion to Ethics and International Relations , Farnham: Ashgate, 2009.
WILLIS, Katie, Theories and Practice of Development , London: Routledge, 2005.
World Bank, World Development Report 1990. Poverty, Oxford, Oxford University Press, 1990.
YOTOPOULOS, Pan A., Donato Romano (eds.), The Asymmetries of Globalization , London and New York: Routledge, 2007.

BOGDAN ȘTEFANACHI – Lect. Dr., Bursier, Academia Română, Filiala Iaşi.

 sus