|
Recenzie
Nașterea capitalismului dezastrelor ca
urmare a aplicării doctrinei șocului
Naomi Klein,
Doctrina Șocului. Nașterea capitalismului
dezastrelor
Metropolitan books, 2007
Cartea scrisă de Naomi Klein, Doctrina Șocului. Naşterea capitalismului dezastrelor, publicată în 2007 de către Metropolitan books, Henry Holt and Company, LLC reprezintă o nouă analiză multidisciplinară a evenimentelor cuprinse între anii 1950-2006. Deşi, caracterul jurnalistic este pregnant, cartea conţine o serie de argumente cu ajutorul cărora este construită teza doctrinei şocului. Mesajul transmis are ca bază de plecare ipoteza conform căreia pentru a impune un capitalism pur prin reforme, este necesar de a se recurge la diferite şocuri ce creează «o pagină alba», cadrul necesar impunerii ideilor de liberalizare a pieţei. Lucrarea conţine o analiză limitată în mare parte la argumente de natură economică a realităţii prezente, a fenomenului de globalizare. Analiza întreprinsă de autoare are rolul de a explica şi combate politica ideilor liberale dezvoltate de către Milton Friedman şi Școala de la Chicago. Mai mult, sunt reliefate ideile neoconservatorimului şi metodele pe care le aplică pentru crearea unui capitalism pur, lipsit de constrângerile impuse de normativitatea existentă în diferitele ţări pe care le analizează. Cartea în sine se vrea a fi o analiză cronologică, bazată pe exemple concrete a raţiunii strategiei şocului şi a capitalismului dezastrelor.
Doctrina şocului este argumentată pe baza similitudinilor dintre crearea unei tabula rasa atât prin experimentele de tortură prin electroşocuri efectuate de Ewen Cameron la McGill University şi finanţate de către CIA în anii ’50, cât şi prin şocurile prin care diferite regimuri trec, ce conduc la crearea cadrului necesar pentru implementarea ideilor neoliberale. Astfel, Naomi Klein susţine că „tortura este indisociabilă strategiei şocului”.
Modelul de tortură prin folosirea electroşocurilor vine ca urmare a experimentelor efectuate de Ewen Cameron. Acesta propune crearea unei noi personalitaţi în urma procesului de regresare a persoanei tratate. Experimentele au fost doar pe jumatate reuşite din cauza incapacităţii de a-i redresa. Această modalitate de tortură apare şi în „tehnicile speciale de interogare” creată prin programele lansate în anii ’50: proiectul Bluebird, proiectul Artichoke, Mkultra şi redată în manualul „Kubark Counterintelligence Interrogation”.
Crearea unui şoc nu se limitează doar la tehnicile prezente în manual, ci şi la anumite şocuri produse de dezastrele naturale sau terorism. Un exemplu concret folosit drept argument de către Naomi Klein este 9/11 din 2001, conform autoarei, şocul a cauzat teamă, dezorientare, frică, „regresie colectivă” fapt ce a permis administraţiei Bush „să ceară dreptul de a tortura fără ruşine”.
Cel de-al doilea doctor al şocului este considerat Milton Friedmann, teoretician al neoliberalismului şi al ideilor şcolii de la Chicago. Condamnarea ideilor sale de revenire la un capitalism pur, care se opune ideilor keynesiene, doctrinei social – democratice şi teoriei progresiste specifice lumii a treia, stă la baza argumentării propuse de autoare. Pentru Friedman, revenirea la un capitalism pur se putea realiza prin impunerea de reguli ale pieţei libere, prin ideea că şi guvernele trebuie să înlăture toate regulile şi regularizările care împiedică acumularea de profit, prin privatizare, de a vinde activele deţinute de stat către corporaţii pentru a facilita obţinerea de profit, şi prin tăierea finanţelor pentru programele sociale. Toate acestea au fost implementate în diferite regimuri, aflate într-o perioadă de şoc sau de tranziţie, şi au contribuit la crearea tezei conform căreia Milton Friedman este un doctor al şocului. Redarea tuturor caracteristiclor neoliberale sub aspectul negativ împiedică punerea în balanţă şi a elementelor pozitive ce vin ca rezultat al implementării lor.
Teoriile celor doi doctori ai şocului au fost experimentate şi implementate în Chile, după lovitura de stat de la 11 septembrie 1973 şi moartea lui Salvador Allende. Efectele negative induse au condus la regresiune, „ceea ce a încercat Chile sub Pinochet a fost o coaliţie a corporatismului, o alianţă mutuală între un stat poliţienesc şi corporaţii.” Neprivatizarea companiei CODELCO a reprezentat factorul care a împiedicat şi protejat Chile de un colaps economic. Mai mult, tortura folosită ca mijloc de implementare a reformelor ultraliberale a coexistat în regimurile dictatoriale de pe continentul sud-american cu represiunile brutale. Acest lucru a permis realizarea de „operaţii de curăţare”, de dezrădăcinare a socialismului de pe întreg continentul latino-american. Asa cum este prezentat în raportul „Brasil: Nunca mais”, autoarea caută să demonstreze existenţa unui proiect unic din care principalele componente sunt idee de regresiune şi idee de reformă economică. Contrar acestui argument, reprezentanţii şcolii de la Chicago au negat în permanenţă conexiunea între politicile lor şi folosirea terorii. Justificarea acestora se poate observa în schimbările pe care le-au adus pentru a dezvolta sistemul antreprenorial.
Iniţial Klein demonstrează că doar în ţările slab dezvoltate şi dominate de dictaturi se poate impune un şoc ce ar permite aplicarea reformelor neoliberale, însă în cea de-a treia parte a cărţii este argumentată ipoteza posibilităţii impunerii ideilor ultraliberale în ţări democratice cum este Marea Britanie condusă de Margaret Thatcher şi Bolivia. Autoarea descrie încercările de aplicare a reformelor liberale fără a se recurge la violenţă şi la represiune. Prin politica lui Thatcher de a declanşa războiul din Malvine cu Argentina pentru a deturna atenţia de la reformele impopulare şi pentru a câştiga popularitatea stimuland sentimentul patriotic britanic, ne este demostrat că în contextul unei crize politice majore „o versiune limitată de terapie de şoc poate fi impusă în democraţie”. Naomi Klein se foloseşte de însăşi cuvintele lui Milton Friedman pentru a justifica impunerea de reforme ca o alternativă la politicile existente şi aplicate într-un anumit regim. „Doar o criză, - actuală sau trecută - produce schimbări reale. Când criza se produce, acţiunile care au loc depind de ideile care sunt prezente în acel context. Aceasta, eu cred, este funcţia noastră de bază: sa dezvoltăm alternative la politicile existente, să le ţinem în viaţă şi valabile până cand imposibilul polic devine politic inevitabil.” Utilizarea acestei afirmaţii fără specificarea contextului în care a fost făcută nu face decat să pună sub semnul întrebării modul de utilizare a diferitelor discursuri folosite pentru argumentarea strategiei de şoc şi aplicării reformelor necesare liberalizării pieţelor.
Aplicarea strategiei şocului este studiată şi în ţările ce trec printr-o perioadă de tranziţie, cum este Polonia postcomunistă, China după masacrele de la Tiananmen, Africa de Sud după Apartheid, Rusia lui Boris Eltsine şi Asia din timpul crizei din 1997 – 1998. În organismele de luare a deciziilor pentru ieşirea din perioada de tranziţie, prezenţa foştilor studenţi ai şcolii de la Chicago sau a adepţilor ideilor lansate de Milton Friedman, este argumentul folosit pentru a justifica măsurile economice implementate ce conduc la o regresiune a societăţii. Venirea lui Jeffrey Sachs în Polonia, economistul care a fost chemat să rezolve hiperinflaţia din Bolivia, constituie un exemplu. Aplicarea „Planului Sachs” prin care se elimina controlul preţurilor şi subsidiilor, trecerea la o privatizare a minelor, şantierelor navale şi a fabricilor are un impact negativ asupra Poloniei conform autoarei. Împrumutul obţinut de Sachs pentru Polonia de 1 miliard de dolari pentru a ajuta stabilizarea monedei naţionale este dat sub condiţia aplicării terapiei de şoc. Francis Fukuyama în studiul Are we approaching the end of History? argumenta că un astfel de plan, în care dereguralizarea pieţelor este combinată cu democraţia liberală „reprezintă sfârşitul evoluţiei ideologice şi forma finală a guvernării umane”. Acestă nouă formă de guvernare este implementată şi în cazul Rusiei conduse de Boris Yeltsin. Conform autoarei, Yeltsin a impus o terapie de şoc într-o „democraţie”, pentru ca mai apoi să dizolve „democraţia” prin distrugerea parlamentului şi abolirea Constituţiei. Consecinţele directe ale dizolvării Parlamentului, începerii războiului din Cecenia şi ale implementării reformelor de liberalizare a pieţei, vin să completeze argumentarea ipotezei implementării strategiei de şoc de către instituţii financiare internaţionale pentru a determina respectivele ţări să se supună intereselor acestora.
Partea a cincea a cărţii Shock therapy in the USA. The homeland security bubble prezintă principalii actori care beneficiază de implementarea reformelor de liberalizare şi uşurinţa acestora de a trece de la funcţii private la funcţii publice şi vice-versa. Un exemplu este Donald Rumsfeld care trece din funcţia de secretar al apărării în funcţii de conducere a unor companii cum sunt: G. D. Searle & Company în perioada 1977-1985, General Instrument în perioada 1990-1993, Gilead Sciences în perioada 1997-2001. Conform lui D. Rumsfeld, birocraţia Pentagonului reprezintă o ameninţare la securitatea Statelor Unite. El susţine că „treaba guvernului nu este de a guverna ci de a subcontracta sarcina sectorului privat cel mai eficient şi de obicei superior”. Acestă poziţie se află în contradicţie cu atribuţiile prezentate în cadrul Constituţiei Statelor Unite, conform căreia securitatea naţională este o sarcină a guvernului şi nu a companiilor private. Un alt exemplu concret este John Foster Dulles, secretar de stat în timpul lui Dwight D. Eisenhower, care amestecă sarcina de apărare a statului împotriva terorismului cu apărarea companiilor multinaţionale.
Principalii beneficiari ai capitalismului dezastrelor sunt companiile multinaţionale americane. Acesteau au impus reglementări de liberalizare a pieţei şi în Statele Unite, ca urmare a atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001. In 2001, când George W. Bush a devenit preşedinte, corporaţiile se aflau în faţa unei recesiuni economice ca urmare a lipsei de noi surse de creştere economică. Atacurile asupra celor două turnuri gemene a permis corporaţiilor să demonstreze că „numai firmele private posedă inteligenţa şi inovaţia de a face faţă provocărilor noi de securitate”. Mai mult, acestea sunt considerate pricipalele vinovate ale implicării Statelor Unite în operaţiile de schimbare a regimurilor din alte ţări. Astfel, ne este argumentat că războiul din Irak din 2003 ca urmare nu a ameninţării la securitatea Statelor Unite, ci la adresa companiilor de energie, motivul fiind semnarea contractelor pentru petrol cu Rusia şi desfăşurarea negocierilor cu France’s Total. Naomi Klein reduce justificarea intervenţiei în Irak la interesele corporaţiilor de a crea un model în Orientul Apropriat de stat arab, rămas fără un trecut, o cultură, aproape distrus şi cu o administraţie „debaatificata”. Alegerea Irakului ca stat model pentru lumea araba s-a datorat în principal rezervelor de petrol, a poziţiei strategice pentru crearea de baze militare, a relaţiei stabilite cu Statele Unite după războiele din Golf şi capabilităţilor tehnologice de care dipuneau Statele Unite în raport cu Irakul. Teroarea impusă în primii trei ani şi jumătate a avut un efect psihologic destul de puternic în rândul populaţiei irakiene, dar acest lucru nu i-a oprit în a crea o armată proprie cum este armata lui Mahdi. Klein justifică prezenţa unei armate fondată de clericul Shia Moqtada al – Sadr ca răspuns la eşecurile de reconstrucţie privatizată a unei întregi ţări, dar a analiza consecinţele acţiunilor întreprinse de aceasta. Mai mult, este demonstrat cum corporaţiile s-au îmbogăţit prin reducerea rolului economic al statului la minimum, impunerea unui guvern suveran numit, a terorii, a implementării legislaţiei propuse de către corporaţii (un exemplu îl constituie Legea pentru privatizarea câmpurilor de petrol).
Ca urmare a ideilor liberale implementate de către adepţi ai gândirii lui Milton Friedman, s-au pus bazele creării unui stat care nu poate funcţiona în absenţa unor contractori, ce deţin cunoştinţele şi tehnologia necesară pentru a face faţă oricărei situaţii. Crearea unei armate private cum este Blackwater, demonstrează incapacitatea statului de a furniza resursele necesare pentru a face faţă fenomenului de globalizare şi cerinţelor impuse de către corporaţii. In concepţia lui Naomi Klein, corporaţiile sunt cele care justifică şi conduc politica atât naţională cât şi globală prezentă în lume. Cazul cel mai concret este cel al statului Israel, unde politica adoptată pe plan intern si extern se explică ca rezultat al dependenţei economice israeliene de tensiunile geopolitice din zonă. Astfel vedem, cum „dilema de la Devos” este aplicată: „războaie şi atacuri teroriste au crescut ca număr, dar bursa de valori de la Tel Aviv a crescut la nivele record în paralel cu violenţa”.
Rezultatele strategiei şocului nu au rămas fără repercursiuni, acest lucru fiind vizibil prin numeroasele aspecte negative pe care le-a indus în societăţile în care s-au implementat ideile şcolii de la Chicago. Naomi Klein evidenţiază lupta diferitelor ţări împotriva capitalismului dezastrului, contestarea organizaţiilor financiare internaţionale şi a activităţilor diferiţilor adepţi ai şcolii de la Chicago şi tragerea lor la răspundere. Apariţia regimurilor democratice socialiste cu precădere în America Latină, reprezintă un răspuns la consecinţele implementării neoliberalismului.
Strategia şocului a avut la bază trei etape: şocul iniţial, reformele economice implementate şi represiunea aplicată popoarelor reticente. Pe baza acestor trei etape, Naomi Klein analizează diferite fenomene pe care le reduce cauzal la doctrina şocului. Prin urmare, putem conclude că demonstraţia făcută de Naomi Klein folosindu-se de diferite fenomene disparate este indisociabilitatea neoliberalismului de circumstanţe ieşite din comun caracterizate prin violenţă, represiuni brutale, încălcarea drepturilor omului, inegalităţi crescute şi distrugerea bazelor pe care statul conduce.
Antoneta Luisa Dobrin
[The University of Bucharest]
ANTONETA LUISA DOBRIN – Masterand,
Facultatea de Istorie, Universitatea din București.
sus
|
