Recenzie

Istorie, memorie, civism și spirit critic
Lumea vulturilor şi porumbeilor văzută de bufniţe

---

Michael Shafir, Radiografii și alte fobii. Studii contemporane, publicistică și pubelistică
Iași, Institutul European, 2010

---

Cartea care face obiectul prezentei recenzii este structurată în şase părţi, profesorul Shafir discutând pe rând în fiecare dintre ele subiecte de genul formării identităţilor individuale şi de grup, aflate între discursul istoric, profesionist-obiectiv, şi memoria personală şi/sau socială, inerent subiective, amintirilor şi aprecierilor la adresa unor cercetători apropiaţi ideatic şi personal domniei sale, dezbaterilor şi polemicilor cu intelectuali de marcă români sau din România, totalitarismului şi aspectelor sale social-ideologice, respectiv analizelor unor chestiuni internaţionale „fierbinţi” şi a răspunsurilor (sau absenţei răspunsurilor) politice care le sunt adresate.

Lucrarea profesorului de la Universitatea Babeş-Bolyai are, în opinia mea, printre altele, un merit foarte important: acela de a atrage atenţia asupra unor probleme sociale şi ideologice perene şi dureroase: mentalităţile şi atitudinile bazate pe prejudecăţi multiseculare care fac posibilă nu existenţa, aceasta fiind inevitabilă, ci dezvoltarea şi chiar amploarea extremismului politic în general, şi în spaţiul est-european în particular. Mesajul cărţii depăşeşte voit ceea ce am putea numi limitele metodologice şi conceptuale specifice spaţiului intelectual academic, fără a aluneca însă în tentaţia eseisticii. Profesorul Shafir este un autentic erudit.¹ Profunzimea analizelor sale intelectuale ne este oferită uneori şi sub formă de eseuri, ceea ce nu înseamnă, nici pe departe, că dumnealui este un simplu eseist. Stau mărturie în acest sens sutele de articole ştiinţifice pe care le-a publicat în reviste peer-reviewed din toată lumea, împreună cu lucrări de referinţă în domeniul istoriei şi a ideologiei extremismelor politice: Romania. Politics, economics and society. Political stagnation and simulated change (London, Frances Pinter, 1985) sau Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est (Iaşi, Polirom, 2002).  Ambele cărţi beneficiază de un cadru teoretico-metodologic extrem de elaborat şi de util cercetătorilor care se apleacă asupra derivelor antidemocratice ale stângii, respectiv dreptei în accepţiunea politologică a acestor termeni. Mă alătur cu această ocazie celor care îi sugerează traducerea (şi finalizarea, de acum) în limba română a primei cărţi, unde autorul pune fertil în problemă o perspectivă hegeliană asupra antitezei dintre „stagnarea politică” bazată pe „simularea schimbărilor” de către comunismul ceauşist în plan intern, dedublată de „permanenţa simulată” a Republicii Socialiste România în cadrul instituţional al „lagărului socialist”. O lectură indispensabilă tuturor celor interesaţi de dimensiunile politico-ideologice şi particularităţile comunismului românesc în raport cu ceilalţi sateliţi est-europeni ai Moscovei.

Pe un ton alternând între gluma relaxată şi relaxantă, evaluarea imparţială şi ducând până la sarcasm, Michael Shafir atrage atenţia în Radiografii asupra germenului funciar al totalitarismului, prezent în noi toţi. Foarte puţin conştientizată, puţin înţeleasă şi tot mai puţin combătută, tentaţia autoritarismului politic, un pas nici necesar nici suficient, dar ferm în direcţia instaurării unui regim totalitar – este adusă în discuţie cu aplomb, pasiune civică şi spirit critic, fapt care îl transformă pe profesorul Shafir într-un adevărat „spectator angajat”, pentru a folosi expresia lui Raymond Aron. Tocmai de aceea acesta încearcă permanent să atragă atenţia în termeni inteligibili şi în acelaşi timp percutanţi la un nivel social cât mai cuprinzător asupra fragilităţii preferabile şi lipsite de eroism a democraţiilor în care (încă) trăim comparativ cu omnipotentele promisiuni, adevărate „cântece de sirenă” pentru un Ulise modern a cărui corabie a intrat îngrijorător de mult la apă – ale mişcărilor extremiste şi partidelor politice „antisistem”. Scrie Shafir: „Într-o democraţie, exact acesta este avantajul ex­tremiştilor: ei nu respectă regulile jocului democratic, dar se autovictimizează când regulile nu le sunt aplicate lor înşişi în stricta lor literă” (p. 86). Sau, citându-l pe renumitul istoric şi cercetător al  Holocaustului, Yehuda Bauer: „«Oroarea Holocaustului nu constă în faptul că el a deviat de la normele umane; oroarea este că nu a deviat». Mai mult: «Cu toţii suntem victime posibile, călăi posibili, martori-pasivi posibili» (Bauer, 2001: 42, 67. Sbl. autorului). În fiecare din noi zace ascuns un Eichmann sau un Himmler, ne mai avertizează Bauer (1999). Sunt tentat să adaug: şi un Yejov sau un Beria” (p. 380).

Profesorul Shafir este un adversar declarat al naţionalismului, la care se raportează sub forma unei memorii ideologizate, închise şi ermetice din punct de vedere intelectual, deşi aparenţele pot fi înşelătoare în acest punct – şi al oricărei forme de fundamentalism în general. Astfel, domnia sa avertizează pertinent şi incomod împotriva frecventei capcane de a legitima o formă de extremism doar pentru că aceasta s-a opus alteia. În cazul României, exemplul ar fi acela al „democratizării” conştiente sau inconştiente, voluntare sau involuntare a legionarismului doar pentru că s-a împotrivit direct, aşa cum au făcut-o multe alte curente intelectuale, partide politice sau categorii sociale – comunismului. Este imperativă din acest punct de vedere „distincţia între cei care luaseră arma în mână deoarece se împotriveau unui regim totalitar şi cei care o făcuseră deoarece erau adepţii altui totalitarism” (p. 286).

Foarte interesantă şi judicioasă este şi analiza critică a celebrei lucrări Originile totalitarismului a Hannei Arendt. O lucrare etalon în domeniul teoriilor totalitarismului, care beneficiază de o abordare validă în ceea ce priveşte deconstruirea mecanismelor cognitive şi sociale responsabile de maturarea progresivă a pepinierei ideologice a nazismului, dar, în acelaşi timp, este incompletă şi insuficient de pătrunzătoare la capitolul stalinism, din motive ţinând în principal de accesul redus la o bibliografie ştiinţifică adecvată în 1951, anul publicării primei ediţii. Profesorul Shafir reproşează însă altceva celebrei autoare. Faptul că, pe urmele mentorului său Martin Heidegger, consideră modernitatea ca fiind depozitarul natural, să spunem aşa, al fenomenului totalitar. Cu alte cuvinte, o optică arhaic-elitistă a cărei incapacitate de a înţelege pe deplin libertatea, egalitatea şi fraternitatea raţională lăsate moştenire de către iluminism a produs da-Sein-ul, o reacţie la prezumtiva „rupere[] [a] unităţii dintre individ şi locul lui în lume”. Avem de-a face aici cu eternul (din păcate) mit al homeostazei naturale şi fireşti a lumii premoderne, a ierarhiei imprescriptibile care ar fi stabilit locul fiecărui om şi/sau idei într-o ordine cosmică de sorginte aristotelică. „Totalitarismul, pentru Arendt, este precedat atât de distrugerea modernă a individului care îşi are siguranţa în mediul şi ambianţa înconjurătoare cu care este familiar, cât şi de dezintegrarea sferei spaţiului public, în care individul se poate afirma şi în propriii săi ochi, şi în ochii societăţii, şi astfel îşi poate construi o identitate. Acesta este efectul societăţii burgheze, una în care clasa dominantă şi-a abandonat rolul politic, pe care l-a încredinţat altei clase, o clasă politică formată din fosta nobilime şi noii birocraţi (sau ceea ce azi am numi „experţi”) – burghezia fiind de fapt interesată numai de aspectele materiale ale vieţii” (p. 312). Sau, ar putea spune profesorul Shafir cu umorul care îl caracterizează, Hannah Arendt aruncă din copaie, odată cu apa murdară, şi copilul. Pentru că modernitate înseamnă din punct de vedere social, intelectual şi politic, burghezie, cu toată lipsa de eroism şi de poezie pe care le-ar articula aceasta.

Nu în ultimul rând, profesorul Shafir se apleacă asupra relaţiilor internaţionale şi a instrumentului teoretic pentru aprehendarea acestora, plastic denumit „acea prinţesă a disciplinei academice”, teoria relaţiilor internaţionale. Jalonând printre „vulturii” sau „şoimii” realişti, pentru care conflictul este forma instituţionalizată a relaţiilor interstatale şi inter-personale, cu rădăcini adânci în aşa-zisa natură umană, iremediabil amorală şi deci coruptibilă – şi „porumbeii” idealişti, echivalentul gândirii internaţionale naiv-liberale din perioada interbelică, incapabilă să prevadă şi să stopeze ascensiunea celui de-al Treilea Reich din cauza wishful thinking-ului conform căreia lumea întreagă împărtăşeşte o etică universală (liberalismul american) ce nu trebuie decât adusă la lumină – nu construită încet, precaut, dialogic şi permanent protejată împotriva omniprezentelor fundamentalisme care ameninţă ceea ce Karl Popper numea „societatea deschisă” – profesorul Shafir propune utilizarea unei teorii internaţionale intrată în vizor după încheierea Războiului Rece, socio-constructivismul. Acesta „îndeamnă la analiza relaţiilor internaţionale în termeni de percepţia «Celuilalt» în funcţie de propriile interese, motivaţii şi (de ce nu?) prejudecăţi. (...) Abordarea se bazează pe conceptul numit «principiul oglinzii». Judecăm, cu alte cuvinte, intenţiile «Celuilalt» în funcţie de propriul nostru comportament într-o situaţie similară. Dar”, nu uită să adauge autorul Radiografiilor, „de cele mai multe ori, uităm că un trecut diferit instituţionalizează în propriile noastre minţi percepţii diferite ale prezentului” (p. 396). Într-adevăr. Experienţe istorice şi memorii diferite pot invalida cu uşurinţă premisa empatiei ce conduce la înţelegerea, acceptarea şi acţionarea împreună cu alteritatea, subiacentă eforturilor constructiviste. Imaginile „în oglindă” sunt mai diverse şi mai complexe decât ne-am aştepta la prima vedere, după cum observă pertinent conferenţiarul timişorean Vasile Docea, iar construcţia lor nu este întotdeauna atât de socială pe cât am dori-o, acestea fiind deseori impuse „de sus”, „ideologic” deci, nu „de jos”, aşa cum ar trebui să funcţioneze, la modul ideal, socio-constructivismul.² De departe teoria privilegiată astăzi în cadrul analizelor internaţionale, socio-constructivismul nu beneficiază de un cadru metodologic adecvat, fapt care se repercutează asupra statutului său ştiinţific.³ Eclectic şi subiectiv, acesta porneşte de la raportul sociologic actori-structuri şi îl extrapolează în plan internaţional, susţinând că identităţile individuale şi de grup sunt intersubiectiv construite prin interacţiuni peremptorii care le remodelează continuu. Astfel, susţine Alexander Wendt, structurii (internaţionale) nu îi preexistă actori (state) independenţi care o articulează interacţionând, aşa cum argumentează neorealistul Kenneth Waltz⁴, ci, la rândul lor, şi statele sunt alcătuite în termeni de identitate şi interes naţional de către structuri. Raportul nu este deci unul asimetric, ci mai degrabă reciproc.⁵ Dar, în ciuda criticilor întemeiate care i se aduc, „bufniţa” socio-constructivistă este preferabilă „vulturilor” şi/sau „porumbeilor”. Să sperăm deci, pe urmele profesorului Shafir, că va veni, odată, şi vremea „orătăniilor”.

În final, ca oricare altă scriere a domniei sale, Radiografiile merită şi chiar ar trebui citite de către orice student, profesor şi de către oricine în general care se consideră membru al societăţii civile. Profesorul Shafir cunoaşte, nu numai pe filieră livrească, dificultăţile existenţei unui spaţiu public bazat pe civism şi spirit critic, inevitabil fragil, incomplet, şi care necesită un permanent şi obositor efort intelectual, social sau moral. Să ne uităm însă şi la partea goală a paharului, aşa cum procedează, deseori, autorul. Societatea civilă rămâne şi astăzi, la începutul secolului XXI, un deziderat mai degrabă decât o realitate. Și asta nu neapărat în afara Occidentului, aşa cum am fi tentaţi să credem, ci în însăşi miezul său politico-filosofic. „Wrong time, wrong face, wrong place”. Aşa şi-a intitulat profesorul Shafir un remarcabil articol despre gândirea politică a social-democratului Constantin Dobrogeanu-Gherea, evreu rus naturalizat în Regatul Român la sfârşitul secolului XIX.⁶ Să sperăm că, peste aproximativ un secol, distanţa cronologică de care autorul a beneficiat pentru a analiza detaşat, cu caracteristica-i precizie ştiinţifică, scrierile lui Gherea - metafora pe care i-a aplicat-o acestuia să nu i se potrivească, cel puţin la fel de bine, lui însuşi.

Emanuel Copilaș
[West University of Timișoara]

NOTE

EMANUEL COPILAŞ – Preparator la Universitatea de Vest din Timișoara, doctorand în Relaţii Internaţionale și Studii Europene în cadrul Universităţii Babeș Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus