Statul minimal, Statul social

Politici macroeconomice monetare la nivelul UE

 

ROMULUS-CĂTĂLIN DĂMĂCEANU
[„Petre Andrei” University of Iaşi]

ALEXANDRU TRIFU
[„Petre Andrei” University of Iaşi]

Abstract:
In this paper we analyze some political aspects regarding monetary macroeconomics at EU level, stressing the importance of Maastricht Treaty of 1992, the monetary crisis that occurred in Europe in 1992-1993, we describe the advantages and disadvantages of Euro creation, we discuss about criteria and phases to enter in Euro zone, we analyze the specific situation of Romania, and we present our conclusion about the future of Euro zone and the consequences for Romanian economy.

Keywords: monetary macroeconomics, Euro zone, Romania's road to Euro zone, advantages and disadvantages of Euro, the future of Euro zone

1. Introducere

Tratatul de la Maastricht din 1992 reprezintă baza legală a monedei unice europene. La Maastricht a fost validată Uniunea Monetară Europeană şi au fost stabilite criteriile de convergenţă pe care statele membre trebuie să le respecte pentru a participa la zona euro. Introducerea euro pe pieţele financiare europene la începutul anului 1999, dar mai ales trecerea la utilizarea efectivă a bancnotelor şi monedelor euro în anul 2002, reprezintă un proces cu implicaţii economice şi sociale nu numai pentru zona euro, ci şi asupra ţărilor din afara acestui spaţiu, în special pentru Europa Centrală şi de Est¹.

La nivelul Uniunii Europene, euro reprezintă în primul rând un eveniment politic, concretizat în abandonarea într-o oarecare măsură a suveranităţii naţionale, în urma căruia se aşteaptă următoarele beneficii: reducerea costurilor privind schimburile valutare, reducerea riscurilor valutare, prevenirea devalorizărilor competitive, preîntâmpinarea unor atacuri speculative, implementarea unei politici monetare coordonate. Euro a determinat crearea unei pieţe financiare lichide de dimensiuni considerabile în care România va trebui să se integreze treptat. Euro a simplificat activităţile curente şi a redus costurile datorită utilizării unei singure valute în loc de mai multe, ceea ce face posibilă transformarea multitudinii de conturi într-unul singur, fructificând avantajele aduse de depozite. Euro a eliminat dezavantajele diferenţelor de curs, activităţile curente focalizându-se asupra diferenţelor de risc de ţară².

2. Interpretări referitoare la criza sistemului monetar din 1992-1993, proces prefigurator al introducerii monedei Euro

În general, se cunosc patru interpretări ale crizei septembrie-august. Primele două privesc criza în termeni fundamentali: ţările au suferit fie probleme de competitivitate, datorită divergenţelor persistente în ratele inflaţiei, fie probleme ascunse datorate şocului reunificării Germaniei. A treia interpretare subliniază mai degrabă aşteptările viitoare decât problemele de competitivitate. A patra interpretare porneşte de la ideea că, criza speculativă ar fi apărut chiar în absenţa problemelor de competitivitate.

Inflaţia ca sursă a atacurilor speculative nu poate fi considerată cea mai importantă sursă de dezechilibru. O excepţie de la regulă este Germania, datorită faptului că marca germană era cea mai puternică monedă faţă de care celelalte care au fost devaluate.Criza Sistemului Monetar European a demonstrat că orice sistem cu rate de schimb fixe devine la un moment dat prea rigid , dacă nu evoluează spre o reuniune monetară.

Unii economişti adepţi ai ideii că, oricum speculaţiile ar fi apărut, spun că, cauza esenţială a crizei Sistemului Monetar European este aşa numita „anticiparea pieţelor de a face profit”. O problemă esenţială este cea a lipsei controlului capitalului³, pe care o vedem sub două aspecte:
a) Absenţa controlului micşorează rezervele valutare oficiale datorită acţiunilor pieţei . Acest fapt implică nevoia unor rate ridicate ale dobânzii pentru a menţine rata de schimb, când pieţele acţionează într-o direcţie ce ar dezechilibra-o.
b) Ratele înalte ale dobânzii au un impact negativ serios asupra activităţii economice, bugetului şi stabilităţii bugetului financiar, dacă sunt menţinute pe perioade lungi, pe o piaţă valutară cu echilibre multiple şi cursuri ce trebuie menţinute la nivele ridicate, pe o perioadă nelimitată.

Faţă de rezerve , oferta de capital speculativ este un efect perfect elastic. Sub aceste circumstanţe numai rate ale dobânzii foarte înalte pe termen scurt, ar putea preveni epuizarea rezervelor valutare. Se pune problema: dacă sunt ţările „la mâna pieţelor” sau dacă controlul capitalului măreşte marja de manevră. Nici una din ţările ale căror monede au fost „ţintite” de atacurile speculative, nu menţinuseră un control al capitalului. O altă problemă care se pune este aceea a costului apărării ratelor de schimb. Rate ale dobânzii suficient de înalte ar trebui să fie capabile de a tampona atacurile speculative concentrate⁴.

3. Avantaje şi dezavantaje ale apariţiei euro

Apariţia euro a furnizat următoarele avantaje⁵: reducerea costurilor în cazul importurilor şi exporturilor, datorită reducerii cheltuielilor de asigurare a cursului de schimb valutar, accelerării şi simplificării efectuării plăţilor dintr-o ţară în alta; crearea pieţei valutare unice a determinat creşterea competivităţii economiei europene în raport cu pieţele dominate de dolarul american; evitarea efectelor negative ale oscilaţiilor de curs valutar, ca de exemplu nesiguranţa calculării exacte a preţurilor, majorarea preţurilor la importuri sau exporturi, menţinerea competitivităţii firmelor care nu mai sunt influenţate de aceste oscilaţii şi promovarea comerţului între statele membre ale U.E.; creşterea gradului de transparenţă a preţurilor ceea ce a determinat creşterea caracterului concurenţial al activităţii firmelor prin simplificarea procedurilor şi reducerea costurilor de obţinere de informaţii datorită posibilităţii de comparare a preţurilor la nivel european; creşterea lichidităţii pieţei financiare europene, intensificarea competiţiei dintre bănci şi alte firme care asigură servicii financiare şi nivelarea grilelor de impozitare din diferitele ţări membre ale U.E.

Principalele dezavantaje ale introducerii euro sunt următoarele: stabilitatea mai redusă în comparaţie cu unele dintre fostele monede naţionale pe care le-a substituit; marginalizarea ţărilor care nu sunt incluse în U.E.; creşterea costurilor de transfer din ţările membre ale U.E. către tările mai puţin dezvoltate; creşterea nivelului dobânzilor.

4. Criterii de intrare în zona euro

Tratatul de la Maasttricht a fost interpretat de experţii Comisiei Europene, în privinţa condiţiilor de aderare la zona euro, în sensul că o ţară ar trebui să aştepte cel puţin doi ani în Mecanismul cursurilor de schimb II (ERM II), perioadă în care să nu-şi devalorizeze moneda naţională. Deoarece această interpretare nu a fost împărtăşită de Consiliul U.E., Comisia a reformulat condiţia respectivă astfel „un anumit timp după aderarea la U.E. este de aşteptat ca o ţară să participe la ERM II”. În general, Comisia Europeană consideră că o tară candidată va avea nevoie de mai mult timp înainte de a adopta euro; acest timp este necesar pentru recuperarea decalajului de convergenţă cu celelalte 15 state membre; mai exact, experţii U.E. afirmă că în această perioadă s-ar putea înregistra presiuni bugetare şi efecte inflaţioniste care vor fi mai uşor controlabile prin intermediul unei politici a cursului de schimb şi a unei politici monetare independente. Prin urmare, un curs de schimb fix nu ar fi, în opinia Comisiei Europene, cea mai bună strategie în primii ani de apartenenţă la U.E.

Deşi criteriile de la Maastricht privind aderarea la zona euro au rămas neschimbate, aplicarea lor de către o ţară precum România este diferită de aplicarea lor de către o ţară fondatoare a zonei euro. Diferenţa apare datorită faptului că, între criteriile de convergenţă, doar datoria publică totală de maxim 60% din PIB şi deficitul bugetar anual de maxim 3% din PIB se definesc prin valori absolute . Celelalte criterii se raportează la performanţele altor state membre: inflaţia să nu depăşească media primelor trei ţări cele mai performante decât cu maxim 1,5 puncte procentuale; moneda naţională să nu se devalorizeze faţă de monedele celorlalte ţări timp de doi ani decât în limitele impuse de ERM II; dobânzile nominale pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de două puncte procentuale media primelor trei ţări cele mai performante.

Aceste criterii devin mai dificil de îndeplinit pentru ţările ce vor adera în viitor la zona euro decât au fost pentru ţările fondatoare deoarece în prezent performanţele statelor membre sunt mai înalte decât în perioada anterioară introducerii euro. Când actualele ţări membre U.E. nu erau calificate pentru zona euro, indicatorii medii ai primelor trei ţări cele mai performante se situau la cote mai joase decât în prezent, când toate ţările membre ale zonei euro respectă criteriile de convergenţă.

Criteriile de la Copenhaga stabilite la summit-ul din iunie 1993 definesc condiţiile pe care ţările candidate trebuie să le îndeplinească pentru aderarea la U.E. Condiţiile economice specifică că orice ţară care vrea sa adere la U.E. trebuie să dispună de o economie funcţională de piaţă şi să facă faţă presiunilor concurenţiale pe piaţa internă a U.E. În procesul de tranziţie de la economia centralizată la economia de piaţă funcţională, România a trecut prin şase faze de liberalizare a comerţului exterior: 1) anul 1990 când monopolul asupra comerţului exterior a fost desfiinţat, iar ratele de schimb multiple au fost unificate şi devalorizate; 2) anul 1993 când s-a încheiat Acordul de Asociere a României cu U.E.; 3) anul 1995 când România devine membru activ al O.M.C.; 4) anul 1997 când România devine membru CEFTA; 5) anul 1998 când se introduce deplina convertibilitate a monedei naţionale prin liberalizarea completă a operaţiunilor din cadrul contului curent; 6) liberalizarea contului de capital începând cu data de 11 aprilie 2005.

În mod direct, criteriile de la Copenhaga nu constituie condiţii ale preluării monedei euro, dar ţinând cont că numai membrii U.E. pot adera la U.E.M., atunci criteriile de la Copenhaga pot fi considerate precondiţii ale aderării la zona euro.Criteriile de convergenţă de la Maastricht ar putea fi îndeplinite de o ţară cel puţin formal fără îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga. O astfel de situaţie nu ar permite în nici un caz aderarea la zona euro. Fără o economie funcţională de piaţă, oricâtă disciplină bugetară şi macroeconomică ar exista, o ţară nu s-ar putea integra în piaţa unică europeană, deoarece ar distorsiona concurenţa liberă şi ar permite sectorului public un acces preferenţial la finanţări.

5. Faze de intrare în zona euro

Pentru ţările candidate la zona euro se disting trei faze: preaderarea, aderarea şi introducerea euro. În perioada de preaderare trebuie îndeplinite criteriile de la Copenhaga, dispunând în acelaşi timp de deplina libertate şi responsabilitate în privinţa cursului valutar. În această perioadă, unele ţări îşi pot introduce un consiliu monetar prin ancorarea directă a monedei naţionale de euro.

După aderarea la U.E., dar înaintea preluării euro, ţările sunt membre ale U.E. cu derogare de la U.E.M. Politica cursului de schimb încetează să mai fie o chestiune pur naţională, devenind una de interes comun, cursul valutar supunându-se deciziei colective a tuturor statelor membre ale U.E. Nu se vor permite, spre exemplu, devalorizări competitive menite să stimuleze exporturile. Ţările vor exersa disciplina monetară în cadrul ERM II.

După preluarea euro, ţara intră sub incidenţa orientărilor generale de politici economice şi când se abate mai serios de la criteriile de convergenţă, i se aplică „avertismentul preliminar” după care dacă situaţia nu se ameliorează, se trece la sancţiunile înscrise în Tratatul de la Maastricht. Pentru actualele ţări candidate nu se prevede posibilitatea intrării în U.E. fără a ţinti şi obiectivul preluării monedei unice, aşa cum au procedat Marea Britanie, Suedia şi Danemarca. Opiniile moderate converg spre anii 2010 drept moment în care majoritatea actualelor candidate vor fi adoptat moneda euro.

6. Situaţia specifică a României ca şi candidat la zona euro

Pentru România, dacă va reuşi să îndeplinească criteriile de la Maastricht, se pune problema momentului adoptării euro. Aderarea prematură la zona euro ar însemna o severă disciplină auto impusă atunci când nimeni nu o solicită. Momentul optim al aderării la euro trebuie să ţină cont de efortul mare impus de procesul de dezinflaţie în cazul special al României. În plus, pentru România, sporirea posibilă rapidă a productivităţii muncii în sectorul producţiei materiale ar determina o majorare a salariilor care în prezent sunt mult sub media europeană, ceea ce va genera o majorare a preţurilor⁶.

Din punctul de vedere al actualelor state membre, aderarea prematură a unei noi ţări ar putea slăbi zona euro⁷. Totuşi, nu trebuie exagerat deoarece actualele ţări candidate reprezintă o pondere mică din actualul PIB al U.E. şi eventualele efecte negative vor fi destul de limitate pentru zona euro. Pe de altă parte, o tranziţie îndelungată ar putea dăuna economiei României datorită propagării incertitudinilor în sfera cursului valutar şi a dobânzilor, simultană cu complicarea politicilor monetare şi scăderea credibilităţii externe. Un argument al prelungirii perioadei de tranziţie poate fi acela că în afara zonei euro România ar putea continua creşterea economică în ritm înalt în contextul unei inflaţii peste media U.E., beneficiind de flexibilitatea politicii monetare.

Participarea României la zona euro va implica următoarele avantaje: reducerea costului tranzacţiilor pentru firmele româneşti prin dispariţia elementului de cost aferent convertirii monedei naţionale în euro şi invers; suprimarea riscului valutar între moneda naţională şi euro pentru firmele româneşti; beneficierea într-o măsură sporită de piaţa financiară mai largă şi mai eficientă din zona euro; atractivitatea sporită a României pentru investitorii străini, care vor fi încurajaţi să investească în ţara noastră ca urmare a stabilităţii macroeconomice obţinută prin participarea la U.E.M.; crearea de condiţii favorabile pentru realizarea unei creşteri economice puternice, durabile şi neinflaţioniste generatoare de locuri de muncă.

Adoptarea euro de către România presupune următoarele obligaţii: renunţarea la unele instrumente de bază ale politicii economice la nivel naţional şi anume politica monetară şi politica cursului de schimb şi transferarea la nivelul comunitar a prerogativelor privind folosirea acestor instrumente; participarea la coordonarea politicilor economice ale statelor membre ale U.E., în special a politicilor bugetare şi fiscale; satisfacerea criteriilor de la Maastricht de convergenţă, care vizează asigurarea unei monede unice puternice şi stabile (o rată scăzută a inflaţiei, stabilitatea pe termen lung a ratelor dobânzii, controlul deficitului de stat şi a datoriei publice); asigurarea independenţei depline a băncii centrale şi interzicerea acordării de credite autorităţilor şi întreprinderilor publice de către banca centrală, precum şi a accesului privilegiat al acestor autorităţi şi întreprinderi la instituţiile financiare; suportarea costurilor tranzitorii ale trecerii la moneda unică (adaptarea logisticii, pregătirea personalului etc.); subscrierea de către banca centrală la capitalul băncii centrale europene, în funcţie de o cheie care combină ponderea demografică şi economică (PIB) a României în ansamblul U.E.

Intrarea în U.E. şi pregătirea tranziţiei către moneda euro reprezintă o grea încercare pentru sistemul financiar al României, cu toate instituţiile sale, dar şi pentru fiecare întreprindere economică în parte. În momentul intrării în U.E. României i se va cere să trateze problemele de curs valutar ca pe o problemă de „interes comunitar” şi să urmărească stabilitatea preţurilor ca pe un obiectiv primar al politicii lor monetare naţionale. Deşi ERM II poate găzdui diferite regimuri ale ratei de schimb, el este incompatibil cu o flotare liberă sau controlată, cu legătură glisantă sau cu un curs de schimb legat de o altă ancoră decât euro . În acest scop, România şi celelalte ţări care au aderat sau vor adera în curând la U.E. şi-au ajustat politica valutară în conformitate cu procedurile ERM II şi au aliniat cursul monedei naţionale la euro. Începând din luna noiembrie 2004, România a renunţat la ţinta externă, cea de curs valutar şi a urmărit doar ţinta internă a inflaţiei. În acest mod, B.N.R. a renunţat să mai intervină pe piaţă pentru controlarea cursului leului, urmărind doar ţintirea inflaţiei. Începând din luna noiembrie 2004, leul a suferit un proces de apreciere puternică, cu o influenţă pozitivă asupra inflaţiei. Ulterior, la începutul anului 2005, BNR a renunţat la decizia luată în cursul anului 2004 şi a început să opereze pe piaţa valutară o serie de intervenţii mai sau mai puţin disimulate în scopul menţinerii cursului de schimb euro-leu într-un interval relativ strâns. Această decizie a fost generată, în mod sigur, şi de presiunile exportatorilor români care, luaţi pe nepregătite, au acuzat o serie de pierderi economice pe care le-au pus pe seama deciziilor BNR în ceea ce priveşte politica valutară⁸.

Procesul de lărgire a Uniunii Europene a determinat existenţa uneia din cele mai mari zone economice din lume. Astfel, în 2004 prin intrarea în U.E. a zece noi state s-a înregistrat o creştere a populaţiei cu 74 milioane locuitori (circa 20%), o creştere a suprafeţei cu 748 mii km2 (circa 25%), o majorare a PIB cu 339 miliarde dolari (circa 4%). În acest mod, Europa celor 25 însumează o populaţie de 450 milioane locuitori, comparativ cu 282 milioane în cazul SUA şi 127 milioane în cazul Japoniei, are o suprafaţă de 3745 mii km2 faţă de SUA - 9629 mii km2 şi Japonia - 378 mii km2 şi un PIB de 8779 miliarde dolari, rămânând pe locul 2 după SUA (9601 miliarde dolari) şi înaintea Japoniei (4519 miliarde dolari). Din anul 2007, prin integrarea Bulgariei şi României, U.E. are o populaţie de 480 milioane locuitori, o suprafaţă de 4094 mii km2 şi un PIB de 8829 miliarde dolari. În cazul aderării Turciei, ţară candidată, care însă nu a început încă negocierile, U.E. va cuprinde o populaţiei de 545 milioane locuitori, o suprafaţă de 4869 mii km2 şi un PIB de 9031 miliarde dolari⁹.

Comparativ cu valurile anterioare de extindere ale U.E. (1981-1986: Spania, Portugalia şi Grecia, 1995: Austria, Finlanda şi Suedia), cel puţin patru elemente cheie trebuie reţinute pentru a înţelege provocările majore induse asupra spaţiului european¹⁰: ţările ce au aderat la U.E. la 1 mai 2004 şi cele care vor intra ulterior în U.E. sunt economii în tranziţie; nivelul veniturilor pe cap de locuitor sunt variate şi scăzute în raport cu cele ale ţărilor U.E.¹¹; volumul legislativ ce trebuie armonizat de către noii membri este mult mai mare decât în cazul etapelor precedente de extindere; programele de preaderare au fost substanţiale şi concretizate în acorduri de asociere care au presupus eliminarea barierelor tarifare şi a unei palete vaste de bariere netarifare în calea bunurilor industriale, precum şi adoptarea unui set impresionant de legi şi reglementări comunitare. Procesul de lărgire avantajează partenerii comerciali ai U.E. deoarece piaţă internă europeană devine mai mare, are loc un acces simplificat şi extins al ţărilor terţe la piaţa celor 10 noi membri şi se realizează o deschidere comercială a U.E faţă de ţările terţe¹².

7. Concluzii

Andrew Lilico, economist şef la institutul de cercetări Policy Exchange, a declarat că există „şanse zero” ca zona euro să supravieţuiască în actuala componenţă. „Grecia va intra în mod sigur în incapacitate de plată a datoriilor şi există întrebarea dacă va trece printr-un fel de revoluţie sau lovitură de stat. Apreciez că există o probabilitate de unu la patru ca un astfel de fapt să se producă în următorii cinci ani”, a adăugat Lilico.

În urmă cu mai puţin de un an, puţini analişti din City of London (centrul financiar londonez) se aşteptau la dispariţia monedei unice, dar problemele financiare ale Greciei, Spaniei şi Portugaliei şi recunoaşterea de către cancelarul german, Angela Merkel, a faptului că euro trece printr-o „criză existenţială” au modificat radical percepţia. Temerile legate de viitorul euro au dus la crearea unui fond de 750 de miliarde de euro pentru prevenirea crizelor financiare în regiune.

Înfiinţarea acestui fond a sporit iniţial încrederea pe pieţe, dar euro a revenit pe scădere după ce politicienii nu au susţinut cu fermitate moneda. Recent, cancelarul german Angela Merkel, a avertizat întreaga lume, spund că „Uniunea Europeana e pe marginea prăpastiei”. „Dacă statele europene nu-şi reduc cheltuielile, euro se prăbuşeşte. Dacă se prăbuşeşte euro, se va prăbuşi şi Europa. Iar o prăbuşire a Uniunii Europene nu va lăsa neatinse nici Statele Unite, nici China. Criza de până acum va fi o glumă! Pentru că economia mondială va intra în haos, cu consecinţe greu de prevăzut. Pentru câţi ani? Nimeni nu ştie”, a accentuat Merkel.

Proximitatea geografică a celei de-a doua pieţe mondiale ca dimensiuni înseamnă o provocare pentru economia României, dar şi o şansă de afirmare a valenţelor europene şi a capacităţii de a fi competitivi într-o lume tot mai globalizată. Efectele economice pentru România, generate procesul de dezvoltare a zonei euro, sunt următoarele: creşterea investiţiilor din partea U.E. pentru modernizarea punctelor de frontieră; diminuarea rolului CEFTA; diluarea dihotomiei comerţului (interior/exterior) prin preluarea treptată a normelor pieţei interne unice europene; înăsprirea normelor de tranzit prin România pentru oamenii de afaceri din ţările terţe pentru a securiza frontiera externă a U.E.; sporirea rolului României de placă turnantă spre ţările C.S.I. şi spre Caucaz, ca zone de interes economic pentru U.E.; simplificarea procedurilor la punctele de frontieră şi diminuarea corupţiei la vamă; localizarea unor activităţi productive din U.E. în România.

Bibliografie

ALBU, C., Extinderea Uniunii Europene cu 10 noi membri, Tribuna Economică, 15 (2003).
COBZARU, I. Pricop, O., Damaceanu, R.C., Tudoran, G., „Cap. 9 - Dezechilibre manifestate în relaţiile economice externe ale României”, în N.G. Niculescu, I.D. Adumitracesei (coord.), Spre un nou echilibru macroeconomic, Iaşi: Editura Junimea, 2004.
COBZARU, I., DĂMĂCEANU, R.C., „Cap. 9: Mutaţii survenite în comerţul exterior al României postsocialiste. Imperativul realizării unui nou echilibru”, în N.G. Niculescu, I.D. Adumitracesei (coord.), Economia României în tranziţia postsocialistă, Iaşi: Ed. Junimea, 2004.
DĂMĂCEANU, R.C., „Drumul României spre zona euro”, în Economia Românească în contextul integrării europene, Lucrările celei de-a XV-a Sesiuni Știinţifice a Facultăţii de Economie, realizată în colaborare cu Institutul de Economie Naţională al Academiei Române, Iaşi: Editura Junimea, 2005.
DĂMĂCEANU, R.C., „Regimul ratei de schimb şi comerţul mondial”, în Economia Românească în contextul integrării europene, Lucrările celei de-a XV-a Sesiuni Știinţifice a Facultăţii de Economie, realizată în colaborare cu Institutul de Economie Naţională al Academiei Române, Iaşi: Editura Junimea, 2005.
DĂMĂCEANU, R.C., Competiţia euro-dolar, Economia XXI, 4-1 (2006).
DĂMĂCEANU, R.C., Modelarea relaţiei rată de schimb - comerţ internaţional, Iaşi: Ed. Performantica, 2005.
DĂMĂCEANU, R.C., The exchange rate regime and the international trade, Saarbruken: Lambert Academic Publishing, 2010.
DĂMĂCEANU, R.C., Trifu, A., „Romanian Foreign Trade in the transition period”, Economia XXI, 4 (2007).
ORTESCU, G., 1 mai 2004: o extindere istorică a U.E., Tribuna Economică, 17 (2004): 68-70
VASS, A., „Implicaţii economice ale extinderii U.E. în mai 2004”, Tribuna Economică 16 (2004).

ROMULUS-CĂTĂLIN DĂMĂCEANU – Lect. univ. dr., Universitatea „Petre Andrei” din Iași.

ALEXANDRU TRIFU – Conf. univ. dr., Universitatea „Petre Andrei” din Iași.

 sus