Raportul Tismăneanu: ecouri

Reprezentarea partidelor politice romanesti in Parlamentul European

Stelian Tănase

This article analyses the final years of the communism in Romania. It draws on the premises of the Ceausescu’s coming into power, his economical, social, and cultural policies as well as the main events during the period of his dictatorial ruling of Romania. The analysis concludes on the communist regime as mainly being a dictatorship exerted by one minority, by one enclosed elite, a military occupation regime that had been imposed by Soviet Union people during the year ‘40s, which reproduced itself in the ‘60s for one more generation – that all happening on the background of the Cold War and polarization in blocks of countries. As soon as these very conditions have disappeared the communist regime fell down.

Keywords: Romanian totalitarian communist regime, cold war,
communist leadership, Ceauşescu, Stalinist regime,
Romanian Communist Party, mass physical terror,
collapse of communism in Romania

Industrializare şi totalitarism

Pe plan intern, liderii PCR au cea mai reacţionară, retrogradă, atitudine faţă de societate. Pe plan extern, Ceauşescu şi clanul lui - în continuarea politicii de emancipare de tutela PCUS, lansată de Gheorghiu Dej, pentru a preveni destalinizarea regimului - ia anumite distanţe faţă de Moscova. Câteva gesturi politice (neruperea relaţiilor cu Israelul după războiul de şase zile din Orient 1967, recunoaşterea RFG, poziţia neutră în conflictul dintre URSS şi China, neparticiparea la intervenţia din august 1968 Cehoslovacia etc.) i-au asigurat o susţinere internaţională. Bucureştiul este vizitat de lideri occidentali de anvergura internaţională, Charles de Gaulle, Willy Brandt, Helmuth Smith, Valery Giscard d’Estaing, regele Juan Carlos, Giulio Andreotti, Margaret Thatcher, Richard Nixon şi Richard Ford. Ceauşescu este primit în vizite oficiale la Londra, Paris, Bonn, Washington, unde trei preşedinţi îl primesc, la Casa alba, Richard Nixon, Gerald Ford, Jimmy Carter în 1973, 1975, 1978. Ceauşescu joacă timp de doua decenii, între 1965 şi 1985, rolul unui intermediar. Contribuie la stabilirea contactelor dintre Egipt şi Israel la sfârşitul anilor 70, încheiate cu acordurile de la Camp David. Este singura ţară comunistă care are concomitent legături bune cu Moscova şi Beijing. Face legătura între SUA şi China, proces care va duce la întâlnirea dintre Nixon şi Mao, dar face legătura şi între Vietnam şi SUA, care vor negocia apoi la Paris, pacea. Occidentul ţine cont de acest rol de placă turnantă al Bucureştiului şi se foloseşte de serviciile lui Ceauşescu. Evident face şi el contra servicii la schimb. Cel mai substanţial este că îl tratează ca pe egalul lor, un lider modern, neconformist, care sfida Moscova, ignorând cu bună ştiinţă dictatura dură pe care o exercita în politica internă. Occidentul a tolerat comportamentul dictatorial, represiv, fiind preocupat exclusiv de relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova şi mai puţin de metodele dictatoriale de conducere ale lui Ceauşescu, sau de naţionalismul tot mai apăsat al regimului său. Ceauşescu a dirijat în anii 70-80 cel mai stalinist regim din „blocul sovietic”. Intimidarea, controlul, presiunea, represiunea au fost mai intense decât în orice altă ţară din „ţările lagărului socialist”. Dacă celelalte regimuri comuniste europene au încercat o modernizare, Ceauşescu preferă din raţiuni de putere personală să aplice preceptele staliniste, aşa cum fuseseră ele formulate la începutul anilor 30. El se lansează într-un proces de accelerare a industrializării de tip comunist care pretinde să ducă România între ţările cele mai avansate. Inspiraţia sa este de ordin stalinist dar şi maoist. Mao Dzedun în anii 50 lansase China într-o operaţie de anvergură „Marele Salt Înainte” care îşi propunea să lichideze în câţiva ani înapoierea ţării. Eşecul a fost total, dar Ceauşescu, nu a reţinut acest aspect, ci mai curând mobilizarea societăţii şi cultul conducătorului. Vizita în 1971 în China şi Coreea de nord l-au decis pe Ceauşescu să treacă la practici politice asemănătoare. Ceea ce îl interesa dincolo de atitudini şi gesturi diplomatice de „punte de legătură” între blocuri, între acestea şi ţările lumii a treia, era puterea sa personală absolută. Prestigiul internaţional dobândit în 22 august 1968, prin discursul său prin care critică invadarea Cehoslovaciei, Ceauşescu l-a folosit pentru a-şi înlătura rivalii din biroului politic şi pentru a domina şi manipula o societate care spera reforme după timida liberalizare din anii 60. Ceauşescu devine „de neînlocuit”, purtătorul idealului naţional. Oricine ar fi atentat la puterea lui şi a apropiaţilor lui, adesea rude, a fost considerat un trădător, un spion, un complice al Kremlinului sau al Occidentului, după caz, un „duşman al poporului”. „Ceauşescu şi poporul” unul din sloganurile propagandei de partid, sublinia această legătură, identifica dictatorul cu poporul. În jurul lui, o mână de vasali, veghea ca voinţa să se împlinească, atenţie să nu apară în zona puterii vreo ameninţare pentru Ceauşescu - cel care le garanta privilegiile. Tot sistemul se baza pe o relaţie patron - client, era în ansamblu un sistem clientelar, corupt, ineficient, constituit din clanuri mafiote. Clanul Ceauşescu - Petrescu era cel mai important .

Înapoierea României, starea de sărăcie la care fusese adusă de ocupaţia sovietică şi de practicile economice iraţionale ale predecesorului său Gheorghiu Dej, care procedase ca în URSS naţionalizând, distrugând proprietatea privată şi conducând economia centralizat prin planuri cincinale - îşi propune Ceauşescu să o lichideze, în câţiva ani. Ceauşescu a constatat că decalajul economic dintre ţările occidentale şi România era mai mare decât în 1948, şi chiar că acest decalaj crescuse şi faţă de ţările comuniste în acelaşi interval. În anii 70 constatăm accelerarea masivă a investiţiilor în industrie, şi creşterea fără precedent a autarhiei economiei româneşti. Regimul constituie o industrie care se ambiţionează nerealist să producă totul pe teritoriul naţional, în iluzia de a reduce dependenţa de resurse, financiar, de pieţele străine, la minim. A fost o iluzie cu grave consecinţe. Se reedita după decenii mitul socialismului într-o singură ţară, al cetăţii asediate care trebuie să fie suficient sieşi, asta într-o lume care mergea în sensul invers, al deschiderii pieţelor, al creării unor vaste reţele care să mărească eficienţa, să micşoreze costurile şi să asigure dezvoltarea. În 1971 România este primită în GATT, în 1972 în Banca Mondială. În 1975 primeşte pentru prima dată din partea SUA „clauza naţiunii celei mai favorizate”. Sunt succese pe plan internaţional pe care Ceauşescu înţelege să le capitalizeze pe plan intern. Dictatura sa se radicalizează. Instituţiile se golesc de conţinut; chiar şi în formula moştenită de la Gheorghiu Dej i se par prea liberale, prea deschise. Ceauşescu duce o politică tot mai personală, pradă viziunilor sale stângiste, sectare, însuşite în celulele Doftanei şi Caransebeşului, odată cu Cursul scurt de marxist-leninism, pe manualul lui Stalin, singurul său orizont de cunoaştere.

Ceauşescu era omul puterii, exclusive, totale. Anii 70 sunt şi anii consolidării cultului persoanei sale. El s-a identificat cu procesul industrializării târzii şi forţate, pe tipar stalinist. El nu a respectat nici una din rigorile unei economii normale. A ignorat absenţa resurselor, a materiilor prime şi a pieţelor. A ignorat că forţa de muncă calificată lipsea, că infrastructura era mult rămasă în urmă. Ceauşescu a construit această industrie fără o bază economică reală, pradă unor ambiţii personale. Ceauşescu spera într-o iluzorie independenţă, care s-a dovedit fatală odată cu recesiunea economică declanşată de criza petrolului. Ceauşescu voia sa joace un rol mai mare pe plan internaţional şi pentru asta se voia liderul unei ţări mai mari, mai populată, mai puternică din punct de vedere economic. Populaţia a suportat sacrificiile cele mai grele, pentru a realiza această viziune utopică falimentară. În fond România venea după un război cu efecte dezastruoase, apoi o ocupaţie straină care a ruinat ţara, şi după o politică economică de tip stalinist, care a produs imense daune. A doua parte a anilor 60, a dat naştere la unele speranţe, ruinate prin tezele din iulie 1971 la întoarcerea lui Ceauşescu din China şi Coreea de Nord, când decide să imite modelul practicat de Mao Dzedun şi Kim Ir Sen. Ideea lui este să împrumute bani din Occident, pentru a finanţa efortul de dezvoltare industrială, iar apoi să vândă mărfurile obţinute cu noile tehnologii achiziţionate din Occident, să îşi plătească astfel datoriile. Era o perioadă când se găseau credite ieftine, iar ţările comuniste păreau buni platinici băncilor dornice să îşi plaseze capitalurile. Ceauşescu se îndatorează masiv, investeşte în industrii neperformante. Când se produce şocul petrolier, se găseşte într-o situaţie fără ieşire. Pe de o parte, a cheltuit creditele cu proiectele sale megalomane, fără eficienţa economică, pe de altă parte, mărfurile realizate de această industrie iraţională, nu sunt vandabile. Soluţia sa este să supună populaţia unor noi presiuni şi sacrificii, în paralel cu accentuarea cultului persoanei şi al familiei sale. Se ajunge la exacerbarea naţionalismului, pentru a anihila orice critica şi a mobiliza societatea care a început să îşi arate nemulţumirile. În 1977 un scriitor, Paul Goma, căruia i se alătură alte câteva zeci de persoane, se raliază Chartei 77 protestând împotriva stării de fapt a societăţii româneşti. În acelaşi an, 1977, la începutul lunii august se produce greva minerilor din Valea Jiului, un avertisment puternic dat regimului. Ceauşescu este obligat să stea de vorba cu greviştii, face multiple promisiuni, dar singurul răspuns real dat protestului, este dizlocarea minerilor, înţesarea Văii Jiului cu noi recruţi aduşi din alte regiuni, punerea sub supraveghere poliţienească a întregii zone pentru a preveni alte proteste. Ceauşescu lansează şi un program de reforme economice, intitulat Noul Mecanism Economic, rămas litera moartă. Urmează obişnuitele campanii de presă care nu sunt decât diversiuni de proporţii menite să manipuleze încă odată populaţia, dându-i speranţe încă o dată că se va produce o îmbunătăţire a nivelului de trai. Orice reformă însemnă în esenţa diminuarea puterii personale a dictatorului, o limitare a rolului jucat de ideologi şi activiştii de partid. Ceea ce contrazicea felul în care Ceauşescu înţelegea să îşi exercite puterea.

România rămâne, după 15 ani de când Ceauşescu era la putere, o ţară înapoiată, după toate standardele. Populaţia rurală rămâne aproape jumătate din populaţia ţării, productivitatea muncii este dintre cele mai mici din lume, invers cu mortalitatea infantile, printre cele mai mari - raport tipic pentru ţările subdezvoltate. Speranţa de viaţă este de asemenea printre cele mai scăzute din Europa. România nu reuşise să scape din fatalitatea înapoierii sale, deşi în ciuda tuturor eforturilor, sacrificiilor, impuse populaţiei, a planurilor, strategiilor şi discursurilor lui Ceauşescu. Dimpotrivă distanţa dintre performanţele economiei româneşti, dintre standardul de viaţă al românului mediu şi cel din ţările occidentale era mai mare decât în 1965, când el venise la putere. Tot la fel, distanţa între performanţele regimului sau şi a celorlalte ţări ale blocului sovietic, în loc să scadă, creştea continuu. În faţa acestui eşec Ceauşescu refuza să ajusteze strategiile sale falimentare.

Creşterea dictaturii şi epuizarea soluţiilor

În 1979 se produce al doilea şoc petrolifer, iar aliatul care îi furniza petrol ieftin pentru industria petrochimică gigant pe care o ridicase în anii 70, şahul Iranului, pierde puterea. Pentru Ceauşescu, ar fi trebuit să fie ceasul adevărului. Măcar în planul economiei şi al proiectelor sale industriale nerealiste. Planurile sale sunt ruinate. Datoria externă a ţării a ajuns la 11 miliarde dolari, şi noua industrie românească nu produce mărfuri vandabile pentru a înapoia banii. Modul în care folosise Ceauşescu creditele a fost păgubitor. Economiile periferice, mai vulnerabile la crize, mai dependente, mai sărace, au plătit cel mai greu şocul petrolifer. România s-a aflat printre aceste ţări. Încă odată lipsa de realism a planurilor de dezvoltare ale regimului, aplicarea unor criterii ideologice în decizia de alocare a resurselor, dar mai ales lipsa unei baze reale în procesul de modernizare, (constituie numai de proprietatea privată şi de piaţa) au dus ţara la ruină. Încercarea lui Ceauşescu de a limita decalajele dintre economia înapoiata românească şi economiile dezvoltate era sortită eşecului, de la început. El ar fi putut să practice o economie de subzistenţă ca în alte ţări comuniste, care făceau eforturi de a ajusta normele staliniste, de a introduce elemente de piaţă la periferia sistemului, pentru a supravieţui, şi a amâna falimentul. Ceauşescu a ales strategia opusă. El a micşorat la minimum proprietatea privată, (2,5% in 1988), a interzis orice iniţiativă care nu venea de la stat. Privea cu maximă suspiciune orice care ieşea din sfera controlului său strict. Pentru el experimentele reformatoare ale lui Kadar, ca şi ale lui Hrusciov mai devreme, sunt suspecte. Când se produce criza din Polonia în vara 1980, el credea că această criză se produsese nu din prea mult comunism ci din prea puţin. El face vinovate 1) tentativa de reformă introdusa de Gierek şi 2) creditorii occidentali care îndatoraseră Polonia şi o obligaseră pentru a-şi recupera banii, credea el, să ia măsuri economice procapitaliste. Decizia lui Ceauşescu este de a se angaja fatal în plata integrală a datoriei externe în cel mai scurt timp. Îl determină la această măsură fantezistă, plină de consecinţe dezastruoase, şi protestele muncitorilor polonezi din vara 1980, şi înfiinţarea sindicatului independent Solidarnosc. Pentru el, o adevărată erezie, de neimaginat în România. Îşi ia măsuri care să îl protejeze. Prima este aceea de a plăti datoria externă, a doua este de a introduce măsuri masive de supraveghere a societăţii, de întărire a rolului partidului în viaţă, de fapt de întărire a controlului exercitat de poliţia politică şi aparatul de partid asupra societăţii. A treia, de mobilizare a societăţii prin mijloacele tipice ale propagandei. Presa dezvoltă un cult fără precedent al persoanei sale. Naţionalismul cel mai radical însoţeşte această propagandă. Imaginea dictatorului este identificată cu „ţara”, cu o istorie imaginară, eroică. Folosirea simbolurilor naţionale rămâne exclusiv apanajul lui Ceauşescu. Se vede alăturat unei serii care începe cu Burebista, continuă cu Decebal cu Mircea cel Bătrân, apoi cu Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Alexandru Ioan Cuza. Sintagma „Epoca Ceauşescu” devine tot mai prezentă. Regimul se personalizează la extrem. Partidul Comunist, conducerea lui este susţinută de un clan în centrul căruia se afla cei doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu. Corupţia, ineficienţa, haosul sunt trăsăturile acestei perioade. Singurul lucru care mai ţine în loc lucrurile este cultul lui Ceauşescu, utilizat pretutindeni, în toate ocaziile, ca un panaceu. În acest timp, economia continuă să se degradeze, sărăcia creşte cu fiecare zi. Contraperformanţele societăţii româneşti încep să atragă atenţia mediului diplomatic şi de afaceri externe.

Şocul petrolifer, recesiunea mondială, dar mai ales tipul anacronic de economie practicat de regimul lui Ceauşescu, au demontat proiectul modernizării lansat la începutul anilor 70. După zece ani, este un eşec. Ceauşescu nu a tras concluziile corecte şi nu a schimbat nimic în strategia sa. Ideea lui este că România nu suferă de prea mult comunism, ci prea puţin, şi că trebuia să îşi radicalizeze atât discursul politic, cât şi practicile. Modelul lui este asaltul dat de Stalin în 1929-33 pentru a construi societatea socialistă „într-o singură ţară” Privea orice tentativă de a ieşi din acest tipar ca o erezie. Ceauşescu este un believer, un fanatic, ale cărui învăţături, singurele pe care le avea, proveneau din subterana comunistă din anii 30, însuşite la Doftana. Caransebeş şi Tg. Jiu. El are în cap un model pur de stalinism, cu liderul în centrul sistemului, autoritate supremă. Înţeles ca un zeu infailibil. Este în termenii lui Max Weber, o „societate de status” alcătuita din vasalităţi, în care liderul îşi exercită puterea în mod absolut. Un model de societate piramidală, primitivă, cazonă, aşezat ierarhic de la cea mai înaltă funcţie în stat, Ceauşescu, până la ultimul angajat, toţi datorează supunere ncondiţionată. Este un model economico - politico-social pre - şi antimodern care devine principala cauză a eşecului economiei şi a proiectului social comunist, a tentativei de modernizare încercată de comunişti, atât sub Gheorghiu Dej, cât şi sub Nicolae Ceauşescu. Adevărul este că România, la aproape 40 de ani de la încheierea războiului, atinsese limitele dezvoltării extensive, bazată pe creştere cantitativă, pe apariţia pe piaţa forţei de muncă a unei noi generaţii de lucratori, folosită ca o masă de sclavi la obiectivele de interes al strategilor PCR. Odată atinsă această limită, soluţia era trecerea la faza dezvoltării intensive. Aceasta cerea reforme economice şi politice, descentralizare sistemului, o relaxare a controlului exercitat asupra societăţii, creşterea rolului experţilor, a elitelor profesionale, în dauna activiştilor şi ideologilor de partid, introducerea unor elemente de piaţă şi a proprietăţii private. Instituţionalizarea regimului cerea aplicarea de norme raţionale de criterii de selecţie a cadrelor şi în luarea deciziilor care priveau resursele. Toate astea la un loc însemnau diminuarea puterii lui Ceauşescu şi a anturajului său. Ceauşescu visa la mai multă putere chiar decât avea şi nicidecum să îşi piardă din atribuţii. Regimul său, la începutul anilor 80, când se produce dubla criza a şocului petrolifer şi cea din Polonia, este pus în faţa unei alegeri, dar ia drumul invers sensului istoriei, aşa cum se arăta în Europa. Cere mai mult stalinism dogmatic, mai multă disciplină, trece la aplicarea unui model autarhic, începe sa ţină un discurs antioccidental tot mai vehement. Acest model aminteşte în multe privinţe de „socialism într-o singură ţară” practicat de Stalin, inspiratorul lui dintotdeauna. Pentru a nu îşi diminua puterea, Ceauşescu împinge dincolo de limite modelul dezvoltării intensive, accentuându-i baza voluntaristă, în care totul depindea exclusiv de voinţa sa. Astfel, ţara e aruncată în haos odată cu începutul anilor 80. Turnanta este marcată de contestarea de către C-tin Pârvulescu a alegerii lui Ceauşescu din nou ca şef al partidului la Congresul Xll-lea din 1979, de revoltele muncitoreşti din Polonia, sindicatul Solidarnosc, şi introducerea legii marţiale, în decembrie 1981, de moartea lui Leonid Brejnev, în noiembrie 1982. Ceauşescu hotărăşte în faţa unui mediu politico-economic schimbat să treacă la plata datoriei externe a României, la acea dată de 13 miliarde dolari. Concomitent interzice luarea altor credite externe. El credea că asemenea credite îndatorau ţara şi atingeau suveranitatea naţionala. De fapt, îi restrângea deciziile pe care intenţiona să le ia şi îl obliga să introducă anumite măsuri economice raţionale care îi afectau puterea. Eficienţa economică obligatorie pentru plata datoriilor externe însemna ajustări ale strategiilor sale nerealiste. Ceea ce el refuză. Speriat şi de criza din Polonia, în 1982, decide plata datoriilor externe. Concomitent, se lansează în proiecte megalomane, pentru care ţara nu avea suficiente resurse, Proiectul Canalului Dunăre - Marea Neagra şi Centrul administrativ, o construcţie faraonică, de prestigiu personal, Casa poporului, care trebuia să îi preamărească epoca. Faptul că nu existau resurse pentru realizarea acestor obiective nu pare să fi avut vreo importanţă pentru Ceauşescu. Construcţia Casei poporului începe în anul 1984, 25 iunie. Locul ales pentru reşedinţa dictatorului este Dealul Spirii, aşezat la Nord de Dîmboviţa, care domina oraşul. Este un loc de lungă tradiţie bucureşteană. Aici se aflau multe edificii ale vechiului Bucureşti. Este o zonă dens populată. Ideea de a construi aici un nou sediu pentru dictator şi de a muta aici centrul administrativ al ţării a apărut după cutremurul din 1977. Proiectele s-au succedat, până în 1984 când începe construcţia propriu zisă. Construcţia edificiului şi a întregii zone trebuie legată de îmbătrânirea dictatorului, de bolile lui care îl diminuează fizic. Fie că va dispărea fizic, fie ca va pierde puterea (la care dictatorul începe să se gândească după martie 1985, când Gorbaciov devine numărul 1 la Moscova). Ceauşescu, tot mai grăbit, ca toţi dictatorii, e obsedat de posteritatea sa. Ce va spune istoria despre el ? Construcţiile gigant sunt cea mai buna reţetă de a nu fi uitat. Tot ce face el în ultimii ani va fi focalizat de acest gând. Sunt mobilizate resurse uriaşe de oameni, materiale şi bani. Timpul este marele duşman al dictatorului. Alt duşman al lui Ceauşescu este trecutul. Ceauşescu este obsedat să lichideze ctitoriile altora. Are o gelozie puternică faţă de cei care în trecut au lăsat urma trecerii lor. Biserici, palate, case, străzi sunt neantizate de acest resentiment al dictatorului. Zelul său de a da o noua faţă Bucureştiului, îl face să ordone trecerea sub lama buldozerelor a mii de case, cartiere întregi, a multor biserici, monumente istorice, a altor clădiri publice. Este o răfuială a dictatorului cu memoria, cu oraşul. Ar fi distrus tot oraşul, să rămână numai ce s-a făcut după 1965 când a preluat el puterea! Unele biserici sunt demolate, altele sunt translate, adică ascunse privirii, în spatele unor blocuri. Cu scopul de a nu fi văzute, de a fi şterse din memoria oamenilor. Asta în paralel cu deşănţata propagandă naţionalistă, de exaltare a istoriei româneşti. Ceauşescu însuşi se reprezenta pe sine ca un continuator al tradiţiilor, al istoriei, un urmaş al conducătorilor cei mai glorioşi, de la Decebal, la Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu. Cum se potriveşte demolarea, distrugerea urmelor trecutului, cu exaltarea „trecutului eroic“ al poporului roman cu marile spectacole „Cântarea României” cu voievozi etc., în care se prezenta drept continuator al marilor domnitori români. Toată politica lui Ceauşescu se baza din 1965 pe naţionalism, pe exaltarea istoriei sale naţionale. El a înlocuit - ca Tito, Mao, Kim Ir Sen - ideologia internaţionalismul proletar (obedient faţă de Moscova) cu un naţionalism fervent, cu rădăcini în extrema dreaptă românească interbelică. O manipulare politică a sentimentului naţional al românului cu scopul de a legitima regimul, un pretext pentru a mobiliza populaţia în sprijinul regimului, agitând concomitent sperietoarea intervenţiei Moscovei.

Mai multe cartiere au fost demolate complet sau parţial: Izvor, Labirint, (Th. Speranţa) Călăraşi, Olteni, Dudeşti, Văcăreşti, etc. De la Piaţa Unirii până la Bariera Vergului (3,5 km lungime), 90% din imobile (locuinţe, edificii publice) au fost demolate. În locul lor au fost construite blocuri tip Phenian şi Beijing, în stilul construcţiilor staliniste. Casa Poporului creşte şi ocupă spaţiul, domină oraşul - ceea ce a vrut în paranoia sa dictatorul. Ceauşescu declină fizic şi politic. E o cursă contra cronometru. E izolat pe plan extern, cu o ţară ruinată financiar, cu o populaţie care îl detesta tot mai mult şi care se teme de el. Ceauşescu mai are un singur scop: să termine construcţia Casei Poporului. Îşi imaginează că e revanşa lui in faţa istoriei.1

Voluntarismul lui Ceauşescu atinge apogeul. Rolul propagandei creşte în această perioadă la dimensiuni fără precedent. Campaniile în sprijinul său, de preamărire a imaginii sale şi a membrilor familiei sale, a performanţelor regimului sau nu încetează în anii 80, nici o zi. Televiziunea, radioul, presa scrisă, şedinţele frecvente din întreprinderi, parăzile, mitingurile pe care aparatul de partid le organizează în capitalele de judeţ, cu diferite prilejuri, şi ele foarte dese, nu se mai sfârşesc. Cu cât lucrurile merg mai prost, propaganda se intensifică. Ca şi represiunea poliţienească. (efective securitate). Reţele de informatori se extind până la limite fără precedent. Maşinile de scris trebuie înregistrate la miliţie (decret 98/1984). Contactele cu străinii sunt restrânse la minimum, iar dacă se produc trebuie raportate Securităţii (decret 408/1985). Trupele speciale trec la exerciţii de protejare a regimului, a dictatorului. Se iau măsuri în plus de supraveghere informaţională. Ia naştere un aparat capabil sa riposteze în cazul unei tentative de revoltă sau de lovitura de palat. Populaţia este supusă unei supravegheri atente. Se întăreşte rolul cenzurii, intelectualii sunt persecutaţi.

Vocile disidente se înmulţesc. Fenomenul a început odată cu mişcarea Paul Goma, în 1977. La începutul anilor 80, odată cu agravarea situaţiei societăţii româneşti, tot mai mulţi intelectuali iau poziţii critice faţă de regim. Matematicianul Mihai Botez, istoricul Vlad Georgescu, arhitecta Mariana Celac, scriitorul Dorin Tudoran, inginerul Radu Filipescu, scriitorul Dan Petrescu, medicul Ionel Cana, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, profesoara Doina Cornea ş. a. În 1979 a existat şi o încercare de constituire a unui sindicat independent, anihilat de Securitate. Emigrarea ia proporţii, unii preferă să treacă clandestin în Occident, prin Iugoslavia şi Ungaria, alţii preferă, plecaţi în misiuni oficiale sau în vizită la rude, să nu se întoarcă. Un alt fenomen este negoţul cu evrei şi germani pe care regimul îl practică cu cinism. Între 1969 şi 1989 pentru 213.242 emigranţi germani, RFG a plătit cca. 1,3 miliarde de mărci.2 România este tot mai izolată. Vizitele oaspeţilor de rang înalt, străini, la Bucureşti, altă dată frecventată, se diminuează masiv, ca şi invitaţiile primite de Ceauşescu de a vizita marile capitale. Întreaga populaţie se alienează treptat de regim. Dacă e izolat pe plan extern, el se vede izolat şi pe plan intern, unde manipulările naţionaliste -comuniste, cultul dictatorului, au din ce în ce mai puţin succes. Standardul de viaţă scade vizibil din cauza cheltuielilor imense făcute de Ceauşescu pentru proiectele sale gigant. Ţara duce lipsă cronica de bunuri de consum, de locuinţe decente, de spitale şi şcoli. Viaţa cotidiană se degradează rapid. În schimb economia s-a lansat într-un program de-a dreptul criminal - de înapoiere a datoriei externe, la care Ceauşescu s-a angajat, contrar oricăror norme economice. Populaţia este supusă la restricţii uriaşe, importurile de bunuri de consum practic încetează. În schimb, România vinde tot ce are un preţ în terţe pieţe. Penuria se generalizează, se reintroduc după 30 de ani, cartelele. Economia nu mai primeşte piese de schimb, din lipsă de resurse financiare pentru a le plăti. Şomajul în întreprinderii devine substanţial. Nu există contracte, nu există producţie, utilajele neîntreţinute se deteriorează cu repeziciune. Industria se prăbuşeşte, iar Ceauşescu introduce un sistem de plată a salariilor, în directă legătură cu realizarea fantezistelor sale planuri. Salariaţii nu îşi mai primesc de la mijlocul anilor ‘80 salariile, pe baza acestui principiu. Adevărul este că finanţele statului sunt în faliment. Starea de nemulţumire a populaţiei creşte. Ceauşescu este tot mai izolat, în mijlocul unei realităţi care i-a scăpat de sub control. Mizeria cuprinde întreaga ţară. Soluţiile regimului s-au epuizat.

Ultimii ani

Preluarea puterii, la 12 martie 1985, de către Mihail Gorbaciov, la Moscova, a însemnat o schimbare de proporţii în situaţia regimului comunist din România pe plan internaţional şi pe plan intern. Până la acea data Nicolae Ceauşescu în mai multe ocazii fusese un intermediar util între blocuri, în diferite zone ca în Orientul Apropiat, în cazul conflictul dintre Israel şi statele arabe, între Israel şi palestinieni, în Extremul Orient în anii 70, când a făcut legătura între China lui Mao Dzedun şi administraţia Nixon şi la fel cu Vietnam. Bucureştiul a fost una din plăcile turnante ale politicii internaţionale. Raporturile ambigue cu Kremlinul au servit acestui rol. Uneori Ceauşescu a avut iniţiative independente de Moscova, ca în cazul criticării invadării Afganistanului, al participării la Jocurile Olimpice de la Los Angeles în 1984 sau a iniţiativelor sale de dezarmare. Având un caracter strict propagandistic, ele aveau menirea de a-i aduce sprijinul diplomatic, mediatic, financiar şi tehnologic al Occidentului. Calcul care s-a dovedit corect între 1965-1985, cât URSS a fost condusa de Leonid Brejnev, de Iuri Andropov, şi Constantin Cernenko. Ceauşescu a fost încurajat să fie „partenerul indisciplinat” din Tratatul de la Varşovia şi CAER. El a refuzat să participe la mecanismele de integrare militară şi economică al ţărilor din blocul sovietic, refuzând „imixitiunea în treburile interne”. Fireşte, Occidentul a privit cu aprobare aceste atitudini. Pragmatismul a făcut ca asupra politicii sale interne, din ce in ce mai capturată de cultul personalităţii şi naţionalism extremist, şi care înregistra un eşec economic de proporţii, acelaşi Occident să păstreze tăcerea. Dar odată cu apariţia lui Mihail Gorbaciov la vârful PCUS, această atitudine complezentă s-a schimbat radical. Moscova, era izolata pe plan internaţional de diferite poziţii pe care le susţinea, ca montarea rachetelor SS 20 în centrul Europei, prezenţa în Afganistan, alimentarea unor războaie locale în Africa, America de Sud şi Asia, cursa înarmărilor etc. La Kremlin, Gorbaciov şi echipa sa, Eduard Sevardnadze şi Alexandr Iakovlev, renunţă la multe din aceste atitudini care răciseră relaţiile cu SUA şi Europa occidentală. URSS se afla într-o situaţie critică din punct de vedere economic şi caută o relaxare a tensiunilor internaţionale care să îi permită declanşarea unor reforme, glasnost şi perestroika. Occidentul preferă să susţină această nouă atitudine. Rolul lui Ceauşescu scade simţitor. Numărul vizitelor lui în capitalele străine se reduce radical. Cel al vizitelor de grad înalt la Bucureşti, de asemenea. Mass-media occidentală, favorabilă până la un punct, îşi schimbă tonul. Comparaţia nu se mai face între obositul şi neostalinistul, coruptul Leonid Brejnev şi mai tânărul Ceauşescu, „liderul unei ţări mici care se opune curajos unui gigant ameninţător”, dispus să declanşeze un război mondial, ci între Ceauşescu, care de 20 de ani se află la putere, neostalinistul, naţionalistul, rigidul Ceauşescu şi tânărul, dinamicul, reformatorul Gorbaciov. Ceauşescu îşi pierde toate atuurile, iar Occidentul nu întârzie să îşi manifeste interesul. Ceauşescu este izolat pe plan internaţional, suportul pentru atitudinile noncoformiste scade. Plata datoriei externe, la care se angajase din 1982, nu este menită să încurajeze legăturile economice, atâta vreme cât erau interzise alte credite şi importurile de tehnologie, know-how, se reduc drastic. Criza gravă a economiei româneşti este remarcată şi parteneriatul cu regimul de la Bucureşti, cu economia sa necompetitivă, în declin rapid, nu mai prezenta interes, nu oferea nici un fel de garanţii pentru eventuali parteneri. Ceauşescu se întoarce la practica barterului şi trocului, în situaţia unei penurii cronice de monedă convertibilă. Izolarea sa diplomatică şi politică este dublată de una economică şi financiară.

În fond, practicile lui Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu au fost foarte asemănătoare. Două regimuri neostaliniste, corupte, dogmatice, excesiv de centralizate. Emanciparea de Moscova a regimului de la Bucureşti nu a fost continuată de schimbarea modelului economic, de reforme în plan politic şi instituţional. Sub pretextul că orice iniţiativă reformatoare ar atrage ripostă Kremlinului, şi dându-se insistent exemplul Ungaria 1956, şi Cehoslovaciei 1968, Ceauşescu a dus o politică internă extrem rigidă. Motivul neostalinismului practicat de regim nu a fost teama de o invazie sovietică, ci convingerile lui Ceauşescu, cultura sa politică, dorinţa sa de putere absolută. Orice reformă, descentralizare, introducere a unor mecanisme ale economiei de piaţă sau a unor forme de democraţie internă în PCR, ar fi redus din puterea sa. Ori, el dorea opusul. În acest context, ameninţarea Moscovei, nu era decât o diversiune, menită sa ţină populaţia sub ascultare. Acest fenomen s-a observat cu claritate după ce Mihail Gorbaciov a criticat regimul lui Leonid Brejnev şi a început sa facă schimbări. Catalogate drept capitulări în faţa capitalismului, glasnost şi perestroika au avut în Ceauşescu un adversar declarat. Se temea şi de influenţa asupra populaţiei care dorea din ce în ce mai mult schimbări, creşterea standardului de viaţă, libertăţi civice. Dacă nu putea spera la reinstaurarea capitalismului, la o economie de piaţă şi la democraţie de tip occidental, Gorbaciov şi politica sa reformatoare apăreau ca orizonturi tangibile pentru o populaţie înfometată, asuprită şi umilită. Era exact lucrul de care se temea cel mai tare Ceauşescu. Calculul său prevedea că URSS nu va renunţa niciodată la regimurile comuniste din Estul şi Centrul Europei, deci că regimurile comuniste sunt instalate pentru totdeauna în regiune, dar că - plecând de aici - liderii şi practicile lor vor depinde de Kremlin si că marja de libertate a acestor regimuri satelit va fi decisă la Kremlin. Asta se întâmpla încă din anii 40 de la instalarea lor. Or, pentru Ceauşescu nu era deloc indiferent dacă el sau altcineva, un lider mai predispus la reforme, conduce la Bucureşti. Moscova a preferat întotdeauna, când a produs schimbări în politica sa, să lucreze cu lideri care au urmat orientarea respectivă. Ceauşescu se aştepta să apară presiuni ca să facă schimbări în politica sa internă şi externă. Şi dacă ar fi refuzat să caute schimbarea sa cu altcineva de încredere, dispus să facă reforme. Mihail Gorbaciov, vine în vizită oficială în România între 25 şi 27 mai 1987. Este ultima ţară din blocul sovietic pe care o vizitează. În cadrul convorbirilor, Ceauşescu pretinde că România nu are nevoie de reformă, pentru că politica sa corespunde intereselor poporului român şi pentru că a introdus reforme încă din anii 60. Gorbaciov îi spune lui Ceauşescu într-o discuţie particulară „Dvs. ţineţi ţara într-o stare de frică, după ce aţi izolat-o de lume”3. Ceauşescu îi întoarce vizita în 1988, când Gorbaciov nici nu vine la aeroport să îl întâmpine. Tensiunile, în loc să se aplaneze, se accentuează. Paradoxul face ca vreme de 20 de ani Ceauşescu să ceară Moscovei să renunţe la „doctrina Brejnev” a „suveranităţii limitate”, iar când Moscova face acest lucru, declarând că fiecare ţară comunistă trebuie să îşi urmeze drumul ei (“doctrina Sinatra”), Ceauşescu se opune. Mai mult, în vara anului 1989, el va cere o intervenţie militară în Polonia. În raport cu noua politică a Moscovei, în blocul sovietic se formează două tabere, cea a conservatorilor (Teodor Jivkov, Erick Honecker, Gustav Husak), şi cea a reformatorilor (Janos Kadar şi Wojcek Jaruselski). Ceauşescu aparţine primului grup.

Protestul muncitorilor din Braşov, la 15 noiembrie 1987, zi în care regimul organizase „alegeri”, semnifică începutul sfârşitului pentru regimul Ceauşescu. În noaptea de 14 spre 15 noiembrie, 4000 de lucratori au încetat lucrul cerând plata integrală a salariile şi condiţii omeneşti de viaţă. Dialogul cu conducerea uzinei purtat în acea dimineaţă a eşuat. Înainte de prânz, câteva sute dintre grevişti au plecat să demonstreze în faţa sediului judeţean PCR. Pe drum li s-au alăturat alte mii de localnici. Protestul s-a radicalizat. Discuţia cu autorităţile a fost un nou eşec. Unii dintre demonstraţi au pătruns în sediul PCR şi au devastat. S-a strigat: Jos Ceauşescu! Jos Comunismul! Portretele dictatorului au fost sfâşiate şi înlăturate de pe ziduri. Scena era asemănătoare cu altele petrecute în 1953 la Berlin, 1956 la Poznan şi Budapesta, în 1971,1976, 1980, 1986, 1988 în Polonia, la Gdansk, Szcecin, Varsovia etc. Era o golire de conţinut, sfârşitul mitului că „dictatura proletariatului”, cum se prezenta dictatura comunistă, era un regim susţinut muncitori, de salariaţi în genere. Şi dacă nu era asta, atunci ce era? Regimul comunist a fost dictatura unei minorităţi, a unui grup de quislingi, e unei elite închise, instalată de tancurile unei armate străine, un regim de ocupaţie impus de sovietici în anii 40, care s-a reprodus în anii ‘60 pentru încă o generaţie - pe fondul războiului rece şi al polarizării lumii postbelice în blocuri, fapt ce a dus la împărţirea lumii în sfere de influenţă.

Acest regim anacronic, antimodern, primitiv, de natură criminală, ilegitim, a supus societatea românească unui regim de exploatare fără precedent vreme de 45 de ani. Reacţia autorităţilor a fost trimiterea de unităţi de securitate şi de miliţie să împrăştie cu violenţă mulţimea, apoi a trecut la arestări. A fost o repetiţie cu decoruri şi costume a ce se va întâmpla doi ani mai târziu. Dar în decembrie 1989, sorţii vor fi alţii. În 1987 Ceauşescu, după o anchetă în care cei arestaţi au fost grav brutalizaţi, a înscenat în grabă un proces celor mai activi protestatari, soldat cu 61 de persoane condamnate la diferite termene, între şase luni şi trei ani. Alţi 67 au fost trimişi în domiciliu forţat. Braşovul a fost înţesat de securişti şi s-au luat măsuri masive de supraveghere şi control. Oraşul a fost practic, până în decembrie 1989, ţinut sub stare de asediu.

Două luni mai târziu, în ianuarie 1988, propaganda oficială organizează celebrarea a 70 de ani pe care dictatorul îi împlinea. Triumfalismul campaniei este în contrast cu situaţia economică extrem de gravă. Oraşele şi satele României se aflau în întuneric din cauza unei penurii de energie fără precedent. Aprovizionarea cu alimente se face pe bază de cartele, dar alimentele nu se găsesc. Medicamentele, bunurile de larg consum lipsesc de asemenea. Benzina este restricţionată, ca şi circulaţia automobilelor. România se află în plină ficţiune, de vreme ce aparatul de partid nu face decât să proclame succesele regimului, prosperitatea de care se bucură locuitorii săi. Aparatul de propagandă care întreţine ficţiunea este dublat de cel de Securitate. Supravegherea poliţienească este din ce în ce mai manifestă. Regimul se susţine exclusiv, după noiembrie 1987, prin frica pe care o inspiră. Securitatea a ajuns să aibă 38.682 salariaţi, cum arată Dennis Deletant, şi să se bazeze pe cca. 450.000 de informatori. În aprilie 1988, Ceauşescu anunţă planul de sistematizare rurală. Aproape toate satele româneşti, 12.000 din 14.000, trebuiau să dispară până la sfârşitul secolului, pentru a fi înlocuite de 550 „complexe agroindustriale”. Cu acest plan nebunesc se poate spune că Ceauşescu atinge apogeul naturii sale distructive. O întreagă civilizaţie şi tradiţia ei trebuie să dispară. Zelul demolator al dictatorului nu mai are limite. Presa internaţională reacţionează extrem de negativ. Ceauşescu devine personajul negativ al politicii europene, de unde până în urmă cu câţiva ani era unul din eroii săi. Numeroase asociaţii, grupuri de intelectuali reacţionează de asemenea negativ şi iniţiază multiple forme de protest, memorii, pichetează ambasadele româneşti, dau declaraţii în mass - media. Cancelariile, guvernele occidentale nu întârzie de asemenea să ia atitudine. Dar şi în ţările blocului apar proteste, în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, chiar şi în URSS apar proteste împotriva demolării satelor şi a bisericilor. În septembrie 1988, 30.000 de persoane demonstrează la Budapesta împotriva politicii naţionaliste a regimului de la Bucureşti, a discriminării comunităţii maghiare, împotriva demolării satelor şi bisericilor. Regele Mihai cere, tot în septembrie 1988, să se facă opoziţie campaniei de demolări. Opinia publică europeană izolează complet regimul de la Bucureşti. Şi relaţiile cu guvernele sunt din ce mai proaste ca reacţie la ce se întâmplă în România. Şi în politica externă, Ceauşescu iese din cadrele normale ale contextului european. În iunie 1988, el refuză să semneze forma finală a acordului asupra drepturilor omului semnat de toate celelalte 35 de state semnatare ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare europeană de la Viena. În iulie 1988, clauza naţiunii celei mai favorizate acordată de SUA în 1975 încetează. Ceauşescu preferă să nu o mai ceară, ştiind că îi va fi refuzată de Congres din cauza încălcării sistematice a drepturilor omului. Şi într-un caz şi în celălalt, Ceauşescu invocă „amestecul în treburile interne”. Imaginea lui Ceauşescu s-a deteriorat radical. Din noncoformistul anilor 60, din personajul de anvergură internaţionala al anilor 70, nu a mai rămas nimic. Acum este un fanatic ideologic, un conservator dogmatic şi rigid, depăşit de evenimente, un lider dispus să folosească violenţa, cum demonstrase la Braşov, ca şi prin amploarea supravegherii poliţieneşti şi teama pe care o inspira. Regimul este izolat pe plan extern şi pe plan intern. Scăderea dramatică a standardului de viaţă în anii 80, penuria cronică de alimente şi energie, demolarea satelor, a multor biserici, şi cartiere întregi din marile oraşe - mai ales Bucureştiul este ţinta furiei distructive a dictatorului în ultimii săi ani - creează o situaţie revoluţionară în România. Eşecul economic, nesiguranţa şi teama resimţite de populaţie constituie o vulnerabilitate maximă pentru un regim în agonie, gata să se prăbuşească în faţa unei crize, criză care de altfel nu întârzie să se declanşeze câteva luni mai târziu.

Prăbuşirea

1989 este pentru regimul comunist anul prăbuşirii. Societatea românească ajunsă la capătul puterilor. Semnele nemulţumirii, ale frustrării şi ale protestului, apar pretutindeni. Regimul politic este izolat atât pe plan extern, cât şi pe plan intern. Defecţiunile în propria tabără nu întârzie să apară. La 10 martie 1989, apare în New York Times „Scrisoarea celor şase”. Este o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu de şase veterani comunişti, Corneliu Mănescu, ex-ministru de externe, preşedinte al Adunării extraordinare ONU, în 1967, C-tin Pârvulescu, fost şef al Partidului Comunist Român în 1944, Alexandru Bârlădeanu, ex-membru al Biroului politic în anii 60, ex-ministru, Gheorghe Apostol, fost şef al PMR în 1954-55, Silviu Brucan, ex-redactor şef adj la Scânteia, ex-ambasador al României la ONU şi Washington, Grigore Răceanu, comunist ilegalist. Textul reproşează lui Ceauşescu, programul de sistematizare a satelor, penuria de alimente, eşecul economic, cultul personalităţii. Este o ripostă a vechii gărzi PCR care, începând cu mijlocul anilor 60, juca un rol secundar în deciziile politice, monopol al clanului Ceauşescu. Fundalul scrisorii îl constituite reformele introduse de Gorbaciov, glasnost şi perestroika. Autorii sunt reţinuţi, anchetaţi, plasaţi în domiciliu obligatoriu, la periferia Bucureştiului. Datorita poziţiilor înalte deţinute de semnatari, a legăturilor lor în trecut cu Moscova, semnalul trimis de veterani are ecou în presa internaţională în care se reproduce documentul, dar şi în multe cercuri politico-dipl0matice atente la ce se întâmplă la Bucureşti. Era evident ca poziţia lui Ceauşescu se clătina. Chiar dacă semnatarii erau de mult scoşi din viaţa politică activă, iniţiativa celor şase marca o sciziune în blocul cadrelor de partid, puse sa opteze între o linie naţionalist-conservatoare, condusă de Ceauşescu, şi una reformatoare, care amintea de reformele din URSS. Scindarea elitei guvernante este o premisă importantă a crizei revoluţionare. Tinerele cadre ale PCR, aparatul, nu se revoltă, preferând, timorate, să aştepte la pândă evenimentele. Aparatul nu şi-a propulsat lideri, nu a făcut oferte alternative, rămânând disciplinat în jurul binefăcătorului lor. Ceauşescu se vede contestat de veche gardă cominernistă, de cei care îl iniţiaseră în stalinism, în subteranele anilor 30, în închisori şi lăgăre. Era o răfuiala cu trecutul şi mai puţin un conflict în prezent, care să scoată ţara din criză.

Câteva zile mai târziu, poetul Mircea Dinescu face să apară în jurnalul francez Liberation un interviu, în care critică regimul şi mai ales pe dictator. Şi de data asta ecoul atitudinii poetului este mare. La Bucureşti, liniştea cu care erau obişnuiţi observatorii străini, ziarişti sau diplomaţi este tulburată. Regimul se grăbeşte să ia măsuri punitivie, poetul îşi pierde postul de redactor la săptămânalul cultural „România literară”, este exclus din PCR şi pus la domiciliu sub supraveghere. Andrei Pleşu, care se solidarizează cu el, este trimis în domiciliu obligatoriu în provincie, la Tescani. Alţi scriitori se solidarizează cu cei pedepsiţi, Geo Bogza, Alexandru Paleologu, Dan Haulică, Mihai Şora, Octavian Paler. Prompte, autorităţile interzic curajoşilor să mai publice. Dar vremea intimidărilor trecuse. Urmează în toamna 1989, altă scrisoare, semnată de 25 tineri intelectuali români, printre ei figurând Mariana Marin, Cristian Popescu, Andrei Cornea, Călin Anastasiu, Bogdan Ghiu, Dan Arsenie, Stelian Tănase, Ioan Buduca, Anca Vasiliu, Magda Cârneci ş.a., care protestează împotriva cenzurii şi a tratamentului la care sunt supuşi. Mediile intelectuale păreau determinate să nu mai rămână pasive, aşa cum făcuseră în cazul protestelor minerilor din Valea Jiului, 1977, sau a celor de la Braşov, zece ani mai târziu. O serie de alţi intelectuali, continuă să critice regimul. Printre ei, Mariana Celac, Dan Petrescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu. În ianuarie 1989, un grup de jurnalişti şi tipografi - printre ei Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă Anton Uncu, sunt arestaţi pentru că au organizat un grup cu scopul de a tipări clandestin un ziar. Mai multe incidente arată ca situaţia era departe de a fi calmă. Au apărut pe zidurile diferitelor oraşe manifeste anti-Ceauşescu, anti-comunism. Altele cereau trecerea la acţiune şi demisia lui Ceauşescu. Au fost risipite manifeste în diferite zone aglomerate din marile oraşe, fără ca Securitatea să dea de urma făptaşilor. O explozie a incendiat statuia lui Lenin din Bucureşti. Erau semne că apatia tradiţională a societăţii româneşti era un capitol încheiat şi ca nemulţumirea se manifestă în mediile sociale cele mai diferite. În întreprinderi, în armată, în mediile culturale şi în cele profesionale. Situaţia devenea din ce în ce mai critică pentru un regim, izolat în vechile sale metode care acum se dovedeau incapabile să mai mobilizeze populaţia. În întreprinderi se semnalează numeroase încetări ale lucrului. Modul de plată, care nu mai garanta salariul minim şi lega totul de un plan iluzoriu, nemulţumea toată lumea. Sub diferite pretexte - care trădau de fapt falimentul - salariile se plăteau numai în parte. Eşecul economic al regimului era o realitate care nu mai putea fi ascunsă. Frigul din locuinţe, efect al crizei de energie, lipsa celor mai elementare produse, de la carne, ouă, unt, pâine, la benzina, cărbune, lemne, erau dublate de o atmosferă de teamă indusă de presiunea ideologică, de campania pro regim din mass-media, de prezenţa patrulelor mixte pe străzi, cu miliţieni si militari. Toate astea făceau ca România să arate ca o ţară ocupată. Era un indicator că România se găsea la sfârşitul unui ciclu istoric. Era vizibil că domnia sfârşea, că regimul nu mai avea resurse, că se afla în agonie şi părţile se pregăteau de confruntarea finală. La 4 februarie 1989 în Belgia, la Bruxelles, se anunţa că 1 000 de sate au adoptat 1 000 de sate din România ameninţate să fie distruse. Două săptămâni mai târziu, în Franţa alte 2100 localităţi se înfrăţesc cu tot atâtea sate româneşti. Consiliul Europei adoptă o rezoluţie care condamnă „programul de sistematizare a satelor „impus de Ceauşescu. Că situaţia este dramatică se vede din faptul că în 1988, 20 000 de români (etnici români şi maghiari) trec graniţa clandestin în Ungaria. În anul 1989 exodul se amplifică. Autorităţile întăresc măsurile de pază fără să reuşească să oprească exodul.4

La 12 aprilie 1989, Ceauşescu anunţa - ca pe un mare triumf - că a reuşit plata datoriei externe. Preţul acestei aventuri economice a fost ruinarea ţării. Sărăcirea ei cu efecte ireperabile pentru decenii. Drama consta în aceea că poporul român a făcut uriaşe eforturi, ca să returneze creditele cerute de Ceauşescu, fără să aibă vreun folos. Creditele au fost folosite pentru proiectele megalomane ale dictatorului şi nu pentru îmbunătăţirea performanţei economice pentru modernizarea infrastructurii, pentru creşterea standardului de viaţă. Românii sunt mai săraci în 1989, când s-a terminat returnarea datoriei externe, de 11 miliarde de dolari, decât în anii 70, când au fost contractate, iar ţara este în faliment, ruinată de aberaţia ideii lui Ceauşescu că fără datorii va fi mai liber în atitudinile sale. În plus, populaţia nu a fost niciodată consultată cu privire la oportunitatea acestor împrumuturi şi a destinaţiei lor. În aprilie, într-un exerciţiu de mistificare, au loc mari ceremonii, o campanie de presă orchestrată de secţia propagandă CC al PCR - care exalta „victoria” ca pe instaurarea deplinei suveranităţi. O lege interzice să se facă alte împrumuturi externe. Plata datoriei externe era o garanţie a independenţei ţării, după Ceauşescu. Dictatorul nu întârzie să se lanseze în atacuri împotriva Occidentului. Perestroika şi glasnost-ul lui Gorbaciov sunt atacate, tratate ca nişte capitulări în faţa capitalismului. Ceauşescu crede că astfel se poate sustrage unei istorii care devine tot mai presantă. La 19-20 aprilie are loc o sesiune a Marii Adunări Naţionale - un ritual de preamărire a dictatorului şi clarviziunii sale, care dusese ţara la un asemenea succes. De fapt, ţara era complet ruinată. Populaţia aştepta ca după plata datoriilor să se ia masuri de relaxare, ca penuria de alimente şi de energie să fie rezolvată, ca în întreprinderi atmosfera se îmbunătăţească şi ca salariile sa ajungă din nou întregi. Ceauşescu continuă austeritatea preferând să aloce resursele ultimul său proiect, Casa poporului. Nimic din standardul de viaţă al populaţiei nu se schimbă.

România izolată pare, prin voinţa lui Ceauşescu, mereu determinat să îşi apere puterea absolută, ieşită din realitate.

În URSS, la 26 martie, au loc alegeri libere pentru prima dată după 1917. Dar România lui Ceauşescu rămâne o citadelă a stalinismului. La Varşovia, în aprilie se semnează acordul de la masa rotundă dintre Solidarnosc şi reprezentanţii puterii. Situaţie de neimaginat la Bucureşti, unde dictatorul se răfuieşte cu semnatarii „Scrisorii celor şase” şi le interzice intelectualilor care au îndrăznit să îl conteste dreptul de a publica. 4 iunie este o zi critică pentru Ceauşescu. Două evenimente de sens contrar se produc. În Polonia au loc alegeri parţial libere, primele în blocul sovietic din anii ‘40. Ele sunt câştigate categoric de opoziţie. În aceeaşi zi, la Beijing autorităţile înăbuşă prin violenţă protestul în favoarea democraţiei din piaţa Tien An Men. Ceauşescu, care a început să se teamă, observă, compară. În decembrie 1989, când va fi înfruntat el însuşi de protestele de la Timişoara, şi apoi la Bucureşti, Cluj, Sibiu, Braşov, vă aplică soluţia chineză. La 16 iunie este reînhumat la Budapesta Imre Nagy şi camarazii lui, în prezenţa a 250.000 de persoane. Era un semnal pentru Bucureşti că istoria se întoarce. La 7-8 iulie la Bucureşti are loc reuniunea la vârf a Pactului de la Varşovia. Gorbaciov şi gazda lui, Ceauşescu, se ceartă fără menajemente.5, Ceauşescu aparţine taberei conservatorilor din blocul sovietic, alături de Erick Honecker, Todor Jivkov şi Gustav Husak). Poziţiile sunt ireconciliabile. Ceauşescu respinge orice schimbare. El nu vrea sa renunţe la ceea ce s-a numit „rolul conducător al partidului”, la supremaţia sa personala, pe care Gorbaciov şi reformatorii, le vedeau ca principalele cauze ale eşecului. În iulie, George Bush face o vizită oficială, în Ungaria şi Polonia, ţările cele mai deschise la schimbare din blocul sovietic pentru a le încuraja. Bush a refuzat să vină în România. În calitate de vicepreşedinte SUA, în 1983, Bush a fost ultimul demnitar american de rang înalt care a fost la Bucureşti. Vremurile când liderii occidentali poposeau frecvent în România, la invitaţia lui Ceauşescu, erau demult trecute. Ceauşescu devenise din 1985 nefrecventabil. Situaţia arată parcursul lui, din anii 60, când era văzut ca un lider tânăr, reformator, dinamic, care avea curaj sa sfideze URSS, până la imaginea unui bătrân fanatic, considerat „nebun”, „marele bolnav al Europei” de la sfârşitul anilor 80. În luna august, când în Polonia se pregăteşte primul guvern necomunist din istoria postbelică a Europei de Est, Ceauşescu cere intervenţia militară a Pactului de la Varşovia, deşi cariera sa internaţională începuse de când a criticat în august 1968 lichidarea „primăverii de la Praga” la ordinul Moscovei. Dar poziţiile noncoformiste în raport cu URSS ale lui Ceauşescu de-a lungul timpului s-au datorat, de fapt, temerii că orice schimbare în blocul sovietic, ar fi dus inevitabil şi la înlocuirea sa şi a clanului său. Regimul comunist de la Bucureşti degenerase ireversibil. Poziţia lui Ceuşescu înseamnă refuzul oricărei schimbări, a oricărei reforme. Adevărata natură a regimului, neostalinist, reacţionar, incapabil de a se adapta, iese încă o dată la suprafaţă.

Toamna anului 1989 aduce extincţia regimurilor comuniste. La 12 septembrie se instalează la Varşovia primul guvern necomunist de după cel de-al doilea război mondial. La 18 octombrie, la o săptămână după vizita lui Gorbaciov şi cerebrarea a 40 de ani de la înfiinţarea statului est-german, Erich Honecker este silit să demisioneze. La 9 noiembrie, zidul de la Berlin, simbolul împărţirii Europei, este deschis. Todor Jivkov, din 1954 liderul Bulgariei, este înlăturat la 10 noiembrie. În Cehoslovacia au loc masive demonstraţii de strada care paralizează regimul. Spre deosebire de Bucureşti, unde Ceauşescu va recurge la violenţa, liderii comunişti negociază cu opoziţia pentru a evita o baie de sânge. Parlamentul, condus de Alexandr Dubcek, fostul al lider al primăverii de la Praga, îl alege preşedinte pe disidentul Vaclav Havel. În Ungaria Partidul comunist (PMSU) se transformat în partid socialist, acceptând pluralismul politic şi alegerile libere. Acesta este climatul extern în care are loc la sfârşitul lunii noiembrie la Bucuresti al XlV-lea Congres al PCR. Pe plan intern este o stare de asediu nedeclarată oficial, dar reală. Ceauşescu ţine un discurs de 5 ore, ovaţionat de 67 de ori de cei 3308 delegaţi. El respinge situaţia creată, avertizează asupra pericolelor capitalismului caracterizat prin „şomaj, oameni fără locuinţe, analfabetism, la asta se mai adaugă crima şi drogurile…”Denunţă pactul Ribbentrop-Molotov, într-un efort de a mobiliza in favoarea lui opinia publică. Prezintă plata datoriei externe ca pe un mare succes, care pune capăt unei lungi perioade de dependenţă de monopoluri străine şi de capitalul străin. Nu spune nimic despre prăbuşirea regimurilor comuniste, dar aminteşte insistent despre perioada de înflorire pe care o cunoaşte România. Congresul îl realege în unanimitate pe Nicolae Ceauşescu secretar general al PCR. Din CC mai fac parte numeroşi membri ai familiei şi clanului său. Două săptămâni mai târziu, la Malta, liderii SUA şi URSS George Bush şi Mihail Gorbaciov, declară că „războiul rece” s-a terminat. Regimurile comuniste au fost expresia polarizării lumii de după al doilea război mondial. Aşadar şi efectele războiului rece erau epuizate. În contextul dispariţiei „lagărului socialist” şi a lipsei oricărui suport intern din partea populaţiei, regimul lui Ceuauşescu intră în faza terminală. Întâlnirea de la Moscova dintre liderii Pactului de la Varşovia, din decembrie 1989, certifică această realitate. Blocul sovietic a supravieţuit atâta vreme cât liderii de la Kremlin, au rezolvat situaţiile de criză folosind forţa. Odată ce ei au refuzat să mai susţină cu militari aceste regimuri, ele au dispărut în câteva luni de pe scena istoriei. Puse faţă în faţă cu popoarele respective, partidele comuniste şi guvernele lor s-au prăbuşit. Fanatic ideologic, Ceauşescu, rupt de realitate, crezând că regimul său are o substanţă reală, că se bucură de susţinerea societăţii româneşti şi că reprezintă „viitorul luminos al omenirii”- în ciuda mizeriei generale, a falimentului economic, a disperării la care adusese ţara, a sperat să supravieţuiască politic, hotărât să recurgă la orice mijloc pentru a se salva.

În decembrie 1989, după 45 de ani de regim comunist, România se află la sfârşitul unui ciclu istoric. Este o situaţie revoluţionară caracterizată prin incapacitatea instituţiilor de a rezolva problemele impuse de societate. Prin vulnerabilităţile create de mediul politic european (prăbuşirea blocului sovietic), dar şi datorită celor interne (faliment economic, izolarea totală a dictatorului şi a clanului său), România este cea mai expusă pentru un deznodământ de natură revoluţionară. Criza a fost generată chiar de naşterea acestui regim la sfârşitul anilor 40 şi nu s-a încheiat decât în 1989. Regimul comunist a fost unul antimodern, primitiv, care a trecut odată ce preluat puterea - ca un regim de ocupaţie străină - la lichidarea elitelor româneşti şi a instituţiilor democratice, a economiei de piaţă şi a proprietăţii private. Au fost anihilate pe durata a 45 de ani, achiziţiile făcute pe drumul modernizării vreme de mai mult de un secol. A fost un uriaş pas înapoi, care a dus la sărăcie cronică, la distrugerea mai multor generaţii, la izolarea ţării, la risipirea resurselor umane şi materiale, la alienarea individului şi masificarea societăţii, la distrugera tradiţiilor şi a culturii naţionale. Regimul a avut o natură criminală, în sensul că a generat (instigat, ordonat, comis) crime împotriva umanităţii. S-a fondat prin violenţa în anii 40. Natura sa a fost una violentă; a produs sute de mii morţi în închisori şi lagăre. A distrus milioane de oameni în diferite forme de represiune, tratament inuman, atitudini criminale, sau prin decizii cu efecte devastator asupra mediului, economiei, vieţii umane în general. A fost un regim care a redus populaţia la condiţia de sclavi, exploatând-o nemilos sub pretextul construirii unei societăţi utopice, a egalităţii şi libertăţii. Regimul a fost pe toată durata sa unul ilegitim şi a sfârşit aşa cum s-a născut şi a trăit: prin violenţă.

La 16 decembrie 1989, la protestul locuitorilor Timişoarei, regimul foloseşte forţa pentru a împrăştia mulţimea. A doua zi, duminica 17 decembrie, din ordin, armata deschide focul, se înregistrează morţi şi răniţi. În acelaşi timp, se desfăşoară şedinţa comitetului executiv al PCR. Dictatorul consideră că „Avem de a face cu amestecul unor cercuri străine, agenţii de spionaj…Mai mult se ştie ca atât Estul cât şi Vestul au decis împreună să schimbe lucrurile şi folosesc toate mijloacele posibile… „ E de părere că armata, miliţia, securitatea nu au reacţionat cu suficientă violenţă, că ieşiseră din cazărmi fără muniţie de război, nepregătite sa treacă la represalii. „Nişte huligani atacă sediul PCR şi soldaţii şi ofiţerii nu fac nimic”. Elena Ceauşescu adaugă „Trebuia să trageţi în ei, ar fi căzut şi atunci trebuia să îi băgaţi la închisoare.“ Ceauşescu ameninţă cu demisia, dar se răzgândeşte. Organizează un baraj informaţional, oraşul e complet izolat cu ajutorul trupelor. Sunt trimişi oameni de încredere pentru a înăbuşi revolta, Ion Coman, secretar al CC al PCR, general maior Ştefan Guşe, şeful statului major al armatei, ministru adjunct, general locotenent Victor Stănculescu, general locotenent Mihai Chiţac. Represaliile reîncep, armata la ordinul acestora deschide foc asupra mulţimii. Înainte de a pleca pentru două zile din ţară, Ceauşescu transmite primilor secretari de judeţ „Suntem în stare de război”. Sensul real al acestei expresii era „un război purtat împotriva poporului de clanul său aflat pe punctul de a pierde puterea” - care releva perfect prăpastia dintre nomenklatura comunista şi societatea românească, adevărata natură a acestor raporturi, bazate pe asuprire, forţă. Trădează şi totala neaderenţă a nomenklaturii la interesele societăţii româneşti, în ciuda celor 4 decenii cât s-a aflat la putere. Cu propaganda naţionalistă decredibilizată, cu decenii de spălare a creierului menite să producă ipoteticul „om nou” dependent de cultul personalităţii şi de miturile factice ale comunismului, adevărata natură a raporturilor dintre regimul de dictatură şi societate este evidentă.

Ceauşescu - crezând că are o situaţie sigură - pleacă pentru două zile din ţară lasând în loc pe propria lui soţie şi pe Manea Mănescu. La Timişoara sunt trimişi alţi emisari să ia măsuri dure de represiune, sub conducerea lui C-tin Dăscălescu şi Emil Bobu. Prin numărul mare de personaje din anturajul dictatorului prezente în oraşul răsculat, sau în poziţii de comandă şi control la Bucureşti, întreg regimul se identifică cu masacrul.

Revolta nu poate fi înfrântă, se declară greva generală, şi se ia în stăpânire oraşul. Armata fraternizează cu răsculaţii. Miercuri 20 decembrie, întors în ţară, Ceauşescu, apare la televiziune unde declară că „la Timişoara, elemente ostile, agenţi străini, huligani, fascişti şi trădători „au provocat tulburări. Pretinde că este o conspiraţie străina contrară intereselor României. Nu pronunţă nici un cuvânt de regret pentru victime. Refuză posibilitatea unei negocieri, a unui dialog cu insurgenţii. In alte ţări din fostul bloc sovietic, puterea fusese negociată, pentru a se evita violenţele. Transferul puterii s-a făcut paşnic, fără victime omeneşti. Singura lui soluţie este pentru Ceauşescu folosirea violenţei. Nu se gândeşte să îi pedepsească pe făptuitorii crimelor din zilele precedente, nici să negocieze cu insurgenţii, nici să cedeze puterea. Mitingul convocat la Bucureşti a doua zi, are drept scop să mobilizeze încă odată mulţimile în jurul cultului persoanei sale. Pentru asta agită pentru ultima dată sloganele ştiute: despre pericolul extern, apărarea suveranităţii naţionale, viitorul luminos al omenirii, grija faţă de om a regimului, independenţa României etc. Mulţimea nu se mai lasă manipulată, se revolta, pune stăpânire pe bulevardele centrale, apoi pe întreg oraşul. Este o revoltă a populaţiei urbane din câteva mari oraşe. După Timişoara şi Bucureşti, urmează Cluj, Sibiu, Braşov etc. Ceauşescu dă ordin de represiune în după amiaza aceleiaşi zile. La miezul nopţii Armata trece la represalii. Se înregistrează morţi, răniţi, se efectuează arestări. A doua zi, populaţia ocupă centrul oraşului. Clădirea CC al PCR sediul puterii comuniste este părăsită de soţii Ceauşescu, cu un elicopter. Regimul comunist s-a prăbuşit, mulţimile insurgente invadează clădirea. Cei doi sunt arestaţi în aceeaşi zi, iar la 25 decembrie în cazarma Târgovişte sunt judecaţi într-un simulacru de proces şi executaţi. 45 de ani de istorie sângeroasă, violentă, nelegitimă se termină aici.

România, a fost singura ţară din Europa de Est care în procesul revoluţionar din toamna 1989 a înregistrat morţi şi răniţi. Anume, 1104 morţi; 162 până la 22 decembrie 1989 şi 942 între 22 şi 27 decembrie. Regimul s-a prăbuşit în urma unei masive mişcări de protest a populaţiei urbane, care a distrus centrele de putere ale regimului Ceauşescu. A fost o revoltă populară care s-a desfăşurat între 16 şi 22 decembrie. Mediul extern - prăbuşirea regimurilor comuniste - a fost o circumstanţă favorizantă. În România, în decembrie 1989 s-a produs o revoltă cu caracter spontan, alimentată de nemulţumirea maselor sărăcite, umilite, minţite, care nu îşi mai puneau nici o speranţă în capacitatea regimului de a mai rezolva problemele cu care se confrunta. Acestui element esenţial i s-a alăturat preluarea puterii de grupuri şi persoane din eşaloanele secundare ale vechiului regim. Asta ne determină să subliniem că fenomenul de „continuitate” a fost mai puternic decât cel de discontinuitate, de ruptură, prezent de obicei în situaţii de criză revoluţionară. Totuşi, apreciem că momentul 16 - 22 decembrie a fost începutul unui lung proces care a dus treptat, după mai multe scrutinuri, o nouă constituţie şi reforme structurale, la instalarea unui regim democrat.

STELIAN TĂNASE - Prof. dr. la Facultatea de ştiinţe Politice. Ultimele cărţi publicate sunt: Zei şi semi­zei. La început de secol (2004), Clienţii lu’ tanti Varvara (Editura Humanitas, 2005).

 sus