Introducere

Primită într-un val secundar în clubul select al Uniunii Europene, România a trebuit să se adapteze rapid la cerințele formale ale apartenentei la această organizaţie. După ani de negociere, România părea că este compatibilă cu cerințele tratatelor, dar imediat după aderare a venit o noua probă: alegerile pentru Parlamentul European.

Până în acel moment, România a fost reprezentată în PE de membrii ai parlamentului național, selectați pe baza unui algoritm proporțional.

De la aderarea din 2007, în România au avut loc trei scrutinuri europene. Deși petrecute într-un interval de doar șapte ani, prea scurt pentru a observa modificări de substanță în sistemul politic românesc, analiza celor trei alegeri permite totuși formularea unor concluzii pertinente.

Prezentul articol îşi propune să analizeze alegerile europarlamentare din România, cu precădere a următoarelor aspecte:
– în ce măsură alegerile respectă tiparele alegerilor din întreaga uniune şi din Europa centrală şi de est?
– este verificabilă teoria second order elections?
– există anumite particularităţi ce pot fi observate la alegerile europarlamentare din România?

Teoria privind clasificarea alegerilor europene ca fiind de rang secundar datează încă de la primele confruntări electorale din 1979 şi în ciuda unor corecții sau critici minore, își dovedește viabilitatea şi în prezent.[1]

În esență, aceasta statuează trei modele de comportament electoral:
– participarea la vot este mai scăzută decât la alegerile naționale (cele care duc la alegerea șefului executivului);
– partidele aflate la guvernare sunt sancționate prin vot (de regulă, sancțiunea este cu atât mai mare, respective voturile acordate partidelor mai puține, cu cât perioada scursă de la alegerile naționale este mai mare);
– partidele mici (sau non-mainstream) tind să aibă o performanță electorală mai bună decât la alegerile naționale.

Nu în ultimul rând, teoria prezumă că marile teme privind tot din zona politicii naţionale. Totuși, studii recente arată că această explicație poate suferi anumite corecții, mai exact faptul că alegătorii (cei cu viziuni mai eurosceptice), în cazul în care sunt nemulțumiți de poziția prea pro-europeană a partidului guvernamental pe care îl susţin, tind să voteze cu alte partide.[2]

Deși teoria second order elections este utilizată în acest text ca argument principal, totuşi în cazul României aceasta trebuie folosită cu o anumită prudență. În primul rând, cele trei alegeri europene s-au desfăşurat într-un interval de doar 7 ani. În al doilea rând, România a parcurs un singur ciclu de 5 ani întreg între alegeri, adică prea puţin pentru a avea repetiţii suficiente pentru emiterea unor concluzii ferme.

În mod paradoxal, deşi suportul pentru proiectul comunitar este la cote ridicate în Romania, prezenţa la vot a fost una dintre cele mai scăzute, inclusiv la primele alegeri, considerate a avea o încărcătură simbolică mai consistentă. Spre mirarea multor cercetători sau politicieni, participarea la alegerile europarlamentare în statele foste comuniste a fost una foarte scăzută, cu cifre uluitoare, de 13% în Slovacia şi 18% în Cehia in 2014 sau 20% în Polonia în 2004. România se încadrează undeva pe la mijlocul grupului de state foste comuniste, la distanţă de media statelor din vestul Europei. De ce acest paradox, al unei prezenţe scăzute la vot, deşi exista un sprijin puternic pentru UE?, este o altă întrebare la care acest text doreşte să raspundă.

Din punct de vedere metodologic, optez pentru analiza electorală, mai exact analiza rezultatelor celor trei alegeri. De asemenea, consider contextul politic ca fiind relevant pentru aceste alegeri, astfel că va fi trecută în revistă şi perioada pre-electorală. Întrucât analize sociologice sau a camaniilor electorale au mai fost publicate, astfel de abordări vor fi secundare în acest studiu.[3]

2007

Anul 2007 a evoluat în aceeași notă de tensiune dintre cele două palate ce exista deja din 2005. Imediat dupa aderare, apar dipute dintre primul-ministru şi doi dintre miniştrii apropiaţi de preşedinte, anume Mihai Razvan Ungureanu şi Monica Macovei. Primul îşi dă demisia în februarie, la cererea şefului executivului. Împotriva Monicai Macovei este depusă o moţiune simplă, adoptată de Senat. Conflictele au continuat, astfel ca la 1 aprilie primul-ministru anunţă eliminarea Partidului Democrat de la guvernare. Doar câteva zile mai târziu, guvernul minoritar PNL-UDMR este votat în parlament, cu sprijinul PSD. Peste câteva săptămâni, în urma unui raport întocmit de o comisie parlamentară condusă de Dan Voiculescu, Parlamentul Romaniei aprobă cererea de suspendare a preşedintelui Traian Basescu. Referendumul de demitere a avut loc în 19 mai 2007 iar rezultatul acestuia a fost net în favoarea preşedintelui: 75% din cei prezenti la vot s-au exprimat pentru menţinerea lui Traian Băsescu în fruntea statului. Evenimentul politic a generat disputa dintre Basescu şi parlament, denominat prin acel celebru „cei 322”. Din acel moment, preşedintele a lansat periodic atacuri la adresa parlamentului, iniţiind chiar două referendumuri împotriva acestei instituţii.

În acest context încărcat, cu eliminarea unui partid important din coaliţia de guvernare şi cu o acţiune de suspendare a preşedintelui au fost inițiate primele alegeri europarlamentare din România.

Regula europeană stabilește ca alegerile să se desfășoare la finalul lunii mai sau începutul lunii iunie. Recent aderate, Romania si Bulgaria s-au conformat acestei cerinţe şi au stabilit pentru mai 2007 data pentru primele alegeri europarlamentare. Doar că în Romania, din nou, „viaţa a bătut filmul” astfel că, spre deosebire de Bulgaria, România a amânat alegerile europarlamentare pentru toamna acelui an.

Oficial, motivul a fost climatul politic necorespunzător, ceea ce ar fi dus la o lipsă de interes a opiniei publice faţă de aceste alegeri[4] PNL şi PSD în principal nu doreau ca alegerile europarlamentare să se suprapună cu referendumul de suspendare a preşedintelui Băsescu, procedura suspendării fiind în desfăşurare iar posibilul refendum fiind aşteptat tot în luna mai, data iniţială a alegerilor europarlamentare. În plus, Traian Băsescu dorea iniţierea unui referendum pentru modificarea sistemului electoral şi exista pericolul ca toate aceste evenimente electorale să se desfășoare în duminici diferite în luna mai, cu riscul de a demobiliza alegătorii. Nu în ultimul rând, Partidul Naţional Liberal avea o situație precară în sondaje, şi exista riscul ca un procent mic obținut la alegerile europarlamentare să afecteze imaginea partidului de guvernământ.

În continuare, peisajul politic a fost dominat de disputa dintre Traian Basescu şi PD, pe de o parte, şi Călin Popescu Tariceanu, PNL şi parţial PSD, pe de altă parte. Doua momente au ieşit în evidenţă în tot acest şir de neînțelegeri politice: moțiunile de cenzură din iunie, prima inițiată de PD şi respinsă fără probleme, şi cea din septembrie, propusă de PSD. Aceasta din urmă, extrem de controversată în interiorul PSD, a fost depusă mai degrabă din dorința de a sublinia statutul de partid de opoziţie, şi ca o penalizare a guvernului pentru respingerea unor solicitări venite dinspre sociali-democrați. Într-un final, la începutul lui octombrie 2007, moțiunea fost respinsă, existând indicii că împotriva ei au votat chiar şi parlamentari PSD.

Deși tema modificării sistemului electoral exista de ceva timp pe agenda politicienilor şi a opiniei publice, primul pas a fost făcut de președintele Băsescu, care a inițiat un referendum privind adoptarea unui sistem cu doua tururi de scrutin. Dincolo de ideea de reformă electorală, obiectivul era acela de a lovi în cei „322”, adică parlamentarii care au votat suspendarea președintelui şi care au ajuns în parlament pe liste de partid, de unde expresia de „listaci”.

Am făcut acest excurs privind perioada preelectorală pentru a sublinia contextul în care se desfășurau aceste alegeri, dar şi pentru a sublinia că disputele şi temele interne au dominat aproape în totalitate agenda de campanie, puține dezbaterii ducându-se în jurul temelor europene. Printre principalele subiecte abordate s-au numărat (tot) suspendarea din primavară a preşedintelui, bugetul pe 2008, reforma constituţională şi modificarea sistemului electoral. În puţine situaţii s-au dezbătut chestiuni legate de Uniunea Europeană, fapt cu atât mai stânjenitor cu cât aderarea României nu s-a facut în urma unui referendum, ci printr-un simplu vot al parlamentului.[5]

Nici listele de partid nu au fost ocupate de candidați cunoscuți, cu exceptia PLD (Theodor Stolojan) şi a PSD, cu mai mulţi foşti miniștri pe locuri eligibile. În aceste condiții, electoratul a preferat să nu iasă la vot, astfel că la aceste alegeri s-a înregistrat cea mai slabă prezentă la vot după 1989: 29,46%.

Participarea la referendum a fost şi mai scăzută, doar 26,51% dintre alegători fiind interesaţi de schimbarea sistemului electoral. În acest punct, se pot face două observații. În primul rând, deşi menit ca un instrument de mobilizare a electoratului, referendumul a creat senzaţia că este vorba doar de o nouă dispută între președinte şi prim-ministru. Ca atare, electoratul a preferat să nu valideze disputa, iar dintre cei care au ieșit totuși la votul pentru Parlamentul European, doar 90% au preferat să se pronunțe şi la referendum.

Învingătorul incontestabil al alegerilor a fost Partidul Democrat.[6] Partidul a avut o prestaţie bună la guvernare şi l-a susţinut permanent pe preşedintele Băsescu, a cărui legitimitate a fost reconfirmată după referendumul din luna mai. Social-democrații se aflau la capătul unui joc dublu, de partid de opoziţie dar care sprijină informal guvernul. De altfel, PSD a obţinut unul dintre cele mai slabe rezultate la alegerile post-decembriste, în puţine cazuri partidul situându-se sub 30%. Liberalii nu au reuşit să convertească o guvernare relativ stabilă şi cu creşteri economice în suport electoral.[7] Disputele continue cu preşedintele Basescu, dar şi desprinderea din partid a facţiunii Stolojan-Stoica a făcut ca scorul partidului să se situeze sub 15%. Este interesant de observat că la trei ani de la alegerile din 2004, când liberalii şi democraţii au obţinut în cadrul Alianţei DA un scor de 30%, procentele cumulate ale celor trei partide ce se originau în alianță s-au situat la borna a 50%. Mai mult decât atât, cele trei partide ar fi reușit să obţină 22 de mandate ipotetice din cele 35.

Tabel 1. Rezultate alegeri europarlamentare 2007

	Voturi	Procent	Mandate
PD	1.476.105	28,81	13
PSD	1.184.018	23,11	10
PNL	688.859	13,44	6
PLD	398.901	7,78	3
UDMR	282.929	5,52	2
László Tőkés (independent)	176.533	3,44	1
PNG CD	248.863	4,85	0
PRM	212.596	4,15	0
Total	5.370.171		35

Sursa: Autoritatea Electorală Permanentă, http://alegeri.roaep.ro/?alegeri=test-europarlamentare accesat 12.12.2016

Surpriza alegerilor a constituit-o scorul bun a PLD, recent înfiinţat, precum şi a independentului László Tőkés. Liberal-democraţii, recent apăruţi pe scena politică romanească, au atins un procent mulțumitor, având în vedere că partidul exista de doar câteva luni. László Tőkés, aflat în conflict cu conducerea UDMR, a decis să candideze independent. În mod evident, cele mai multe voturi au venit din zona electoratului maghiar. Aflat în pericol de a nu trece pragul electoral, UDMR s-a mobilizat exemplar: în judeţele Harghita şi Covasna s-a înregistrat cea mai mare prezenţă la vot, cu 45%, respectiv 39%. Foarte aproape de intrarea în Parlamentul European a fost gruparea lui George (Gigi) Becali, PNG-CD, doar 8000 de voturi lipsindu-i acest partid pentru a depăși pragul electoral şi a obține două mandate.

De remarcat absenţa din lista partidelor care au atins pragul electoral a PRM, care pentru prima dată după 1992 rămâne fără mandate. Deşi a avut o revenire în 2009, rezultatul a arătat clar că partidul, bazat exclusiv pe imaginea unui lider locomotivă electorală, şi-a atins limitele.

2009

În bună tradiție a alegerilor din Romania, şi europarlamentarele din 2009 s-au desfăşurat în momente de cumpănă politică. Alegerile au urmat unui şir de patru confruntări electorale, organizate la câteva luni unele de altele: referendumul de demitere din 2007, europarlamentarele din 2007, localele din 2008 şi parlamentarele din același an.[8] Faţă de alegerile anterioare, care au avut loc într-un climat relativ stabil, cele din 2009 s-au desfășurat într-o atmosferă ce începea să devină conflictuală, delimitata de doua axe: alegerile din 2008, care, în absența unui partid învingător, au dus la necesitatea unei mari coaliții (PDL+PSD) şi cele prezidențiale din noiembrie 2009, alegeri în care se confruntau chiar cele două partide din coaliția de guvernare.

Peste toate s-a suprapus şi debutul crizei economice, care la momentul iunie 2009 încă nu producea efecte semnificative în societate şi economie, deşi în mediul privat au apărut dificultăţi.

De fapt, anul politic 2009 a început în decembrie 2008. Atunci, după alegerile parlamentare, președintele statului l-a nominalizat pe Theodor Stolojan la funcția de prim-ministru. Spre surpriza generală, acesta a refuzat nominalizarea, astfel că președintele a fost nevoit să apeleze la primarul orașului Cluj-Napoca (şi președinte al PDL), Emil Boc. Acesta a fost validat fără probleme şi s-a bucurat în primele luni ale anului de o majoritate confortabilă în Parlament.

Aparent, alegerile europarlamentare s-au desfășurat în liniște, un factor favorabil în acest sens fiind faptul că cele două mari partide româneşti se aflau împreună în coaliţia de guvernare, ceea ce a mai redus din tonul campaniei electorale. De altfel, cele partide dominau scena politică, nu doar prin participarea la guvernare, ci şi prin numărul aleșilor locali, a organizațiilor şi resurselor.

În cazul PDL s-a întâmplat un fenomen oarecum curios, anume „depedizarea” listei. Primii patru candidaţi nu proveneau din fostul Partid Democrat, ba chiar mai mult, trei dintre aceştia se originau mai degrabă în anturajul non-partidist al preşedintelui Băsescu, fiind plasaţi pe liste cu intenţia de a aduce un plus de imagine.[9] De altfel, această strategie a specialiștilor din afara partid-ului/-elor a fost continuată de președintele Băsescu şi câteva luni mai tarziu, când România l-a nominalizat în Comisia Europeană pe Dacian Cioloş şi nu pe un membru de partid.

Liberalii nu au reuşit să depăşească momentul ieşirii de la guvernare, mai ales că au fost în discuţii avansate cu PDL pentru a rămâne la putere şi după alegerile din 2008. Deşi singurul prim-ministru liberal de după 1989, Calin Popescu Tăriceanu a pierdut competiţia internă din partid, alegerile interne fiind programate cu doar două luni înaintea celor europarlamentare. În mod evident, reorganizarea şi reaşezarea apelor au afectat prestația acestui partid în iunie 2009, cu toate că PNL a încercat o strategie interesantă, anume cea a plasării unor candidaţi de sex feminin pe primele patru poziții.

Singurele elemente notabile ale campaniei au venit mai degrabă din zona ştirilor mondene şi nu a vreunor dezbateri pe politici europene. Astfel, în urma unor acuzaţii de nepotism, Elena Băsescu a demisionat din PDL şi s-a înscris ca independent în cursă (fiind totuşi sprijinită informal de foștii săi colegi).[10] La doar câteva zile, George Becali este arestat pentru lipsire de libertate. Cum patronul echipei Steaua se bucura de o anumită popularitate, iar arestarea a stârnit vâlvă, Corneliu Vadim Tudor a decis invitarea acestuia pe lista de candidați ai PRM, deși între cei doi au existat anterior destule conflicte verbale.

Este posibil ca la această atmosferă de calm să fi contribuit şi faptul că toate partidele româneşti au manifestat o abordare pozitivă faţă de Uniunea Europeană, atitudinile eurosceptice fiind aproape inexistente. Nu în ultimul rând, românii se numără printre cei mai europenii cei mai favorabili construcției comunitare, după cum arată toate Eurobarometrele.

Rezultatele au fost aproape identice cu cele de la alegerile europarlamentare din 2007, cel puţin ca tendinţă. Este adevărat că cele două partide aflate la guvernare, PDL şi PSD au obţinut scoruri puţin sub cele din 2008, dar consider că cele unu-două procente nu pot constitui o scădere care să confirme teoria second order elections.

Tabel 2. Rezultate alegeri europarlamentare 2009

	Voturi	Procent	Mandate
Alianța Electorală Partidul Social Democrat + Partidul Conservator	1.504.218	31,07%	11
Partidul Democrat Liberal	1.438.000	29,71%	10
Partidul Național Liberal	702.974	14,52%	5
Uniunea Democrată Maghiară din România	431.739	8,92%	3
Partidul România Mare	419.094	8,65%	3
Elena Băsescu	204.280	4,22%	1
Total	5.035.299	100 %	33

Sursa: Autoritatea Electorală Permanentă, http://alegeri.roaep.ro/?alegeri=europarlamentare-2009, accesat 11.12.2016

Scrutinul a adus şi câteva elemente noi, chiar neobișnuite în Romania la alegeri precum cele locale sau parlamentare. În primul rând, un nou candidat independent a reușit sa acceadă în PE. În al doilea rând, infirmând regula care spune că un partid ieşit din circuitul puterii nu își mai poate reveni, PRM a depăşit eşecul electoral din 2008 reușind să obțină 3 mandate, cu un scor de aproape 9%.

Totodată, a fost printre puţinele cazuri după 1989 în care PSD a fost învins în mediul rural, PDL fiind cel care a reuşit această performanţă.[11]

Trebuie făcute câteva precizări privind observaţiile anterioare. Atât în 2007, cât şi în 2009, candidaţii independenţi nu erau rezultatul vreunui efort al societăţii civile sau reprezentanţi ai unui curent non-partizan al societăţii. Atât László Tőkés, cât şi Elena Băsescu, proveneau din elita unor partide, parasindu-le pe acestea doar înainte de alegeri, în ultimul caz, cu doar câteva luni mai devreme.[12]

Revenind la Elena Băsescu şi presupunând că majoritatea voturilor acordate fiicei președintelui a provenit din zona electoratului PDL, se poate concluziona că acest partid ar fi putut obține aproape 34%, ceea ce ar fi putut reprezenta cel mai bun scor al acestui partid înregistrat vreodată.

Partidul România Mare s-a aflat în declin constant de la vârful din 2000. De la 12% în 2004, partidul a ajuns la 3% în 2008, trend ce a permis emiterea ipotezei conform căreia acest partid va deveni unul marginal pe scena politică românească. Cu toate acestea, a reuşit o revenire spectaculoasă, capitalizând situația lui Gigi Becali, un personaj controversat, dar spectaculos. Depăşind conflictele din trecut, liderul PRM i-a oferit acestuia un loc pe lista partidului, fapt ce a dus la creșterea susținerii acestui partid.

UDMR a reuşit să treacă peste disputele cu László Tőkés şi i-a oferit acestuia prima poziție pe listă. Cum acesta se bucura de simpatie în rândul electoratului maghiar din afara bazei de votanţi ai UDMR, dar şi ca urmare a unei bune mobilizări (participare de aproape 41% în Harghita), formațiunea maghiară a atins aproape 9%, unul dintre cele mai bune scoruri ale acestui partid.

2014

Alegerile europene din 2014 au avut un singur element comun cu cele din 2007 şi 2009: s-au desfășurat tot cu Traian Băsescu președinte al ţării.

Dar deja scena politică internă se afla în curs de schimbare, iar modificările urmau sa fie consistente. O serie de lideri politici ai anilor 1990 şi 2000 au abandonat politica, fie din motive de uzură, fie din cauza unor probleme juridice. Personaje precum Ion Iliescu, Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc, Mircea Geoană, Dinu Patriciu, Corneliu Vadin Tudor, Valeriu Stoica sau Crin Antonescu se aflau deja în afara scenei politice sau pe cale de a o părăsi. Nici în zona partidelor situația nu era mai bună. Multe dintre acestea, bazate exclusiv pe prestația unui lider capabil sa atragă voturi, fară o politică de resurse umane, urmărind creşterea bazei parlamentare strict ca urmare a traseismului,[13] au ajuns ca într-un final sa fie nevoite să deconteze pentru stilul de politică adoptat. PRM ieșise complet din atenția opiniei publice.[14] PPDD, vedeta alegerilor din 2012 (alături de USL), nu s-a remarcat prin nimic pozitiv in legislativ, nefiind altceva decât un furnizor de parlamentari pentru celelalte partide.

PNL, ajuns la putere în 2012, alături de PSD, a fost nevoit să accepte o serie de confruntări cu partenerul de alianță, pentru ca într-un final, să abandoneze USL în februarie 2014 şi să iasă de la guvernare.[15] Mișcarea nu a fost agreată de toți membri, astfel că în doar câteva zile, o serie de parlamentari, în frunte cu fostul lider al partidului şi fost prim-ministru, Călin Popescu Tăriceanu, a ales să părăsească partidul cu intenția de a înființa unul nou. La doar câteva zile, actorul Mircea Diaconu, vicepreședinte al PNL, a fost eliminat de pe lista de candidaţi ai partidului, din cauza unui îndelungat scandal privind incompatibilitatea acestuia între diferitele poziţii publice ocupate în trecut. Nemulțumit de decizie, acesta a părăsit la rândul lui partidul, şi a optat pentru o candidatură independentă. La fel că şi în cazul lui László Tőkés sau al Elenei Băsescu, acţiunea sa a fost sprijinită informal de un partid (PSD) şi susținută de câteva posturi de televiziune.[16] Mircea Diaconu a reuşit să adune în doar câteva zile cele 100.000 de semnături necesare şi să îşi lanseze candidatura. Evident, aceste episoade nu au făcut decât să slăbească forța electorala a PNL.[17]

Pe de altă parte, PDL, principalul partid de opoziţie nu a reuşit să se folosească de această postură pentru a crește electoral. La asta a contribuit şi divorțul de principalul aliat, Traian Băsescu, care a întrerupt relațiile cu fostul său partid după ce conducerea partidului a fost preluată de Vasile Blaga, în dauna Elenei Udrea, colaboratoare apropiată a președintelui. În doar câteva luni, aceasta a părăsit partidul, împreună cu o serie de susținători şi parlamentari. De la separarea din FSN petrecută în 1992, când partidul a pornit la drum ca „aripa Roman”, acesta nu a mai avut de-a face cu nici o sciziune.

Astfel, înainte de alegerile din mai 2014, ambele partide de dreapta se aflau într-o situație complicată.

Singurele partide care abordau alegerile europarlamentare dintr-o situație relativ confortabilă erau social—democrații şi UDMR. După doi ani de guvernare, guvernare caracterizată de relativă stabilitate şi creștere economică, PSD se afla pe primul loc în sondaje şi aborda cu optimism ambele alegeri din 2014, obiectivul principal fiind totuși câștigarea celor prezidențiale. Pe de altă parte, UDMR, jucând perfect rolul de partid-balama, a fost invitat în guvern după abandonarea acestuia de către PNL, astfel că se găsea înaintea alegerilor europarlamentare într-o situație favorabilă.

Tabel 3. Rezultate alegeri europarlamentare 2014

Partid	Număr voturi	Procent	Mandate caştigate
Alianta electorala PSD+PC+UNPR	2.093.234	37,60%	16
PNL	835.531	15,00%	6
PDL	680.853	12,23%	5
Mircea Diaconu	379.582	6,81%	1
UDMR	350.689	6,29%	2
PMP	345.973	6,21%	2
PPDD	204.310	3,67%	-
Total	5.911.794	100%	32

Sursa: Autoritatea Electorală Permanentă, http://alegeri.roaep.ro/?alegeri=alegeri-parlamentul-european-2014, acccesat 15.12.2016

Rezultatele demonstrează că circumstanțele din perioada pre-electorală au influențat în bună măsura votul din 25 mai. Astfel, PNL şi PDL nu au convins prin oferta lor electorală, voturile pierdute în favoarea PMP sau a lui Mircea Diaconu afectând semnificativ rezultatele acestora. PDL nu a obținut un procent atât de scăzut din 2000, pe când PNL nu a reuşit să capitalizeze succesul din 2012 deşi aparent, rezultatul a fost unul bun: locul doi şi cel mai bun scor la europarlamentare al acestui partid. Trebuie subliniat că deşi Mircea Diaconu a plecat din PNL cu puţin timp înainte de alegeri, voturile sale au venit din toate zonele politice.

Învingătorul detașat al alegerilor a fost PSD, chiar dacă sub umbrela unei alianțe cu UNPR şi PC. Un scor neașteptat a realizat şi Mircea Diaconu, cel puţin ca proporții; acesta a obținut mai multe voturi ca UDMR sau PMP şi peste jumătate din voturile PDL, partid cu o foarte bună organizare teritorială.

Spre deosebire de alegerile din 2007 si 2009, cele din 2014 au furnizat câteva premiere. Astfel, un partid a reusit să câştige detaşat alegerile, fără să fie flancat de un al doilea. Între partidul de pe primul şi cel de-al doilea loc a existat o diferență semnificativă, de peste 20%. Scorul PSD confirmă trendul general, acela că este vorba de cel mai puternic partid din România, fără a exista un alt partid care să îi pună în pericol dominaţia. Cu excepţia prezidenţialelor din 2009 şi 2014, PSD a câştigat (uneori detaşat) toate alegerile.[18] Mai mult decât atât, cu puţine excepţii,[19] PSD a obţinut constant scoruri de 33%-37%, ceea ce nu îl face doar principalul partid al sistemului politic, dar arată că indiferent de performanțele de la guvernare sau de problemele de imagine, această grupare se bucură de susținerea invariabilă a aproximativ 35% dintre alegători.

În subsidiar, trebuie observat că nici un partid nu reușește să crească suficient că să amenințe supremația PSD, decât în unele situaţii punctuale.

În premieră, PNL a reușit să ocupe locul secund, asta în condițiile în care acest partid a mai ocupat această poziție singur, în afara vreunei alianţe, doar la alegerile de după revoluţia din 1989. Este dificil de estimat în ce masură acest scor este unul care să indice forţa reală a liberalilor. Pe de o parte, este foarte posibil ca acest rezultat aparent bun să se datoreze şi problemelor PDL. Fostul partid prezidenţial a obţinut doar 12%, în timp ce grupul plecat cu un an mai devreme şi care a înființat PMP a colectat 6%. Chiar presupunând că aceste 6 procente au putut veni de la electoratul PDL, posibilul scor de 18% era unul mic în raport cu scorurile obţinute în ultimul deceniu şi mic în raport cu poziția de partid principal de opoziţie. Pe de altă parte, plecările din PNL, survenite cu doar câteva luni înainte de alegeri au afectat în mod evident scorul acestui partid.

Concluzii

Teoria second order elections a mai fost abordată în analizele politice din România.[20] Reluând, teoria postulează că la alegerile europarlamentare există a prezenţă la vot mai scazută, partidele la guvernare tind să fie sancţionate prin vot şi că partidele mici obţin performanţe mai bune decât la alegerile naţionale.

Tabel 4. Prezenţă alegeri europarlamentare, 2007-2014

An	2007	2009	2014
Procent	29,47	27,67	32,44

Sursă: Autoritatea Electorală Permanentă, http://alegeri.roaep.ro, accesat 17.12.2016

Este binecunoscut faptul că în România prezenţa la vot a scăzut constant din 1990, dar şi faptul că alegerile europarlamentare sunt codaşe în acest clasament. La toate cele trei scrutinuri, prezența s-a situat în jurul bornei de 30%.

Scăderea cea mai semnificativă s-a înregistrat la desemnarea parlamentului, practic procentul din 2016 fiind la jumătatea celui din 1992 (să considerăm pe cele din 1990 ca un caz special). În medie, la ultimele alegeri au ieșit să voteze aproximativ 40% dintre cetățenii cu drept de vot (vezi tabelul 5).

Tabel 5. Prezență alegeri parlamentare, 1990-2016

An	1990	1992	1996	2000	2004	2008	2012	2016
Procent	86,19	76.3 %	76.0 %	65.3	58.5	39.2	41.76	37.8

Sursa: Autoritatea Electorală Permanentă, http://alegeri.roaep.ro, accesat 19.12.2016

Indiscutabil, cele mai populare alegeri sunt pentru desemnarea numărului unu în stat, anume președintele. Totuși, după participarea extrem de ridicată a anilor 1990, aceasta s-a stabilizat undeva în jurul a 55%.

Tabel 6. Prezența alegeri prezidențiale, turul 1, 1990-2014

An	1990	1992	1996	2000	2004	2009	2014
Procent	86,29	76,29	76,01	65,31	58,51	54,37	53,18

Sursa: Autoritatea Electorală Permanentă, http://alegeri.roaep.ro, accesat 17.12.2016

Deşi din zona politicii „mici”, alegerile locale se bucură de o bună participare. Fără îndoială, faptul că acestea sunt în bună măsură personalizate şi că în comunitățile mici candidații reușesc să mobilizeze electoratul explică, pe scurt, această participare (vezi tabelul 7).

Tabel 7. Prezență alegeri locale, 1992-2016

An	1992	1996	2000	2004	2008	2012	2016
Procent	65	56,47	50,85	54,23	48,81	56,26	48,17

Sursa: Autoritatea Electorală Permanentă, http://alegeri.roaep.ro, accesat 17.12.2016

Aceste comparaţii ne permit să avansăm câteva concluzii. Astfel, avem de-a face cu trei „pachete” de alegeri/participări. În prima categorie intră alegerile prezidenţiale şi în bună măsură, cele locale. La ceva distanță de acestea, se situează scrutinul pentru desemnarea parlamentarilor, şi subsidiar a guvernului. Alegerile europarlamentare sunt localizate în cea de-a treia categorie, din punct de vedere al participarii la vot. Astfel, fără intra în alte subtilități, se poate concluziona că într-adevăr, alegerile europarlamentare din România sunt de rang doi. Ba mai mult, dacă acceptam repartizarea în cele trei categorii, putem avansa chiar argumentul că alegerile europarlamentare sunt de rang trei sau aşa numitele third order elections.[21] Atât ca mobilizare electorală, cât şi ca implicare a partidelor, aceste alegeri nu prezintă vreo miză.

Deși este un loc comun în a clasifica Romania în ansamblu, sau electoratul în particular ca fiind non-participativ, non-civic, totuși în clasamentul țărilor foste comuniste România ocupă o poziție de mijloc.

Tabel 8. Participare la vot, alegeri europarlamentare, statele foste comuniste

An Ţară	1979	1984	1989	1994	1999	2004	2007	2009	2014
Letonia	-	-	-	-	-	41.34	-	53.70	30.24
Estonia	-	-	-	-	-	26.83	-	43.90	36.52
Bulgaria	-	-	-	-	-	-	29.22	38.99	35.84
Ungaria	-	-	-	-	-	38.50	-	36.31	28.97
Slovenia	-	-	-	-	-	28.35	-	28.33	24.55
Cehia	-	-	-	-	-	28.30	-	28.30	18.20
România	-	-	-	-	-	-	29.47	27.67	32.44
Polonia	-	-	-	-	-	20.87	-	24.53	23.83
Lituania	-	-	-	-	-	48.38	-	20.98	47.35
Slovacia	-	-	-	-	-	16.97	-	19.64	13.05
Croaţia									25.24
Total EU	61.99	58.98	58.41	56.67	49.51	45.47	-	43.00	42.61

Sursa: Parlamentul European, Directorate-General for Communication, European an National Elections Figured Out, (2014): 51, http://www.europarl.europa.eu/pdf/elections_results/review.pdf, accesat 22.12.2016

Este greu de explicat în totalitate apatia electorală a votanţilor din Europa centrală şi de est. Nici rata de participare la diferitele alegeri nu este extrem de lămuritoare, existând variaţii semnificative chiar în dreptul aceleași ţări. De pildă, în Letonia sau Ungaria rata de participare a scăzut, chiar şi cu 10% în decursul unui deceniu, pe când în Bulgaria a crescut cu acelaşi procent. În Lituania a scăzut cu peste jumătate în 2009, pentru ca să se dubleze peste cinci ani.[22] Singura constantă este rata de partcipare scăzută din Slovacia, deşi şi în acest caz avem fluctuaţii consistente între 2004 şi 2009. Deși în mod evident există şi cauze regionale, rata de participare în aceste state trebuie explicată şi prin contexte naţionale. Nu în ultimul rând, faptul că partidele sunt slab ancorate în societate, că nu reușesc să își mobilizeze alegătorii poate fi o explicație a slabei participări.[23] În ceea ce priveşte România, trebuie observat că cea mai scăzută rata de participare a fost la alegerile din 2009, care urmau unui şir de alte patru alegeri în doar doi ani.

La toate acestea trebuie adăugată şi o anumită oboseala socială, datorată unei tranziţii dificile, urmată de o serie de ajustări necesare aderării la UE (o triplă tranziţie).[24] Toate acestea au dus la o „oboseală politică” sau voter fatigue sesizabilă în toată Europa centrală şi de est. În plus, în România, în tot intervalul 2007-2014, au mai avut loc încă şase scrutinuri electorale şi 4 referendumuri (este drept, în doua cazuri au existat suprapuneri). Practic, în cei opt ani cetăţenii au fost chemaţi la urne de 11 ori, un exerciţiu destul de obositor.[25]

Tot legat de chestiunea participării la vot, trebuie subliniat ca există, în mod paradoxal, un dezinteres mult mai accentuat în mediul urban decât în cel rural. Dupa 2000, participarea mai ridicată din urban s-a diminuat, pentru ca în 2004 să se înregistreze în premieră un plus pentru mediul rural. Vârful de diferenţă a fost atins la parlamentarele din 2008, când în urban a existat o participare de doar 35% fata de 44% în rural. Totuşi, dupa 2010, trendul s-a inversat, cu urbanul apropiindu-se ca participare de rural (-2% în 2012, tot –2% în 2014, prezidentiale), pentru ca în 2016 să se înregistreze din nou o rata de participare mai mare în urban. Faţă de aceste tendinţe, la europarlamentare fluctuaţiile nu au existat: în mod constant, cei din rural s-au prezentat într-o proporţie mai mare la vot decat electoratul urban, cu o diferenţa maxima pentru toate alegerile post-decembriste în 2009: 20% urban vs. 36,5% rural. În 2007 diferenţa a fost de 10%, iar în 2014 de 8,3%. Ce poate explica această frenezie electorală în mediul rural? Dincolo de explicaţia unei mai bune mobilizari datorată interventiei primarilor,[26] este posibil ca în mediul urban să se producă o anumită oboseala electorală datorată unei mai bune informari privind Parlamentul European şi senzaţia de lipsă de importanţă politica a acestui for. Nu în ultimul rând, este posibil ca rata de participare la sate să se datoreze şi faptului că foarte mulţi rezidenţi ai ruralului lucrează în state ale UE, de unde un grad mai ridicat de încredere a celor din aceasta zonă pentru Uniune şi instituţiile acesteia.

Tabel 9. Rata de participare la vot, urban vs rural

	2004	2007	2008	2009	2009	2012	2014	2014	2016
Urban	58	25	35	20	51	40	28,6	51	54
Rural	59	35	44	36,5	56	43	36,9	53	46

Notă: cu bold sunt indicate alegerile europarlamentare.
Sursa: http://alegeri.roaep.ro/, accesat 18.12.2016

În ceea ce priveşte votul de sancţiune, ipoteza nu se verifică. În 2009 şi 2014, principalele partidele aflate la guvernare, PDL şi PSD, respectiv PSD au obţinut scoruri foarte bune, în cazul PDL chiar cele mai bune din istoria acestui partid. Singura discuţie se poate duce în jurul rezultatelor PNL. Acest partid a obţinut în 2007 sub 14%, faţă de 18% la localele şi parlamentarele de peste un an. Aparent, poste fi vorba de o sancţiune. Totuşi, se impun două precizări. În primul rând, PNL a obţinut la toate alegeri europarlamentare cam aceleaşi procente, în jurul a 13-15%, deci se pare că este mai degrabă o problemă de mobilizare a electoratului acestui partid. În al doilea rând, în 2007 PNL se găsea într-o nesfârşită dispută cu preşedintele Băsescu, aflat la cote maxime de popularitate, deci votul pare să fi sancţionat mai curând eliminarea PD de la guvernare şi contrele cu preşedintele. Nu trebuie omis nici faptul că doar cu câteva luni mai devreme, din partid s-a desprins o facţiune importantă, avându-i în frunte pe doi dintre foştii preşedinţi acestui partid. Este greu de afirmat, aşadar, că în 2007 a existat un vot de sancțiune la adresa PNL.

Tabel 10. Rezultatele, participare la alegerile europarlamentare, 2007-2014, sinteză.

		2007	2009	2014
PSD	V	1.184.018	1.504.218	2.093.237
	%	23,11	31,07%	37,60%
	M	10	11	16
PD	V	1.476.105	1.438.000	680.853
	%	28,81	29,71%	12,23%
	M	13	10	5
PNL	V	688.859	702.974	835.531
	%	13,44	14,52%	15,00%
	M	6	5	6
UDMR	V	282.929	431.739	350.689
	%	5,52	8,92%	6,29%
	M	2	3	2
Independent	V	176.533	204.280	379.582
	%	3,44	4,22%	6,81%
	M	1	1	1
Alte partide	V	398.901	419.094	345.973
	%	7,78	8,65%	6,21%
	M	3	3	2
Total		5.370.171/35	5.035.297/33	5.911.794/32

Notă: v = voturi, % = procente obţinute, M = mandate; pe ultimul rând este menţionat numărul total de participanţi şi numărul de mandate alocate României.

A treia ipoteza din teoria second order indică faptul că aceste alegeri sunt mai favorabile partidelor mici, care obţin rezultate mai bune decât la alegerile naţionale. După cum spuneam, partidele importante nu au avut de-a face cu un vot de sancţiune. Cu alte cuvinte, au obţinut aproximativ aceleaşi procente cu cele obţinte la alegerile din apropiere celor europarlamentare (cu precădere UDMR şi PSD). Totuşi, au rămas suficiente voturi şi pentru partidele din zona periferică. Două elemente s-au remarcat la alegerile europarlamentare din Romania. Pe de o parte, au existat partide mai mici care au obţinut mai multe voturi decat de regulă. Dar este vorba de două partide recent apărute, pentru care alegerile europene au reprezentat primul examen politic. Şi se poate observa că întradevăr, alegerile au fost favorabile PLD şi PMP, ambele reuşind să treacă pragul electoral. Nu în ultimul rând, pe lângă cele două, a mai reuşit să treacă pragul şi PRM, partid care se afla după 2004 într-o situaţie electorală dificilă.[27] Pe de altă parte, în afara partidelor, care beneficiau totuşi de un aparat, de organizaţii, au candidat şi au reuşit să treacă pragul electoral şi câţiva independenţi, cate unul la fiecare scrutin. Chiar dacă aceşti independenţi proveneau din partide, în două cazuri demisionând cu doar câteva luni înainte de alegeri, faptul că au reuşit să obţină 4% sau chiar 7% este totuşi remarcabil.

Cu alte cuvinte, în acest caz teoria testată se verifică pe deplin, alegerile europene dovedindu-se prietenoase pentru partidele mici sau candidaţii independenţi.

În altă ordine de idei, alegerile europarlamentare se dovedesc nu neapărat un predictor pentru cele prezidenţiale, ci ca un moment care arată condiţiile preelectorale. Cel puţin în 2014, alegerile au arătat slabiciunea celor două partide de opoziţie, care au fost nevoite astfel să intre în fuziune şi să propună un nou candidat pentru prezidenţiale. În 2009, alegerile au indicat că prezidenţialele din toamna acelui an urmau să fie o încreştere în doi, în ciuda eforturile PNL de a se alătura perechii PDL-PSD.

Articolul a avut ca obiective testarea unor teorii care explică în bună măsură comportamentul electoral al statelor care se află în UE de multe decenii (a) precum şi găsirea unor elemente lămuritoare privind rezultatele şi comportamentul electoral al românilor la cele trei alegeri europene. Trebuie precizat încă o dată că perioada scurtă nu permite elaborarea unor concluzii semnificative. Totuşi, cele trei alegeri organizate confirmă în bună măsură teoriile importante, cu precădere pe cea numită second order elections, cu corecţiile indicate în text. Nu în ultimul rând, deşi ne-am fi aşteptat la vreun comportament original al românilor la vot, acesta nu există: cel puţin în spaţiul post-comunist, România se sitează undeva într-o zonă de mijloc, atât ca participare, cât şi ca opţiuni electorale. Poate singurul element prin care spaţiul românesc se deosebeşte de comportamentul electoral european deja încetăţenit (fără ca asta să constituie neapărat ceva negativ) este absenţa unor grupări eurosceptice. Dar explicarea acestei particularităţi autohtone ar putea constitui subiectul unei alte analize.

 

Bibliografie

Comşa, Mircea, Gheorghiţă, Andrei, Tufiş, Claudiu (eds.), Alegerile pentru Parlamentul european. Romania 2009, (Iaşi: Polirom, 2010).

Dima, Bogdan, „PSD resurrected o analiză a rezultatelor PSD obţinute la alegerile pentru Parlamentul European din 2007 şi 2009”, Sfera Politicii, 136 (2009)

Hix, Simon, Marsh, Michael, „Punishment or protest? Understanding European Parliament elections”, The Journal of Politics 69 (2) (2007)

Hobolt, S.B., Spoon, J.-J., Tilley, J., „A vote against Europe? Explaining defection at the 1999 and 2004 European Parliament elections”, British Journal of Political Science 39 (1) (2009)

Institutul „Ovidiu Sincai”, Alegerile europene de la 7 iunie – Amurgul democraţiei?, Raport de analiză politică, (Bucureşti, 2009), https://www.yumpu.com/ro/document/view/31199366/raport-alegeri-pe-2009pdf-institutul-social-democrat-quotovidiu-sincaiquot/47

Mihalache, Dan, „Alegerile europarlamentare în România. Comunicare și marketing politic în campania din 2014”, Sfera Politicii, nr. 3 (179) (2014)

Reif, Karlheinz, „National electoral cycles and European elections 1979 and 1984”, Electoral Studies 3(3) (1984)

Reif, Karlheinz, Schmitt, Hermann, „Nine second-order national elections. A conceptual framework for the analysis of European election results,” European Journal for Political Research 8 (1980)

Vaida, Ovidiu, „Ten Years After. Efectele aderării la Uniunea Europeană în Europa Centrală şi de Est”” în Valentin Naumescu (coord), Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în era Trump, (Bucureşti: Ed. Trei, 2017)

Wessels, Bernhard, Franklin, Mark N., „Turning Out or Turning Off: Do Mobilization and Attitudes Account for Turnout Differences between New and Established Member States at the 2004 EP Elections?”, Journal of European Integration Vol. 31 , Iss. 5 (2009)

http://cursdeguvernare.ro/alegeri-2016-observatii-cristian-pirvulescu-votul-in-rural-nu-a-mai-fost-fortat-votul-in-urban-a-favorizat-usr-alin-teodorescu-psd-si-a-consolidat-bazinul-electoral-pnl-risca-disparitia.html

http://alegeri.roaep.ro/

 

NOTE