Introducere

Realitatea politică românească a ultimilor ani demonstrează limitele democrației electorale[1], mai exact rolul neexclusiv al alegerilor în a determina cine va guverna. Momentele de participare protestatară care au urmat tragicului eveniment din clubul Colectiv au adus în prim-plan un nou actor politic – „Strada” sau „Piața” – care s-a dovedit suficient de puternic pentru a genera un tip de schimbare asociată de obicei alegerilor. Ca manifestare imediată, acţiunea „Străzii” a dus la înlocuirea formulei guvernamentale, dar schimbarea vizată era una mai amplă, implicând funcționarea relației de reprezentare politică.

Din acest punct de vedere, alegerile locale din anul 2016 au reprezentat un prim indicator al „intensității și sustenabilității efectelor «Revoluției Colectiv»”, oferind populației posibilitatea de a arăta că schimbarea dorită poate trece dincolo de efuziunea și încărcătura emoțională a protestelor, manifestându-se și la vot[2]. Rezultatul alegerilor a arătat însă că valul protestatar și presiunea în vederea reformării clasei politice s-au regăsit doar parțial la urne. Votul a (re)confirmat poziția dominantă a partidelor tradiționale, dar a marcat și apariția unor potențiali challengeri, precum Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB). Anul 2016 a mai avut totuși o fereastră de oportunitate în vederea instituționalizării schimbării și legitimării ei prin vot. Este vorba despre alegerile parlamentare din 11 decembrie.

Din punct de vedere al finalității sale guvernamentale, scrutinul parlamentar a avut, încă de la început, un element de certitudine: indiferent de rezultate, partidele participante îşi vor asuma constituirea unui „guvern politic”. Declaraţii ferme în acest sens au făcut nu numai liderii competitorilor electorali, ci şi preşedintele Klaus Iohannis, cel care avusese un rol major în constituirea guvernului Cioloş. Prin urmare, după un an de „guvernare tehnocrată”, partidele politice își reluau rolul definitoriu, acela de a revendica și a concura în vederea exercitării guvernării (centrale). Totodată, ideea de schimbare căpăta conotaţia electorală clasică, materializarea ei necesitând existența unor partide politice noi, care să scoată din joc partidele tranziției și să le arunce la marginea istoriei. Perspectivele nu erau însă încurajatoare, în condițiile în care doar 8 formațiuni politice noi[3] au reușit să desemneze candidați pentru alegerile parlamentare.

Prin urmare, principalii actori ai competiției electorale au fost Partidul Social Democrat (PSD) și Partidul Național Liberal (PNL), două partide politice „vechi”, care au gestionat, în diferite formule și etape politice, postcomunismul românesc. Singura alternativă la partidele politice din mainstream, a cărei relevanță a fost confirmată de alegerile locale, în special de rezultatul din București, a fost Uniunea Salvați România (USR)[4], formațiune extra-parlamentară, cu un mesaj anti-sistem (împotriva partidelor politice „tradiționale” și a cartelizării sistemului de partide[5]), cu expunere în spațiul mediatic și care, din punct de vedere al genezei părea să aibă un important atu, fiind primul caz românesc de partid constituit „by the book”[6].

Dar nu doar mesajul general de schimbare, neînsoțit de agenți electorali ai acestei schimbări, a dat o notă inedită alegerilor parlamentare din decembrie 2016. La definirea situației electorale a contribuit și un factor politic care a consemnat o premieră pentru România postcomunistă. Astfel, pentru prima dată de la alegerile fondatoare din mai 1990, niciunul dintre actorii înscriși în competiție nu se afla la guvernare și nu era implicat în organizarea procesului electoral. Această sarcină a revenit „guvernului tehnocrat”, situat deci în afara partidelor politice, ceea ce a întărit imaginea unor alegeri corecte și a egalității competitorilor la linia de start.

În realitate, o astfel de egalitate, necesară din punct de vedere juridic, este afectată, într-o măsură mai mare sau mai mică, de o serie de factori politici și imagologici, care însoțesc momentele electorale. Practic, fiecare dintre protagoniști a beneficiat de o serie de avantaje. În cazul PSD, cel mai important dintre acestea a fost reprezentat, fără îndoială, de victoria înregistrată la alegerile locale. Având în vedere că rezultatele de la locale au capacitatea de a seta trendul pentru scrutinul din toamnă, succesul electoral din iunie 2016 a adus social-democraților un capital politic (primari și consilieri locali/ județeni) și unul imagologic (imaginea de învingător), care au cântărit greu în cazul alegerilor parlamentare. Dacă se mai adaugă disciplina internă, forța organizațiilor locale și strategia electorală neconflictuală și slab competitivă, atunci devine destul de clar de ce PSD a ocupat poziția de favorit.

La rândul lor, liberalii, deși învinși în alegerile locale, continuau să se plaseze în siajul președintelui Iohannis. În plus, PNL a încercat să se asocieze cu Dacian Cioloș și, în pofida ezitărilor „premierul tehnocrat” de a-și asuma o etichetă partizană, conducerea partidului (Biroul Politic Naţional) l-a desemnat drept candidat pentru postul de premier după alegerile parlamentare. Îndemnat de șeful statului „să își declare măcar simpatia, sau adeziunea, sau preferința pentru partidul cu care ar putea să colaboreze în viitor, după alegerile parlamentare”, premierul Cioloș a participat la mitingul PNL de lansare a candidaților (6 noiembrie), iar cu câteva zile înainte de vot (2 decembrie) și-a asumat, printr-un mesaj postat pe Facebook, să fie premier în cazul unei majorități PNL-USR.

În fine, USR a încercat în egală măsură să se asocieze imagologic cu premierul Cioloș, continuând totodată să promoveze, în mod mesianic, un discurs centrat pe ideea de schimbare a clasei politice și a modului în care se face politica. Cu o organizare internă laxă și fără o rețea teritorială bine organizată, USR venea după un succes la alegerile locale din Capitală, amplificat la nivelul percepției publice de reflectarea sa mediatică, și țintea în special publicul din mediul urban (în special urbanul mare).

Mirajul „reformării clasei politice”

Pe acest fond, la capătul unei campanii electorale anoste și după un an de guvernare „tehnocrată” care nu a reușit să impună noi standarde de evaluare a promisiunilor electorale, cei 41 de competitori care au intrat în cursă (partide politice, alianţe politice, alianţe electorale, organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale și candidați independenți) au reușit să scoată la vot 7.323.368 de alegători, reprezentând 39,79% din totalul cetățenilor înscriși în listele electorale[7]. A fost una dintre cele mai mici rate ale participării electorale din 1990 până în prezent[8].

Tabel 1. Rezultatele alegerilor parlamentare – 11 decembrie 2016

	Partide/ formaţiuni politice	CAMERA DEPUTAŢILOR				SENAT
		VOTURI		MANDATE		VOTURI		MANDATE
		Nr. abs.	%	Nr. abs.	%	Nr. abs.	%	Nr. abs	%
1.	PSD	3.204.864	45,47	154	46,80	3.221.786	45,67	67	49,26
2.	PNL	1.412.377	20,04	69	20,97	1.440.193	20,41	30	22,05
3.	USR	625.154	8,87	30	9,11	629.375	8,92	13	9,55
4.	UDMR	435.969	6,18	21	6,38	440.409	6,24	9	6,61
5.	ALDE	396.386	5,62	20	6,07	423.728	6	9	6,61
6.	PMP	376.891	5,34	18	5,47	398.791	5,65	8	5,88
7.	Total	7.047.384	100	312*	100	7.052.966	100	136	100

* Totalul nu conține cele 17 mandate (5,16%) alocate organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, conform art. 62 (2) din Constituție.

Rezultatul alegerilor a pus în evidență existența unui dezechilibru major la nivelul sistemului partidist, distanța dintre primul partid clasat (PSD) și al doilea (PNL) fiind mai mult decât dublul scorului obţinut de cel de al doilea partid (puțin peste 25%). De asemenea, scorul electoral al PSD era la același nivel cu cel al tuturor celorlalte formațiuni parlamentare la un loc[9]. Practic, partidul condus de Liviu Dragnea a reușit să obțină o victorie categorică, care care l-a propulsat în poziția de partid dominant. Era pentru prima dată, după momentul electoral excepțional din mai 1990, când un partid, care a participat singur în alegeri, reușea să obțină puțin peste 45% din voturi, aceasta fiind, de alfel, cel mai mare procent electoral înregistrat de social-democrați.

În egală măsură, alegerile parlamentare au confirmat suportul electoral și au legitimat poziția pe scena partidistă a USR. Chiar dacă formațiunea condusă de Nicușor Dan nu a reușit să creeze surpriza pe care mulți dintre susținătorii săi o așteptau, aceasta a realizat o performanță notabilă pentru un partid nou, aflat la prima competiție electorală parlamentară. Cele aproape 9% din voturi i-au asigurat pozia a treia în ierarhia electorală, la mare distanță însă de PNL (mai mult decât dublu).

În ceea ce-i privește pe liberali, aceștia pot fi considerați pierzătorii acestor alegeri. Chiar dacă plecat cu șansa a doua în competiția electorală, PNL s-a clasat cu mult în spatele câștigătorului și a principalului său adversar politic, această contraperformanță fiind rezultatul, pe de o parte, a avansului pe care și l-a creat PSD, iar pe de altă parte, a reculului pe care formațiunea liberală l-a înregistrat după alegerile locale. Practic, din iunie 2016, atunci când a obținut 2.529.986 de voturi (30,64%)[10], și până în decembrie același an, PNL „a pierdut” peste 1.000.000 de alegători.

Din perspectiva obiectivului, utopic în sine, al schimbării clasei politice și al demantelării partidelor politice „tradiționale”, alegerile parlamentare au marcat, ca și cele locale, un eșec (în pofida breșei create de USR). Votul din 11 decembrie 2016 a (re)legitimat principalele partide ale tranziției postcomuniste și a întărit poziția acestora la nivelul sistemului politic, oferind unuia dintre ele (PSD) statutul de partid dominant. Așadar, rezultatul alegerilor a fost favorabil partidelor din mainstream și nu a reflectat dorința exprimată în spațiul public, de resetare a sistemului partidist.

Mai mult, schimbarea politică nu s-a manifestat nici măcar sub forma superficială a înnoirii parlamentului, respectiv a alegerii unui număr semnificativ de parlamentar noi. Dintr-un total de 465 de aleşi (136 senatori şi 329 deputaţi, din care 17 reprezentând minorităţile naţionale, altele decât cea maghiară), 187 au mai deţinut cel puţin un mandat în forul legislativ. Defalcată pe Camere, situaţia este următoarea. În Camera Deputaţilor au fost realeşi 129 de parlamentari, reprezentând 39,21%, iar în Senat numărul realeşilor a fost de 58, adică 42,65%. Ca şi în trecut, categoria cea mai numeroasă a realeşilor este cea a parlamentarilor cu două mandate, totalizând 86 de persoane (45,99% din cei 187). Politicienii care au fost aleşi de trei ori în parlament sunt în număr de 45 (24,06%), iar categoria celor prezenţi în patru parlamente cuprinde 37 de realeşi (19,79%). Performanţa de a fi prezent în mai mult de jumătate din legislaturile parlamentare de după 1990 aparţine unui număr total de 19 politicieni, din care 8 cu cinci mandate, 4 cu şase mandate, alţii 5 cu şapte mandate, iar 2 sunt campionii absoluţi, cu opt mandate[11].

Repartiţia pe partide a realeşilor ne oferă date interesante, poate chiar surprinzătoare. Pe de o parte, aşa cum era de aşteptat, PSD, ca cel mai mare partid parlamentar, are şi cei mai mulţi parlamentari realeşi – 61 deputaţi şi 32 senatori –, fiind urmat de PNL, cu 33 de deputaţi şi 16 senatori realeşi. Totuşi, prin raportare la totalul parlamentarilor fiecărui partid, PSD stă mai bine la capitolul „înnoirea clasei politice”, cu un procent al realeşilor de 39,61% la Camera Deputaţilor, respectiv 47,76% la Senat, faţă de PNL, cu 47,83%, respectiv 53,33%. În ce priveşte UDMR, procentele parlamentarilor realeşi sunt 38,10% şi 66,67%, în cifre absolute însemnând 8 deputaţi şi 6 senatori. În fine, grupul minorităţilor are şi el 6 realeşi, adică 35,29% din totalul celor 17. Pe de altă parte, realeşi găsim şi în partidele politice noi, cele care au candidat pentru prima oară în 2016, şi încă în proporţii importante, cu excepţia notabilă a USR. Astfel, 14 din cei 20 de deputaţi ai ALDE au cel puţin două mandate; la fel 7 din cei 18 deputaţi ai PMP. La Senat, PMP are un singur reales din totalul de 8, iar 3 din cei 9 senatori ai ALDE au mai deţinut mandate parlamentare în legislaturile anterioare. Explicaţia pentru această situaţie paradoxală este totuşi simplă, căci partidele despre care vorbim sunt, în fapt, părţi ale partidelor vechi. Nu însă şi USR, un partid nou, dar totuşi cu trei parlamentari care provin din cabinetul Cioloş. În fine, să reţinem că numai judeţul Mehedinţi are parlamentari noi, atât cei patru deputaţi (trei PSD, al patrulea PNL), cât şi cei doi senatori (unul PSD, celălalt ALDE) fiind la primul mandat. Putem adăuga judeţul Giurgiu, dar numai pentru Camera Deputaţilor, ca şi alte 8 judeţe – Buzău, Călăraşi, Iaşi, Ilfov, Maramureş, Satu-Mare, Teleorman şi Vâlcea –, însă cu referire numai la mandatele senatoriale. La polul opus se situează judeţele Bihor şi Harghita, unde toţi senatorii sunt parlamentari realeşi. În celelalte circumscripţii electorale (inclusiv cea pentru străinătate) avem cel puţin câte un deputat ori senator reales.

Rezumând, alegerile din 11 decembrie 2016 au adus parlamentari noi într-o proporţie de 59,78% (60,79% pentru Camera Deputaţilor, respectiv 57,35% pentru Senat). Ponderea apare importantă dacă o judecăm la modul general, dar progresul este minor comparându-l cu rezultatul alegerilor precedente – 57,10% –, când tema reformei politice nu a avut aceeaşi amploare.

O lege electorală nouă, acelaşi scrutin RP

Alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016 au fost reglementate de Legea nr. 208/ 2015, un actor normativ adoptat de parlament cu o largă majoritate[12]. Dacă din punct de vedere al repertoriului legislativ românesc legea a reprezentat o noutate, nu același lucru se poate spune despre conținutul său vizând principiile și tehnicile de inginerie electorală. Practic, noua lege a restaurat vechiul mod de alegere a parlamentului practicat până în 2008, respectiv sistemul electoral de tip proporțional complex[13], cu prag electoral și vot de liste închise, mandatele fiind atribuite pe două niveluri geografice prin folosirea coeficientului electoral simplu și a metodei d`Hondt.

Astfel, experimentul „votului uninominal” aplicat alegerilor din 2008 și 2012 a generat destul de rapid o disonanță congnitivă[14] care a legitimat și a impus pe agenda politică nevoia amendării legislației electorale. Era un moment prielnic unei schimbări progresiste în ceea ce privește formula electorală, schimbare care s-ar fi putut materializa, spre exemplu, în reducerea, chiar și cu o unitate, a pragului electoral sau în introducerea unui scrutin de liste deschise, fie sub forma votului preferențial[15], fie chiar a panașajului[16]. Cu toate acestea, partidele parlamentare au preferat să revină, fără nicio nuanță, la mecanismul electoral cunoscut, cel care a funcționat în cazul a cinci moment electorale, din 1990 până în 2004, care le-a asigurat prezența neîntreruptă în forul legislativ și care a consacrat sistemul de partide postcomunist. Este vorba despre acelaşi scrutin cu prag electoral de 5%[17] şi cu vot pe liste de partid închise. Din această perspectivă, restaurarea scrutinului proporţional complex reprezintă un pas înapoi.

Noua lege electorală aduce și o serie de noutăți, care însă nu sunt de natură să modifice substanțial modul de scrutin și/ sau efectele politice ale acestuia. Reținem, astfel, o ajutare a normei de reprezentare, care crește de la 70.000 la 73.000 de locuitori pentru un deputat și de la 160.000 la 168.000 de locuitori pentru un senator. De asemenea, a fost introdus un prag electoral alternativ (20% din totalul voturilor valabil exprimate în cel puţin 4 circumscripţii electorale pentru toţi competitorii electorali), rezultat al unui compromis politic în măsură să asigure o susținere politică cât mai largă noii legi electorale. Prevederea vine în sprijinul formațiunilor mici, dar care beneficiază de o bună concentrare geografică a voturilor. Totuşi, cu excepţia UDMR, asemenea formaţiuni politice nu fiinţează în România sau, cel puţin, nu au fiinţat la momentul scrutinului parlamentar din 2016.

Există o serie de noutăți și în privința exercitării și organizării votului, introduse de noua lege electorală și/ sau de actele juridice subsecvente. Astfel, în premieră pentru practica electorală românească s-a introdus votul prin corespondență, „ca alternativă echivalentă la exercitarea dreptului de vot prin prezența la secția de votare, în care se utilizează serviciile poștale”[18]. Transmiterea opțiunii de vot în plic, prin intermediul Poștei, a fost posibilă doar pentru alegătorii din circumspripția 43 Diaspora care, în prealabil, trebuiau să-și exprime dorința exercitării dreptului de vot în această manieră prin înscrierea în Registrul electoral. Noutatea acestei proceduri, neîncrederea în ceea ce privește asigurarea secretului și chiar a înregistrării votului sau pur și simplu dezinteresul au făcut ca, dintre cei 609.962 de alegatori cu domiciliul sau reşedința în afara țării, doar 8.889 (1,46%) să voteze prin corespondență.

În categoria noutăților tehnice menite să faciliteze desfășurarea procesul electoral și să crească transparența și corectitudinea acestuia intră și informatizarea completă scrutinului, de la înregistrarea alegătorilor prezenți la urne (prin înscrierea codului numeric personal în Sistemul informatic de monitorizare a prezenţei la vot şi de prevenire a votului ilegal[19]), până la completarea electronică și publicarea automată în sistemul informatic a proceselor verbale de numărare a voturilor şi constatare a rezultatelor. De asemenea, prin Hotărâre de Guvern s-a stabilit înregistrarea audio-video neîntreruptă a procedurilor realizate de la închiderea votării și până la părăsirea localului secției de vot de către membrii biroului electoral al secției de votare[20].

Stabilitate şi continuitate sistemică

Deși sistemul electoral utilizat pentru alegerea deputaților și senatorilor s-a menținut în categoria celui de tip RP, revenirea la metodele exclusiv proporționale de transformare a voturilor în mandate nu a rămas fără efecte în ceea ce privește discrepanţa dintre votul popular şi votul politic. Apreciate pentru justețea lor, adică pentru încercarea de a realiza proporționalitatea dintre voturi și mandate[21], sistemele RP conțin diferite componente tehnice, precum pragul electoral sau magnitudinea circumscripției, care generează un grad mai mare sau mai mic de disproporţionalitate electorală. Calculat în baza formulei propuse de Michael Gallagher[22], dar ca medie a disproporţionalităţii celor două camere parlamentare, indicele G în urma alegerilor parlamentare din 2016 are valoare de 2,03%[23]. Este cel mai scăzut grad al disproporționalității electorale de la alegerile din 1990 până în prezent, ceea ce marchează o creștere a performanței sistemului de vot.

Tabel 2. Dinamica disproporţionlităţii parlamentare[24]

	Indicele G (%)
	Camera Deputaților	Senat	Parlament
1990	1,01	7,33	4,17
1992	5,86	5,34	5,60
1996	6,37	6,42	6,40
2000	7,14	7,92	7,53
2004	3,04	4,48	3,76
2008	1,84	3,08	2,46
2012	6,08	7,12	6,60
2016	1,22	2,83	2,03

Față de precedentele alegeri parlamentare, când s-a înregistrat una dintre cele mai mari valori ale indicelui G din istoria electorală postcomunistă, scăderea este una considerabilă (de peste trei ori). Aceasta vine pe fondul unei participări electorale scăzute (ceea ce pune în evidență dimensiunea bazinelor electorale specifice partidelor politice), a polarizării apațiului politic (ceea ce orientează alegătorii spre competirorii aflați pe axa electorală centrală), dar și a stabilizării scenei partidiste, precum și a principalilor săi actori (implicit și a ofertei electorale). Exceptând alegerile din 2012, cu a lor particularitate politică și electorală[25], se remarcă faptul că indicele G cunoaște o scădere constantă începând din 2004, ceea ce face ca scrutinul din decembrie 2016 să consemneze continuarea acestui trend. Dinamica descrescătoare a disproporționalității electorale echivalează cu o creștere a justeței formulei electorale.

Dincolo de acest efect tehnic al formulei electorale, rezultatele alegerilor parlamentare pun în evidență și efecte de natură politică, transpuse în modul de ordonare a sistemului de partide. Simpla parcurgere a ierarhiei electorale indică existența unui partid mare, a unuia mediu și a mai multor partide mici, raporturile de forțe dintre acestea fiind caracterizate de un dezechilibru specific sistemului multipartidist cu partid dominant. Într-adevăr, un parlament cu 6 formațiuni politice, niciuna în postura de a revendica singură guvernarea, și cu primele două deținând împreună 2/3 din voturile exprimate, pe fondul unei diferențe consistente între ele, este expresia unei organizări multipartidiste în care unul dintre actori deține o poziție dominantă. Acest lucru este confirmat și de calculul indicelui N, reprezentând numărul efectiv de partide[26], atât valoarea acestuia (3,38 unităţi), cât și aranjamentul partidist apropiindu-se de modelul tipologic propus de Jean Blondel[27].

Tabel 3. Dinamica numărului efectiv de partide[28]

	Indicele N1
	Camera Deputaților	Senat	Parlament
1990	2,20	1,66	1,93
1992	4,79	4,76	4,78
1996	4,32	3,90	4,11
2000	3,54	3,25	3,40
2004	3,37	3,03	3,20
2008	3,61	3,20	3,41
2012	2,12	1,94	2,03
2016	3,55	3,20	3,38
Media	-	-	3,28

Ca și în cazul disproporționalității electorale, exceptând situația particulară a alegerilor din 2012, evoluția indicelui N confirmă stabilitatea sistemului partidist, prin perpetuarea, cu mici variații, a modelului multipartidist cu partid dominant. Practic, începând cu momentul electoral din 2000, numărul efectiv de partide a fost constant peste 3, chiar și în 2012, dacă avem în vedere dimensiunea funcțională a sistemului partidist[29], fără a depăși însă pragul de 3,5. Media specifică perioadei postcomuniste (3,28), care cuprinde opt alegeri parlamentare, întărește această concluzie, chiar dacă multipartidismul, în varianta cu partid dominant, este unul cu „defect”[30]. Tipologia rămâne valabilă şi dacă eliminăm anul 1990, când sistemul de partide a fost, de fapt, unul necompetitiv, deoarece formațiunea care a câștiga alegerile a fost aproape de fiecare dată o coaliție de partide.

Pentru că numărul efectiv de partide (N) este un indicator static, care surprinde doar o imagine de moment a sistemului partidist, centrată asupra actorilor electorali, definirea sistemului de partide rezultat în urma alegerilor generale din 2016 impune o recalculare a sa. De această dată vom ține cont de dinamica partidelor politice parlamentare și de modul în care s-au structurat relațiile funcționale dintre acestea. Concret, coaliția majoritară PSD-ALDE va fi considerată un singur partid. Procedând în acest fel, numărul efectiv de partide este de 2,80[31], o valoare apropiată de cea pe care Jean Blondel o atribuie sistemului „două partide și jumătate”. Într-adevăr, dacă vom considera PSD, pe de o parte, și toate formațiunile care compun Opoziția parlamentară (PNL, USR, UDMR și PMP[32]), de cealaltă parte, ca reprezentând principalele forțe politice, ALDE apare ca fiind „partidul balama”, cel care înclină balanța și care are un rol decisiv în formarea majorității guvernamentale. Acest model al bipartidismului imperfect este însă moderat de o altă variablă, și anume, aceea a numărului real de partide (R). Astfel, stabilizat în jurul a 5-6 formațiuni parlamentare, sistemul de partide are o arhitectură specifică multipartidismului, dar funcționează într-o logică bipolară, în care ocuparea unei poziții dominante de către unul dintre actori este contrabalansată de aranjamente asociative conjuncturale, menite să echilibreze sau, dimpotrivă, să răstoarne raporturile de forțe.

Concluzii

Cel de-al optulea exercițiu electoral al postcomunismului românesc, vizând desemnarea deputaților și senatorilor, a stat sub semnul schimbării. În dezbaterea publică, această teză a cunosct diverse operaționalizări, mergând de la nevoia unei schimbări de paradigmă în relația guvernanți-guvernați, până la dezideratul „reformării”, „înnoirii” sau chiar „înlocurii” clasei politice, deopotrivă actori individuali și organizaționali. De altfel, acest tip de discurs nu este nou, fiind intrinsec oricărui moment electoral. În spațiul public românesc însă, el este alimentat de o nemulțumire accentuată și continuă față de actul politic și protagoniștii săi. Ideea schimbării politice a urcat pe agenda publică încă de la alegerile prezidențiale din 2014, iar rezultatul înregistrat atunci i-a oferit combustia necesară pentru a ocupa o poziție dominantă în dezbaterea publică. Tragicul eveniment din clubul bucureștean „Colectiv” și puternicul val emoțional care i-a urmat au generat o schimbare politică de natură să materializeze și, totodată, să stimuleze dezideratul reformării spațiului politic. Căderea guvernului Ponta, dar mai ales pasul în spate făcut de partidele politice „tradiționale”, urmat de instalarea „guvernului tehnocrat”, au ridicat nivelul de așteptare publică în legătură cu schimbarea politică.

Pe acest fond, era de așteptat ca anul electoral 2016 să aducă o confirmare, prin vot, a relevanței sociale a discursului despre schimbare. Acest lucru însă nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, alegerile parlamentare au consemnat restaurația scrutinului de tip RP cu liste blocate, pe fondul unui proces de inginerie electorală gestionat de „vechile” partide politice. Această restaurație a condus la înregistrarea unui grad scăzut al disproporționalității electorale, adică la o creștere a justeței sistemului de vot, dar, în același timp, a contribuit conservarea status-quo-ului pe scena politică.

În egală măsură, scrutinul parlamentar a însemnat deopotrivă stabilitate și continuitate. Stabilitatea este dată, în principal, de arhitectura sistemului de partide, care se menține în cadrele tipologice ale multipartidismului, sub formula specifică a multipartidismului cu partid dominant, dar și de confirmarea principalilor actori ai scenei politice, adică de menținerea în prim-plan a partidelor politice „tradiționale”. În ceea ce privește continuitatea, aceasta este marcată de evoluția indicilor N (numărul efectiv de partide) și G (gradul de disproporționalitate electorală), ambii urmând traiectorii setate de experiențele politice și electorale anterioare.

Există totuși și semne ale schimbării, chiar dacă timide. Astfel, între formaţiunile cu reprezentare parlamentară, regăsim una – USR – din categoria partidelor noi, a celor care susțin, prin origine, discurs, resursă umană și profil imagologic, discursul schimbării. Apoi, chiar partidele „tradiţionale” au cunoscut un anume proces de înnoire, aşa cum o arată ponderea parlamentarilor aflați la primul mandat de deputat sau senator, indicator exclusiv cantitativ, dar congruent ideii de „înnoire a listelor electorale” și de „reformă a clasei politice”.

La rigoare însă, România îşi conservă parcursul partidist, continuitatea sistemică fiind consecinţa principală a scrutinului din 11 decembrie 2016.

 

Bibliografie

Jean Blondel, „Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies”, Canadian Journal of Political Science, vol. 1, no. 2 (1968): 180-203.

Daniel Buti, „Trei consecințe ale alegerilor parlamentare din 2012”, Sfera politicii 174 (2013): 25-31.

Michael Gallagher, „Proportionality, Disproportionality and Electoral Systems”, Electoral Studies, vol. 10, no. 1 (1991): 33-51.

Markku Laasko, Rein Taagepera, „«Effectiv» Number of Parties: A Measure with Application to West Europe”, Comparativ Political Studies, vol. 12, no. 1 (1979): 3-27.

Arend Lijphart, Sisteme electorale și sisteme de partide. Un studiu despre douăzeci și șapte de democrații, trad. de I. Petraș-Voicu (Cluj-Napoca: CA Publishing, 2010).

Pierre Martin, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, trad. de M. N. Singer (București: Monitorul Oficial, 1999).

Silviu Dan Mateescu, „Impactul cartelizării sistemului de partide din România asupra consolidării sistemului democratic”, Sfera politicii 162 (2011): 12-22.

Pippa Norris, „Choosing electoral systems: Proportional, majoritarian and mixed systems”, International Political Science Review, vol. 18, no. 3 (1997): 297–312.

Alexandru Radu, Daniel Buti, Statul sunt eu! Participare protestatară vs. democrație reprezentativă în România postcomunistă (București: Pro Universitaria, 2016).

Alexandru Radu, Politica între proporționalism și majoritarism. Alegeri și sistem electoral în România postcomunistă (Iași: Institutul European, 2012).

Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. de D. Pop (Iaşi: Polirom, 1999).

George Voicu, Pluripartidismul. O teorie a democraţiei (Bucureşti: All, 1998).

Centrul pentru Inovare Publică, „Schimbarea legii partidelor. Progrese și limite” (decembrie 2016), http://www.inovarepublica.ro/schimbarea-legii-partidelor-politice-progrese-si-limite-raport/, accesat: 06.01.2017.

Legea nr. 208 din 20 iulie 2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 553 din 24 iulie 2015.

 

NOTE