Modelul democratic care atribuie cîte un vot fiecărui cetăţean este uneori contestat, mai ales în ultimii ani, de o alternativă nedemocratică numită epistocrație.[1] Un sistem epistocratic se bazează pe alocarea preferenţială a puterii politice celor care posedă o cunoaştere superioară. De pildă, votanţii cu educaţie universitară ar avea dreptul, în cadrul unui asemenea sistem, la un număr mai mare de voturi decît cetăţenii fără studii superioare. O referinţă clasică la acest tip de preferinţă epistocratică se găseşte în lucrarea lui J. S. Mill, Considerations on Representative Government, în care autorul oferă un argument pentru un sufragiu universal, dar ierarhic, criteriul de diferenţiere fiind nivelul de educaţie academică sau „superioritatea intelectuală individuală”. Cetăţenii cu o educaţie superioară sau care dovedesc o mai mare competenţă în materie de politică ar avea acces la un număr adiţional de voturi.[2] Evident, acest model elitist de participare civică este contestat în primul rînd cu argumentul că un sistem democratic trebuie să exprime, şi prin dreptul egal la vot acordat fiecărui cetăţean, o predilecţie pentru egalitarism, fără a discrimina anumiţi cetăţeni pe baza unor criterii ce pot fi considerate subiective sau care depind de şansele lor în viaţă.

Unul din principalele argumente ale epistocraților împotriva egalitarismului exprimat prin formula „un cetăţean - un vot” invocă incompetenţa politică a multora dintre votanţi. Există şi o serie de cercetări empirice care atestă că nivelul mediu al cunoştinţelor politice de bază este extrem de scăzut la mulţi cetăţeni care votează[3] și că, în condițiile ignoranței în materie de politică, mulți votanți fac de fapt alegeri iraționale.[4] De asemenea, impactul acestui nivel redus de cunoştinţe politice asupra opţiunilor exprimate prin vot ar fi unul semnificativ[5]. A lăsa votul „pe mîna” unor cetăţeni incompetenţi care iau decizii neinformate ar fi, aşadar, un risc pentru societate.

Literatura care analizează critic epistocrația observă însă că, dacă un asemenea sistem ar fi introdus în Statele Unite, de pildă, ar privilegia grupul demografic al albilor, al bărbaţilor, al celor cu venituri mai mari de vîrstă mijlocie din Nord-Vest, defavorizind în schimb populaţia non-albă, femeile, săracii, şomerii şi populaţia mai puţin educată din Sud.

O altă critică, de natură deontologică, la adresa epistocrației este formulată de Estlund: epistocrația este incompatibilă cu un liberalism al raţiunii publice, conform căruia puterea coercitivă este distribuită în funcţie de decizia rezonabilă a tuturor celor supuşi unei asemenea puteri.[6]

Paradoxul votului popular american la alegerile prezidenţiale din 2016

În pofida acestei dihotomii între votul egal şi votul multiplu bazat pe competenţa politică, ceea ce s-a întîmplat la alegerile prezidenţiale din SUA pare să pună în discuţie, dacă nu contrastul dintre cele două sisteme de vot, cel puţin opoziţia ireconciliabilă dintre criteriile cu care operează. Recapitulînd, candidatul Partidului Republican, Donald Trump, a obţinut 304 voturi în Colegiul Electoral, dar numai 46.1% din totalul voturilor exprimate (62,979,879 voturi), cîştigînd alegerile. Contra-candidata sa din partea Partidului Democrat, Hillary Clinton, a obţinut 227 voturi în Colegiul Electoral, dar 48.2% din totalul voturilor (65,844,954 voturi), cîştigînd votul popular cu aproape 3 milioane de voturi, dar pierzînd alegerile.

Fără a intra aici în arcanele sistemului electoral american, voi examina situaţia votului popular ce a fost cîştigat detaşat de candidata democrată. Statele în care a cîştigat Hillary Clinton sînt în majoritate, cu excepţia celor din Vestul Mijlociu (Minnesota şi Illinois) de pe Coasta de Est şi Coasta de Vest, unde nivelul de educaţie este în general superior. Mai precis[7], populaţia cu educaţie universitară a votat în proporţie de 49% cu Hillary Clinton şi în proporţie de 45% cu Donald Trump. Populaţia cu studii post-universitare a votat în proporţie de 58% cu Clinton şi numai în proporţie de 37% cu Trump. În rîndurile populaţiei mai slab educate, procentele se inversează: astfel, dintre cei cu sau fără liceu, 51% au votat cu Trump şi 45% cu Clinton, în timp ce, dintre cetăţenii care au unele studii universitare (fără o diplomă), 52% au votat cu Trump şi 43% cu Clinton. Concluzia este că, pe măsură ce creşte nivelul de educaţie, creşte şi probabilitatea votului pentru candidata democrată.

Această tendinţă se accentuează la populaţia non-albă cu studii superioare: 71% din non-albii cu studii universitare au votat cu Clinton şi numai 23% cu Trump. Dar non-albii fără studii superioare au votat în proporţie de 75% cu Clinton şi numai în proporţie de 20% cu Trump, ceea ce înseamnă că grupul demografic non-alb a votat în general cu candidata democrată din cauza politicilor sale incluzive şi că educaţia universitară a unei părţi a acestui grup demografic nu a fost factorul ce i-a determinat opţiunile electorale. În schimb, din rîndul populaţiei albe fără studii superioare, 67% a votat cu Trump şi 28% cu Clinton, diferenţa scăzînd la albii cu studii superioare, din care 49% au votat cu Trump şi 47% cu Clinton. Este limpede că albii fără studii superioare au constituit principala bază electorală a candidatului republican – şi că, în general, bărbaţii albi (bărbaţii au votat în proporţie de 52% cu Trump şi numai 41% cu Clinton) fără studii superioare au fost grupul-ţintă al acestui candidat.

Candidata democrată a atras însă mai multe voturi ale populaţiei cu venituri mai mici (sub $49000 pe an pe familie), în timp ce candidatul republican a fost votat în proporţie mai mare de populaţia cu venituri mari şi foarte mari (peste $50000 pe an pe familie).

Aceste rezultate contrazic aşteptările celor care afirmă că, în Statele Unite, grupul demografic al albilor cu educaţie superioară ar vota în general diferit de non-albii cu un nivel de educaţie mai scăzut sau cu venituri mai mici. Dat fiind numărul mare al votanţilor cu educaţie superioară care au susţinut-o pe candidata democrată – ce a cîştigat, cum aminteam, votul popular – se poate spune că ceea ce s-a întîmplat în 2016, la alegerile prezidenţiale din SUA, a fost victoria candidatului republican asupra unei „democraţii epistocratice”. Votul populaţiei non-albe mai sărace a urmat aceeaşi tendinţă cu votul celor cu un nivel superior de educaţie, susţinînd-o pe candidata democrată ce a obţinut un număr record de voturi (al treilea din istoria Statelor Unite, după cifrele obţinute de Barack Obama în 2008 şi 2012).

Paradoxul votului popular cîştigat de Hillary Clinton a fost, așadar, acela că a reflectat un hibrid: o „democraţie epistocratică”. Deşi a urmat principiul egalitar „un cetăţean - un vot”, votul pentru Hillary Clinton a reflectat puternic atît opţiunile populaţiei educate, cît şi pe cele ale populaţiei defavorizate social. Această înseamnă, desigur, şi că populaţia educată majoritară din Statele Unite tinde să voteze după principii inclusive și liberale, care ţin cont de situaţia grupurilor defavorizate. Dar înseamnă şi că educaţia universitară produce în general un alt tip de alegeri politice în raport cu cele ale albilor fără studii universitare, care i-au asigurat victoria lui Donald Trump. De altfel, preferinţele liberale ale populaţiei cu studii universitare din Statele Unite, prin contrast cu cele conservatoare ale populaţiei mai puţin educate, reprezintă o constantă a politicii americane din ultimele decenii.

Factorul determinat de nivelul de educaţie pare a fi pregnant în votul pentru Hillary Clinton, spre deosebire de alegerile anterioare din 2012, cînd Barack Obama a fost votat de 64% dintre votanţii fără studii liceale, 51% dintre votanţii cu sau fără liceu, 49% dintre alegătorii care au unele studii universitare (fără o diplomă), 47% dintre votanţii cu studii universitare (singurul grup educat de la care contra-candidatul său Mitt Romney a obţinut un procent mai mare, de 51%) şi de 55% din alegătorii cu studii post-universitare. Astfel, dacă în 2012, în susţinerea candidatului democrat nu apărea un clivaj în funcţie de nivelul de educaţie (apare în schimb un clivaj etnic şi rasial, Barack Obama fiind votat de 93% dintre votanţii negri, de 73% dintre asiatici şi de 71% dintre hispanici), în 2016 acest tip de clivaj este foarte accentuat. „Democraţia epistocratică” pare să fie o caracteristică a alegerilor din 2016.

De ce a eşuat noua democraţie epistocratică în Statele Unite?

O explicaţie oferită deja de unii observatori ai clivajelor ce caracterizează societatea americană este că, în ultimele decenii, s-ar fi accentuat o falie între elitele educate, globaliste, care adoptă un liberalism post-modern „perfecţionist” şi publicul suburban sau rural mai puţin educat ce cultivă sentimente de suspiciune faţă de aparatul politic de la Washington, DC şi tinde să fie mai ataşat de diferite forme de nationalism.[8] Candidatul republican a exploatat aceste sentimente prin retorica sa anti-imigraţie şi priorităţile „patriotice” ale campaniei sale (reflectate şi de sloganul său electoral „Make America great again”) şi a valorificat în propriul său avantaj aceste diviziuni, demonizind întregul aparat mediatic liberal care îi era oricum ostil. Reuşind să apară drept „victima” unei conspiraţii a elitelor politice şi mediatice, Donald Trump a valorificat suspiciunea deja existentă a americanilor albi fără studii superioare faţă de elite şi a reuşit să răstoarne noua „democraţie epistocratică” în favoarea să. Discursul său salvationist, prin care hiperboliza „corupţia şi incompetenţa” liderilor politici anteriori, prezentîndu-se ca reconstructorul mesianic al unei Epoci de Aur, s-a bazat pe ura faţă de o tehnocraţie educată şi pe modelul ideal al „americanului simplu”: alb, creştin, harnic – de profesie muncitor, poliţist sau soldat. Acest discurs a fost completat strategic cu modelul întreprinzătorului cinstit şi talentat pe care şi-a bazat Donald Trump ethos-ul de campanie.

Asociind elitele educate cu corupţia şi cu un liberalism globalist perdant pentru America (mai ales pentru oamenii simpli, fără studii superioare, din „America profundă”), Trump a contracarat „democraţia epistocratică” cu ajutorul populismului. El s-a folosit, în plus, de modelul anterior al Brexit-ului, în care populismul şi naţionalismul au triumfat asupra elitelor tehnocrate pro-europene. Astfel, anul electoral 2016 a fost unul în care triumful populismului naţionalist asupra globalismului şi liberalismului a devenit un fenomen recurent pe cele două maluri ale Atlanticului.

Elitele educate au fost descrise unui public conservator cu un nivel mai redus de educaţie ca îndepărtate de realitate, unicul garant epistemic al contactului cu realitatea fiind simplitatea şi autenticitatea americanului simplu, nealterat de cultura liberală şi decadentă din marile universităţi. Astfel, sensul competenţei politice a cetăţeanului care posedă o cunoaştere relevantă şi poate vota avizat a fost răsturnat: acest tip de cetăţean ar fi fost, în virtutea retoricii de campanie a lui Donald Trump, incapabil să distingă adevărul de fals din cauza distorsiunilor de percepţie care sînt rodul „pervertirii” sale intelectuale şi ideologice. „Democraţia epistocratică” apărută în contextul susţinerii lui Hillary Clinton de către elitele liberale a fost practic neutralizată prin acest discurs populist, la alegerile din 2016.

Noul bon sauvage al populismului american. Epilogul democraţiei epistocratice?

Reiterînd implicit mitul „bunului sălbatic” (le bon sauvage) din operele primilor exploratori ai continentului american, reluat de gînditori umanişti şi iluminişti ca Montaigne, Diderot, Rousseau şi Voltaire, discursul populist ce a asigurat victoria lui Donald Trump a exaltat virtuţile „omului primitiv” nealterat de „viciile” culturii intelectuale răspîndite de universităţile, lucrările filozofice şi ştiinţifice şi publicaţiile cele mai liberale. Noul bon sauvage care şi-a păstrat o percepţie pură şi nealterată asupra realităţii este bunul american alb, conservator, de obicei protestant, fără studii superioare, care locuieşte în statele cu o mai mare populaţie rurală şi suburbană ce formează baza electorală tradiţională a Partidului Republican. La acest tip de susţinător s-a adăugat în 2016 muncitorul alb necalificat din state în care industria a fost în mare parte înlocuită cu serviciile (nu întotdeauna la fel de bine plătite ca munca în fostele fabrici) precum Ohio, Pennsylvania, Michigan şi Wisconsin – din „Centura Industrială” (Rust Belt) care vota în mod tradiţional cu democraţii. Acest electorat a votat mai curînd pragmatic, decît ideologic pentru Donald Trump, creditînd promisiunea sa că va stimula economia şi va „readuce acasă” companiile industriale care au migrat în China sau în Mexic. În parte, acest electorat (alb, fără educaţie superioară) a fost atras şi prin politicile anti-imigraţie din programul electoral al lui Donald Trump, ce a stabilit o relație cauzală între imigraţia ilegală şi migraţia industriei către Mexic şi China și efectul „pauperizării” sale din ultimii ani.

Campania lui Donald Trump a recurs aşadar la idealizări ce au măgulit electoratul republican traditional și la așteptarea ca acest electorat să redobîndască putere simbolică și prosperitate în urma victoriei acestui candidat. Şi, în pofida aşteptărilor ca profilul misogin al lui Donald Trump să descurajeze electoratul republican feminin, în final 89% din femeile republicane l-au susţinut, în timp ce numai 8% au votat cu contra-candidata sa democrată, acest procent stînd într-un raport aproape egal cu cei 90% dintre bărbaţii republicani care au votat cu Trump. Acesta din urmă a atras și votul a 10% dintre bărbaţii democraţi, un procent mai mare decît cel de 8% al femeilor republicane care au susţinut-o pe Clinton. Procentul de 10% din electoratul masculin democrat înseamnă proporţional mai mult şi în condiţiile în care Partidul Democrat are mai mulţi membri decît Partidul Republican. Cifra de 10% se corelează în general cu electoratul masculin democrat fără studii superioare care a fost atras în 2016 spre susţinerea lui Donald Trump. Motivaţiile care au stat la baza acestei reorientări ar putea fi diferite şi numai o cercetare calitativă ar putea releva în ce măsură a prevalat componenta mitic-idealistă (ideologică) sau cea pragmatică – sau în ce măsură componenta rasistă (anti-imigraţie) a încurajat susținerea controversatului candidat republican, ce a prezentat de la bun început electoratului o agendă xenofobă destul de radicală.

Rămîne însă destul de evident că mitologia „bunului sălbatic” vehiculată de Donald Trump a funcţionat cel puţin pentru atragerea unei părţi semnificative a electoratului masculin alb fără studii superioare (în proporţie de 67%), protestant (în proporţie de 60%), foarte practicant religios (56% din electoratul care merge săptămînal la biserică), creştin evanghelic sau „born-again” (în proporţie de 80%).

Retorica populistă a „bunului sălbatic” american a contracarat aşadar noua „democraţie epistocratică” apărută în susţinerea lui Hillary Clinton. Dar nu este, cred, rezonabil să anticipăm o dispariţie prematură a acestui nou hibrid din viaţa politică americană. Protestele din marile oraşe ce au urmat victoriei lui Donald Trump, la care au luat parte mulţi studenţi şi minoritari, şi care au fost reluate începînd cu 20 ianuarie 2017, indică, dimpotrivă, o conştientizare a unei convergențe politice a elitelor care posedă cunoaştere cu grupurile minoritare sau defavorizate social care au de pierdut în urma măsurilor naţionaliste, rasiste sau ostile protecţiei sociale pe care administraţia Trump le-a adoptat deja (de pildă, prin ordonanța guvernamentală, deja blocată pe criteriile incompatibilității cu Constituția SUA, ce a interzis temporar accesul pe teritoriu american al musulmanilor din şapte ţări în care activează grupări teroriste, ca și prin celelalte măsuri guvernamentale pentru expulzarea imigranților ilegali).

Rezistenţa activă faţă de politicile administraţiei Trump este mai puternică în rîndul tinerilor de pînă în 29 de ani, care au votat în 2016 în proporţie mai mare cu Clinton decît grupele de vîrstă cuprinse între 30-44 de ani şi 45-64 de ani. Procentele variază în funcţie de vîrstă şi de nivelul de educaţie mai ales la populaţia albă, la populaţia non-albă fiind mult mai puţine variaţii determinate de factorii vîrstă şi educaţie.

Mişcarea de opoziţie liberal-democrată faţă de politicile lui Donald Trump va lua probabil amploare, aşa încît se poate preconiza un succes al acesteia la alegerile din 2020 sau 2024, cu atît mai mult cu cît tendinţa adolescenţilor educaţi care vor vota la aceste alegeri tinde către opţiuni globalist-liberale. Un insucces pe termen lung al noii „democraţii epistocratice” americane ce susţine liberalismul globalist este așadar puţin probabil, mai ales în condiţiile în care în prezent se constituie o mişcare de opoziţie activă faţă de politicile administraţiei Trump. Eşecul relativ al acestei mișcări în 2016, din cauza deturnării sensului competenţei politice şi al cunoaşterii prin retorica populistă a lui Donald Trump (“elitele politice şi academice au pierdut simţul realităţii”), a fost probabil influenţat şi de „pendulul” ciclurilor electorale americane, de obicei cîştigate alternativ de unul din cele două partide majore, ca şi de tradiţiile populismului „jacksonian”, resuscitate de Trump cu ajutorul mitului „bunului sălbatic” american. La ora actuală, un reviriment al populismului iliberal şi naţionalist are loc şi în mai multe ţări europene (Grecia, Ungaria, Regatul Unit, Franţa), ceea ce înseamnă, în termeni sociologici clasici, o revoltă la scară globală a comunităţii (Gemeinschaft) împotriva societăţii de piaţă (Gesellschaft), a iliberalismului comunităţilor parohiale care vor să se simtă protejate în raport cu globalismul liberal al elitelor ce urmăresc binele umanităţii în general.

”Democraţia epistocratică” americană, susţinută așadar de elitele care posedă cunoaştere şi au competenţă politică, tinde să susţină o viziune globalist-liberală. Elitele care posedă cunoaştere din Statele Unite împărtăşesc mai curînd o viziune wilsoniană sau hamiltoniană asupra politicii, în timp ce electoratul mai slab educat, de provenienţă rurală şi suburbană, care l-a votat majoritar pe Donald Trump, este de obicei „jacksonian”[9], parohial şi xenofob. Cel din urmă a fost mobilizat cu ajutorul posturilor de radio şi televiziune conservatoare să voteze masiv cu candidatul republican, fiind măgulit de ideea că „puritatea” sa nediminuată de „pervertirile cunoaşterii” din universităţi ar fi un garant al accesului său privilegiat la adevăr şi la realitate.

În rezumat, noua „democraţie epistocratică” din SUA a fost contracarată de mitologiile populiste folosite în campania lui Donald Trump la alegerile din 2016. Dar, aşa cum populismul naţionalist este un fenomen în curs de globalizare, şi mentalitatea globalist-liberală tinde să dobîndească conştiinţă de sine şi coeziune. În România, de pildă, așa-numiții „oameni ai lui Soros”, demonizaţi în timpul campaniei populiste a PSD-ului, sînt un nou nume pentru elitele pro-europene care împărtăşesc viziunea unei Românii cu structuri democratice şi un stat de drept consolidat, ce este și un actor politic şi civic internaţional. După instalarea la putere a lui Donald Trump şi adoptarea primelor sale măsuri anti-imigraţie, la fel ca după măsurile anti-justiţie (Ordonanţa 13/2017 din noaptea de 31 ianuarie) adoptate de Guvernul Grindeanu, mobilizarea acestei opoziţii globaliste în mişcări de protest civic a luat amploare. Acesta nu pare să fie un epilog, ci un început al „democraţiei epistocratice”.

 

Bibliografie

Bryan Caplan, The Myth of the Rational Voter, Princeton, Princeton University Press, 2007.

David M. Estlund, Democratic Authority: A Philosophical Framework, Princeton, Princeton University Press, 2007.

Martin Gilens, Affluence and Influence: Economic Inequality and Political Power in America, Princeton, Princeton University Press, 2012.

Hélène Landemore, Democratic Reason: Politics, Collective Intelligence, and the Rule of the Many, Princeton, Princeton University Press, 2012,

Michael Lind, „The Liberal Roots of Populism”, în Demos Quarterly 4 (2014) http://quarterly.demos.co.uk/article/issue-4/liberal-roots-of-populism/, accesat la data de 18.02.2017.

Walter Russell Mead, Special Providence: American Foreig Policy and How it Changed the World, New York, Routledge, 2009,

John Stuart Mill, On Liberty and Other Essays, Oxford, Oxford University Press, Oxford, 1998.

Ilya Somin, Democracy and Political Ignorance, Stanford, Stanford University Press, 2016, 2nd edition

 

NOTE