Dincolo de consecințele sale politice directe și imediate, incendiul izbucnit în noaptea de 30 octombrie 2015, la clubul Colectiv din București, a constituit un puternic stimulent pentru o schimbare profundă la nivelul sistemului politic. Prin prisma amplorii și a dezideratelor formulate în stradă, protestele care au urmat tragicului eveniment au stat sub semnul unei „revoluții“ politice[2], iar partidele parlamentare, principalii actori ai reprezentării politice, păreau să fi înțeles acest lucru. Astfel, președintele Iohannis a catalogat în repetate rânduri realitatea politică și socială a acelor zile ca reprezentând „nu doar o simplă schimbare de Guvern“, ci „o schimbare de paradigmă în politica românească“, în timp ce partidele politice, de voie sau de nevoie, și-au însușit discursul schimbării. Principala dovadă în acest sens a fost chiar renunțarea la guvernare. Dar, deopotrivă, cetățenii și actorii politici aveau ocazia, la jumătate de an de la tragedia din clubul Colectiv, să dea concretețe schimbării politice, în cadrul alegerilor locale din iunie 2016.

Pentru un sistem democratic funcțional, participarea protestatară este o formă de implicare a cetățenilor în viața politică și un instrument de reglare a raporturilor dintre guvernanți și guvernați[3]. Ea însă, nu se poate permanentiza. Într-o democrație reprezentativă, deciziile nu se iau din stradă, ci într-un cadru instituțional, consființit de Constituție. Prin urmare, alegerile rămân principalul instrument de validare a regulilor jocului democratic, a principalilor actori politici însărcinați să pună în practică principiul reprezentării și a direcțiilor generale de evoluție a societății.

Așadar, alegerile locale din anul 2016 erau cele care puteau arăta dacă schimbarea declanșată de Stradă după momentul Colectiv are continuitate, dacă trece dincolo de efuziunea și încărcătura emoțională a protestelor, impunându-se ca un proces amplu, de transformări politice structrale, susținut constant atât de către cetățeni, cât și de actorii politici. Alegerile reprezentau un bun moment pentru măsurarea intensității și a sustenabilității efectelor „Revoluției Colectiv“.

Trebuie însă spus că o presiune difuză din partea societății în vederea reformării scenei politice, în special prin stimularea concurenței sistemului partidist și a implementării criterilor de integritate, a existat anterior protestelor din toamna anului 2015. Ea a devenit manifestă cu ocazia alegerilor prezidențiale din noiembrie 2014, al căror rezultat a fost decis în urma unei mobilizări fără precedent a cetățenilor nemultumiți de calitatea establishment-ului politic. Iar dacă alegerile prezidențiale din 2014 au stat sub semnul aceluiași deziderat de schimbare a politicii românești, alegerea lui Klaus Iohannis ca șef al statului i-a dat un puternic impuls. Pe acest fond, în prima jumătate a anului 2015, Parlamentul a adoptat o serie de modificări legislative susținute și promovate intens de societatea civilă organizată și de mass-media, modificări care, în esență, aveau ca scop creșterea competitivității electorale și, în general, deschiderea scenei politice.

Este vorba, în primul rând, despre modificarea condiției numerice a înregistrării și, deci, a existenței unui partid politic. Reamintim că legislația în vigoare la acea dată condiționa apariția oficială a unui partid politic de dovada formală a existenței unui număr de 25.000 de membri fondatori. În principiu o măsură de limitare a fragmentării partidismului și de încurajare a constituirii de partide naționale, din categoria tipologică a partidului de mase, o astfel de prevedere, în conjuncție cu alte norme, în special electorale, a acționat, în fapt, în direcția consolidării dominației partidelor majore ale sistemului românesc[4]. Criticată tot mai des, bariera celor 25.000 de membrilor fondatori ai unui partid politic a fost practic înlăturată la începutul anului 2015, numărul minim al acestora fiind redus la trei. În plus, partidele și-au pierdut dimensiunea exclusiv națională, noile reglementări permițând înființarea și funcționarea partidelor regionale sau locale[5]. Efectele modificării legislative s-au făcut simțite în scurt timp, astfel că până la sfârșitul anului 2015 numărul partidelor nou inființate a urcat spre 25, pentru ca, în preajma alegerilor locale din iunie 2016, să se dubleze[6]. Nu în ultimul rând, au fost redefinite normele privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale[7], în sensul creșterii transparenței mecanismelor de finanțare și a sporirii atribuțiilor de control din partea Autorității Electorale Perlamente (AEP)[8].

Totodată, modificări substanțiale au fost aduse mecanismelor de alegere atât a parlamentarilor cât și a autorităților locale. Astfel, mult lăudatul sistem electoral al „votului uninominal“ [9], adoptat în 2008, dar a cărei aplicare a condus la sporirea neîncrederii populare în reprezentanții partidelor politice și în instituția parlamentară ca atare, a fost revizuit în 2015, în sensul renunțării la alegerea majoritară a parlamentarilor în colegiile uninominale. În acest fel, legiuitorul a revenit la mecanismul electoral anterior, cel al scrutinului proporțional plurinominal, popular cunoscut sub numele de „scrutin de listă“[10].

De asemenea, prin modificarea legii pentru alegerea autorităților administrației publice locale a fost redus numărul de semnături necesare pentru înscrierea unui partid în alegeri de la 2% la 1% din numărul total al alegătorilor înscriși în Registrul electoral și în listele electorale complementare din circumscripția de candidatură. În egală măsură, a fost revizuită procedura desemnării președinților consiliilor județene, prin revenirea la alegerea indirectă a acestora, în varianta practicată înainte de 2008 (prin votul majorității membrilor consiliului județean)[11]. Am putea spune, așadar, că legiutorul a pus punct experimentelor electorale din perioada 2008-2012, restaurând o practică verificată deja de circa două decenii.

Pe de altă parte, o modificare similară privind alegerea primarilor nu și-a găsit locul în ansamblul reformei electorale din primăvara anului 2015. Prin voința comună a principalelor partide parlamentare, mecanismul de alegere a primarilor a rămas cel al scrutinului pluralitar, desfășurat într-un singur tur indiferent de nivelul atins al majorității câștigătoare, adoptat în 2012. Totuși, o campanie publică vizând trecerea la alegerea primarilor cu majoritatea absolută a voturilor exprimate a fost declanșată înaintea momentului electoral din iunie 2016. Susținută de media, de organizațiile active ale societății civile, dar și de partidele minore, campania a beneficiat de suportul PNL[12]. Însă șansele de reușită ale acestei dezirabile schimbări erau practic nule, în condițiile în care ea s-ar fi produs chiar în timpul perioadei electorale, procedură de neacceptat pentru o țară a Uniunii Europene, cum de altfel și instanțele de drept au confirmat-o[13].

Oricum, momentul a relevat disponibilitatea scăzută a principalilor actori ai scenei politice de a modifica regulile jocului care le-au permis să obțină poziții dominante. Sub presiune publică, partidele tradiționale au fost nevoite să accepte o serie de schimbări, dar prezența în parlament, adică acolo unde revendicările din spațiul social iau formă juridică, le-a permis, să tempereze și să compatibilizeze cu propriile interese politice sau chiar să blocheze anumite inițiative[14]. Totuși, după tragedia din clubul Colectiv, contestarea publică la care au fost supuse partidele din mainstream a atins cote foarte înalte. Alegerile locale din 2016 aveau, așadar, valoarea unui „moment al adevărului“.

Desfășurată pe 5 iunie 2016, competiția pentru alegerea primarilor, consilierilor locali și județeni a reunit un număr substanțial de actori electorali – 114 formațiuni politice (partide politice deja consacrate sau nou constituite, alianțe ale acestora la nivel național sau local, precum și organizații ale cetățenilor aparținând minorităților naționale) –, însă fără ca prezența la urne să atingă nivelul majorității absolute a votanților din România.[15]

Sintetic, performanțele electorale ale primelor 10 formațiuni politice plus candidații independenți sunt redate în tabelul de mai jos[16].

Rezultatele alegerilor locale 2012

	Primari		Consilieri locali		Consilieri județeni
	Voturi		Voturi		Voturi
	Nr.	%	Nr.	%	Nr.	%
PSD	2970792	34,84	2816101	33,64	2890344	35,00
PNL	2685511	31,50	2477996	29,60	2529986	30,64
ALDE	488145	5,72	545767	6,52	521845	6,32
UDMR	315236	3,69	390321	4,66	411823	4,98
PSD+UNPR	338373	3,96	313934	3,75	380565	4,60
PMP	304924	3,57	360035	4,30	368985	4,46
UNPR	213233	2,50	245633	2,93	220467	2,67
USB	96789	1,13	121099	1,44	143544	1,73
PSR	100303	1,17	102839	1,22	99587	1,20
PER	63246	0,74	87016	1,03	98486	1,19
Independenți	486826	5,71	258538	3,08	52800	0,63

Remarcăm, mai întâi, că alegerile au fost câștigate de PSD, liderul fostei coaliții guvernamentale, care a devansat PNL, partidul președintelui Iohannis, cu circa 5 procente la nivel național. Diferența dintre cele două partide a fost mai substanțială în cazul competiției pentru Primăria generală a municipiului București, unde PSD, aliat cu UNPR, a primit cu circa 10 procente peste media sa națională, în timp ce suportul electoral al PNL s-a situat la numai 11% din voturile bucureștenilor.

Apoi, rezultatele naționale au configurat o scenă politică de tip bipartidist imperfect[17]. Astfel, PSD și PNL, cele două partidele majore ale sistemului, au cumulat circa două treimi din din opțiunile electorale, cealaltă treime a voturilor fiind partajată între opt formațiuni politice minore, dintre care se distinge ALDE, singura dintre acestea care depășește pragul național de 5%. Să notăm totuși că alți trei competitori electorali s-au plasat în proximitatea acestuia. Alegerile au marcat așadar o simplificare a scenei politice, pe de o parte, prin reducerea numărului de actori relevanți[18], iar pe de altă parte, prin accentuarea bipolarității[19].

Acest tablou al alegerilor locale evidențiază faptul că cea mai mare parte a electoratului a rămas favorabilă partidelor politice tradiționale, celor cu reprezentare parlamentară, sau, invers spus, nu a favorizat actorii politici nou-constituiți, fără prezență în parlament. Cu alte cuvinte, constatăm că alegerile locale nu au confirmat dorința populară de resetare a sistemului partidist, așa cum ea a fost exprimată în cadrul protestelor de stradă de după tragedia de la clubul Colectiv. Prin votul exprimat în data de 5 iunie, românii au relegitimat partidele clasice și au validat poziția dominantă a acestora la nivelul sistemului politic[20].

Dacă însă detaliem rezultatele, o astfel de concluzie comportă o serie de observații și de nuanțe. Un prim argument în acest sens îl reprezintă rezultatul alegerilor locale din București.

Rezultatele alegerilor locale 2012 – București

	Primar general București		Consiliul General
	Voturi		Voturi
	Nr.	%	Nr.	%
PSD+UNPR	246553	42,97	228986	40,32
USB	175119	30,52	143544	25,34
PNL	64186	11,18	74041	13,07
PMP	37098	6,46	40481	7,14
ALDE	17455	3,04	36380	6,42

Aici, câștigătorul competiției a fost tot PSD, într-o alianță cu UNPR, însă poziția secundă a revenit Uniunii Salvați Bucureștiul (USB), care, deși constituită cu doar câteva luni înainte de alegeri, a devansat PNL cu o diferență substanțială. Astfel, Uniunea a reușit performanța de a deveni al doilea partid major al sistemului. Schimbarea este cu atât mai importantă cu cât USB se distinge tipologic de partidele postcomuniste tradiționale. Astfel, spre deosebire de acestea, născute „de sus în jos“, prin „decret“, ca grupări ale liderulor și a anturajelor acestora, Uniunea a apărut ca o expresie politică a unei nevoi sociale de reprezentare, legătura sa genetică cu mediul civic fiind determinantă. În fapt, putem vorbi despre primul caz românesc de geneză partidistă by the book, căci, confirmând teoria clasică a partidului politic[21], USB își are rădăcinile în societatea civilă, fiind percepută ca un agent veritabil al reprezentării sociale. În egală măsură, USB era partidul care părea să corespundă cel mai bine spiritului și revendicărilor protestelor post-Colectiv, mesajul său principal fiind îndreptat în mod explicit împotriva partidelor politice tradiționale. Acesta s-a dorit a fi exponentul schimbării clasei politice, și-a asumat acest deziderat și a fost perceput ca atare – un partid „altfel“, care promovează și care corespunde unei noi paradigme politice. De altfel, profilul votanților lui Nicușor Dan reflectă în bună măsură caracteristicile dominante ale Pieței. Potrivit unui sondaj IRES, realizat la comanda Digi 24, electoratul candidatului USB la Primăria generală a Capitalei a fost format din bărbați (51%), între 18 și 39 de ani (51%), cu studii superioare (72%)[22]. Adăugăm că rezultatele alegerilor din circumscripția electorală București, care adună circa 10% din electoratul României, constituie, de multe ori, un semnal politic important pentru proximele alegeri naționale.

În al doilea rând, alegerile din 5 iunie au creat o serie de breșe în dominația partidelor majore ale sistemului, așa cum indică performanțele locale deloc neglijabile ale unor noi actori politici. Exemplele relevante în acest sens sunt Partidul Social Românesc, care a câștigat 3 mandate în CJ Bacău (8,12%) și câte două în CJ Buzău (6,06%) și Gorj (6,06%), Partidul Național Democrat, care și-a adjudecat 2 mandate în CJ Brăila (6,06%), precum și Partidul pentru Argeș și Muscel, cu 2 mandate în CJ Argeș (5,71%).

Nu în ultimul rând, o schimbare de abordare a relației cu cetățenii se poate constata inclusiv la partidele clasice. Astfel, în condițiile alegerii lor indirecte, dar și a ofensivei procurorilor anti-corupție, doar 11 dintre foștii președinți ai Consiliilor județene și-au păstrat mandatul, șapte reprezentând PSD[23] și câte doi PNL[24] și UDMR[25]. În toate celelalte cazuri, cele două mari partide au mers pe formula promovării unor politicieni noi, în marea lor majoritate tineri, în pozițiile importante de lideri ai județelor. Și chiar dacă unii dintre aceștia pot fi considerați a fi doar o interfață a vechilor „baroni politici“, o asemenea strategie electorală reprezintă răspunsul marilor partide la presiunea societății.

Sugestiv pentru modul în care partidele au reacționat după protestele de la finalul anului 2015 este și faptul că, la scurt timp, mai exact în decembrie același an, liberalii au adoptat o serie de criterii de integritate pentru candidații în alegeri[26], iar social-democrații un Cod de Etică și Conduită pentru ocuparea unor funcții politice sau administrative, alese sau numite[27]. Deloc surprinzător, principiile enunțate și asumate de cele două formațiuni erau convergente. Era, în mod evident, o încercare a vechilor partide de a răspunde presiunilor și exigențelor publice.

Rezultatele alegerilor locale din iunie 2016, primele după tragedia de la Colectiv, reflectă așadar o realitate nuanțată. Valul protestatar și presiunea reformării clasei politice se regăsesc doar parțial în votul exprimat de cetățeni. Contestate public și aflate în defensivă, partidele tradiționale și-au conservat pozițiile la nivelul sistemului politic, chiar dacă o comparație cu momentul similar din 2008 relevă o scădere generală a atractivității lor electorale[28]. Practic, dacă în urmă cu opt ani, principalii actori (PSD, PDL și PNL) mobilizau împreună 75% din voturi, în 2016, PSD și PNL au obținut 65,64%. În același timp, partidele dominante au trebuit să accepte „liberalizarea“ competiției politice, cu efectul, deocamdată moderat, al apariției unor potențiali challangeri, precum e cazul USB[29]. La limită însă, dacă referențialul îl constituie destructurarea estabishment-ului politic, al resetării democrației reprezentative românești, atunci va trebui să constatăm eșecul acțiunilor protestatare din toamna anului 2015.

 

Bibliografie

Hannah Arendt, On Revolution (New-York: The Viking Press, 1963)

Jean Baudouin, Introducere în sociologia politică, traducere de I. Iaworski (Timișoara: Amarcord, 1999)

Jean Blondel, „Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies“, Canadian Journal of Political Science 2 (1968): 180-230

Jean Blondel, Guvernarea comparată, traducere de T. Moldovanu (Iași: Institutul European, 2009)

Georges Burdeau, Traite de Science Politique, tome 2, La dynamique politique (Paris: Librairie generale de droit et de jurisprudence, 1968)

Maurice Duverger, Les partis politiques (Paris: Librairie Armand Colin, ediția 1981)

Ted Gurr, Why Men Rebel? (Princeton: Princeton University Press, 1970)

Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăților în schimbare, traducere de H. Stamatin (Iași: Polirom, 1999)

Alexandru Radu, Politica între proporționalism și majoritarism. Alegeri și sistem electoral în România postcomunistă (Iași: Institutul European, 2012)

Alexandru Radu, Daniel Buti, Postcomunismul românesc. Sistemul politic: structură și funcționare (București: Pro Universitaria, 2015)

Giovanni Sartori, Parties and Party System: A Framework for Analysis (New York: Cambridge University Press, 1976)

Charles Tilly, Revoluțiile europene: (1492-1992), traducere de V. Cherata (Iași: Polirom, 2002)

Max Weber, The Theory of Social and Economic Organization (New York: The Free Press, 1947)