Jocul semantic dintre swords și words, atât de drag lui Shakespeare și Hobbes în secolul XVII,[1] ca și originea etimologică a substantivului stil din latinescu stilus (ce desemna un obiect ascuțit de scriere) redau învecinarea lumii marțiale cu aceea a literelor. Chiar dacă universul practic al confruntării pare contrar activității intelectuale, bazate pe contemplație și sustragere din noianul evenimentelor, cele două domenii au numeroase puncte tangențiale.

În cele ce urmează vom prezenta sistemul de educație al clasei cavalerilor, punctând cu unele exemple concrete din epoca respectivă. Lumile alăturate spre descriere sunt Apusul catolic și Bizanțul.

Studiul de față se va concentra în speță pe secolele IX-XII, socotite a fi <mijlocul> Evului Mediu și intervalul în care trăsăturile generale ale epocii s-au cristalizat: pe plan intern este vorba despre statornicirea relațiilor de putere politico-economico-religioase, iar pe plan internațional de cristalizarea sistemului de formațiuni politice cu raporturile aferente dintre ele.

I. Societatea medievală occidentală și simplissima diviziune a muncii

Imaginea încetățenită pe care omul contemporan o are asupra epocii medievale conține o diviziune tripartită a societății de atunci. Așadar, conform acestei logici, universul social era populat de trei categorii socio-profesionale: cei care se roagă și asigură activitatea intelectuală (oratores); cei care se luptă și apără (bellatores), sub ei aflându-se cei care asigură baza materială și muncesc (laboratores).[2]

Tabloul este unul aproximativ, granițele taxonomice dintre categorii fiind adesea încălcate. În ceea ce-i privește pe cavaleri, în ciuda imaginii superlativizate create de literatura romantică a secolului XIX și de cinematografia celui următor, aceștia nu reprezentau figuri de primă mână ale perioadei. Așa după cum afirmă istoricul francez Georges Duby, statutul purtătorilor de armă se rezuma mai degrabă la acela de vasal, de cele mai multe ori în slujba episcopului local care poseda atât prerogative spirituale cât și lumești, politico-administrative.[3] Pe cale de consecință nici educația nu era la fel pentru categoriile mai sus implicate, cu precădere pentru primele două. Oratores se dedicau perfecționării calităților spiritului, iar bellatores celor trupești. Petrus Alfonsus (1062-1140) împarte domeniile de studiu în două categorii. În prima categorie intrau așa-numitele arte liberale: gramatica, retorica, dialectica, geometria, aritmetica, muzica și astronomia. În cea de-a doua cele șapte arte cavalerești: călăria, înotul, tragerea cu arcul, escaladarea unei scări, turnirul, lupta cu sabia și, nu în cele din urmă, curtoazia (dans, bune maniere).[4] Despre acestea ni se vorbește detaliat în lucrări precum: Johannes Rothe, Oglinda cavalerilor (1400); contele Baldassare Castiglione, Curteanul (1528); Henry Hexam, Principiile artei războiului (1639).[5]

Educația cavalerească la nivel teoretic era în cel mai bun caz superficială. De la vârsta de șapte ani, copilul destinat să devină cavaler primea titlul de paj și era introdus în tainele scrisului dublate de normele creștine menite a-i asigura o conduită virtuoasă mai târziu. La vârsta de 14 ani tânărul era înaintat în grad, devenit squire, valet, paj sau demouseau (masculinul de la demoiselle).[6] Un squire avea rolul aghiotantului din timpurile moderne: servea la mesele cavalerilor, efectua diferite servicii personale superiorului căruia îi era desemnat și, nu în ultimul rând, lupta în bătălii. Rolul squirilor în operațiunile militare este documentat în romane precum Kyng Horn, viața lui Sir Ian Ipomydon ori scrierile lui Chaucer.[7] Gradul complet de cavaler era considerat finalizat la vârsta de 21 de ani.[8] Cursus honorum stabilea o ierarhie clară a rolurilor, astfel că la masa cavalerilor nu puteau sta decât cei care fuseseră admiși în cadrul ordinului, indiferent de gradul de rudenie cu cavalerii. Conform cronicii lui Paul Warnefridus, citat de Charles Mills (în prima parte a secolului XIX) fiii regilor lombarzi nu puteau sta la aceeași masă cu tații lor dacă nu primiseră în prealabil titlul de cavaler de vreun rege străin.[9] Educația cavalerilor era în genere asumată de către particulari, de către castelele nobililor,[10] dar au fost și cazuri când regalitatea s-a implicat activ în stipendierea procesului pedagogic și aceasta din rațiuni pragmatice. Dezvoltarea birocrației în jurul instituției Coroanei cerea oameni instruiți care să poate conduce treburile publice. Garnitura administrativă era asigurată nu numai de către prelați dar și de persoane laice, unii dintre acestea fiind purtători de spadă.[11] Spre exemplu, cronicile medievale scoțiene vorbesc despre numele unui: Sir Gilbert Hay, bun cunoscător al limbii franceze, Thomas Boyd, earl de Arran; Sir John Ross de Montgrenan, avocat de succes pe timpul regelui James III; Sir David Linsay, poet la curtea regelui James V.[12]

Față de acest ultim aspect- cultura lumii cavalerești- Ruth Mazo Karras insistă cu precădere, sfătuindu-ne să privim cavalerii din punct de vedere psiho-antropologic, ca pe idealuri ale masculinității ce trăiau tensiunea dintre artele marțiale și curtenie. Mazo Karras prezintă cât de important era factorul feminin –doamna/domnița- pentru imaginarul acelor timpuri, întrucât ea conferea identitate și importanță. Abilitatea de a seduce și impresiona reprezentantele sexului frumos contribuia la stima cu care purtătorul de sabie era privit de ceilalți bărbați.[13]

II. Educație militară în Bizanț

Împărțirea Imperiului Roman la moartea lui Thedosius în ianuarie 395 a fost urmată de un deznodământ asimetric corespunzător fiecăre jumătăți. Răsăritul a păstrat cea mai mare parte a capacității imperiale, în timp ce jumătatea de Apus se va fragmenta până la dispariție în următoarele două generații de la împărțire. Veștejirea autorității imperiale în Roma a mers invers proporțional cu cimentarea forței Bisericii Catolice. Dacă în Apusul european postroman peisajul politic redă mai multe formule de conducere locale, unele dintre cu pretenții de a restaura tronul Cezarilor (vezi demersurile carolingian sau ottonian), dincolo de Balcani, Bizanțul a reușit să mențină via moștenirea antichității clasice sintetizând totodată influențele ulterioare.[14] Începând cu lucrarea lui Edward Gibbon din secolul XVIII, Bizanțul a devenit asociat în imaginarul public cu declinul par excellence, tirania și corupția moravurilor. În ultimele decade, diferiți istorici, printre care și strategul american de origine română Edward Luttwak au căutat să reevalueze moștenirea bizantină insistând pe punctele forte ale acesteia.[15] Mergând pe aceeași linie a reevaluării, britanicul Warren Treadgold enumeră longevitatatea bizantină (1200 de ani!), gradul înalt de cultură și chiar caracterul moderat al împăraților, prin contrast cu figurile neroniene ale Romei antice sau chiar cu prejudecățile pe care ni le-am format noi, oamenii modernului.[16]

Revenind la temă supusă studiului, dacă regatelor europene timpurii le-au trebuit mai multe secole până să reușească o consolidare a puterii centrale (aceasta fiind împărțită între rege și nobili), în Bizanț gradul de centralizare a fost mult mai dens. Și aici, ca și în Occidentul catolic, odată cu secolele X-XII, sub dinastia Comnenilor, se poate constata un accentuat proces de feudalizare suplimentat de dezvoltarea unei aristocrații latifundiare civil-militare. Aceasta s-a format prin acordarea de terenuri- pronoia, de aici și substantivul pronoiar.[17] Simultan avem de-a face cu adoptarea pe scară largă a stilului catafractarilor, cavaleria grea de inspirație persană.[18]

Domnia Comnenilor permite o mobilizare socială, numeroși oameni de rând atingând poziții înalte ca urmare a cultivării meritocrației.[19] (Procesul va continua și după 1204, ulterior cuceririi latine și fragmentării autorității imperiale.)[20] Scriitorii secolului XII, Theodor Prodromos și Nikeforos Bryennios au redactat numeroase panegirice ale pentru nobilii timpului care se distinseseră prin fapte de vitejie. Prodromos dedică un poem fratelui împăratului Manuel, Andronikos, prin care îl exaltă drept un ideal aristocratic ce presupunea o bună stăpânire a jocului cu mingea împreună cu abilități cinegetice și trasul cu arcul.[21] Deci avem o aristocrație militară maturizată.

Influența occidentală nu trebuie exclusă, Cruciadele aducând ambele culturi în confluență.[22] Ca atare nobilii bizantini au deprins practica turnirului, la fel ca și omologii lor catolici. Niketas Choniates descrie un turnir organizat de împăratul Manuel I în Antiochia, la scurt timp după cucerirea orașului în 1159.[23] Nici vânătoarea nu este neglijată. Împărați precum Vasile I Macedoneanul (867-886) sunt rememorați ca buni și vajnici discipoli ai pasiunii cinegetice. Ode ale vânătorii sunt scrise de cronicari precum Constantin Manases și Constantin Pantechnes.[24]

Hartă 1: imperiile carolingian și bizantin împreună cu marele califat arab, 814 e.n.:

Click pe imagine pentru mărire

Sursa: http://www.emersonkent.com/map_archive/carolingian_byzantine_califate_814.htm

Hartă 2: Imperiul bizantin târziu

Click pe imagine pentru mărire

Sursa: http://www.emersonkent.com/map_archive/byzantine_1265.htm

Educația propriu-zisă se pare că era la mare preț și mai frecventă decât în Occidentul aceleași perioade. Arheologii au găsit numeroase texte redate în piatră la lemn, ceramică ori hârtie ce compuneau un peisaj bogat grafic, pentru a cita formula lui Catherine Holmes.[25] Limba primelor secole a continuat să fie latina, progresiv înlocuită de greacă, chiar dacă locuitorii Imperiului se simțeau în continuare romani- romanoi. Grosul educației era realizat de către particulari, statul având aici doar o implicare minimală. De abia cu Constantin al IX-lea se înregistrează un oarecare interes din partea autorităților pentru educația superioară.

Învățământul primar se derula de la șase-șapte până la unsprezece-doisprezece ani într-un cadru numit propaiedeia. Aceasta era deschis deopotrivă băieților și fetelor. Învățământul primilor ani presupunea scrisul și cititul, studiul textelor clasice și al lui Homer. Ulterior, de la 12 ani venea paideia, dura circa 6-7 ani și era condusă de câte un maistor. Aici fetele erau mult mai rare. Maistorii se bazau pe elevii mai avansați (ekkritoi) care erau obligați să le predea celor mai mici. Fondul programei consta din trivium, adică: gramatică, poezie și retorică. Metoda de căpătâi este invățarea pe de rost. Unii dintre marii cărturari ca Leon Matematicianul în secolul IX și Mihail Psellos exercită meseria de maistor. Fondul programei consta din trivium, adică: gramatică, poezie și retorică. Metoda de căpătâi este învățarea pe de rost.[26] Scopul era acela de a crea cetățeni fideli care să poate popula funcțiile administrative și pe cele juridice.[27] Per total însă învățământul rămâne o meserie prost plătită și disprețuită, mai ales de către odraselele aristocrației, care și alcătuiesc grosul clientelei, după câte spune francez istoricul Michel Kaplan.[28]

Tot în perioada Comnenă avem de-a face cu un declin al multor școli ca urmare a ascensiunii aristocrației militare menționate și mai sus. În ciuda dificultăților a fi literat era la mare preț printre cercurile înalte de la Constantinopol. Cărturari de mare ținută ai vremii precum Ioan Mauros, Mihail Psellos (aprox.1018-1070), Ioan Xiphilinos își mențineau privilegiile curtând grațiile mai marilor zilei.[29] Librăriile erau frecventate astfel că manuscrisele puteau fi achiziționate cu ușurință. Dacă în alte părți ale lumii scrisul era considerată o activitate subalternă, de rang inferior, aici clasele superioare, inclusiv împărații practicau caligrafia. Unii dintre practicanți posedau în preajmă un asistent numit grammatikos.[30]

De o importanță specială pentru subiectul supus studiului sunt acele manuale militare bizantine care împachetau experiența de teren a diferiților comandanți. Încă din zorii evului bizantin datează Taktikonul și Epitedeuma lui Urbicius (epoca lui Anastatius, 491-518); din anii domniei lui Iustinian (527-565) îl avem pe Syrianus Magister, autorul lucrărilor De peri strategikes, Rhetorica militares și Naumachiae.[31] Poate cel mai cunoscut dintre ele rămâne Strategikonul împăratului Mauritius (582-602), text preluat în panteonul universal al artei marțiale pe același raft cu Sun Tzu, Clausewitz, Joimini.[32] Alte manuale de ducere a războiului au fost: Constituțiile tactice ale lui Leon VI (886-912); Pracepta Militaria a lui Nikephoros Phocas din 965; Despre bătălii a fratelui mai mare al aceluiași împărat, Leo (acesta din urmă strategos al themei Cappadochia); Taktika (scrisă undeva între 999-1007) a lui Nicephoros Ouranos, unul dintre generalii de prim rang ai împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul. Toate acestea se inspiră din luptele cu sarazinii și insistă asupra modului de dispunere a trupelor atât în bătălie cât și în timpul campării sau a interoperabilității dintre cavalerie și infanterie.[33]

Remarci de final

Iluminismul ne-a schimbat vederile asupra trecutului și a operat o diviziune a muncii în ceea ce privește cercetările istoriografice. Astfel, ne-am obișnuit să vedem perioada ultimilor două sute de ani în tonuri optimiste, ca un progres continuu al științei și libertății umane, prin contrast cu barbaricul Ev Mediu, anotimp al barbariei, superstiției, ocultării religioase și fanatismului promovat de binomul Tron-Altar.

Reevaluarea moștenirii iluministe a reorientat și mersul istoriografiei în sensul adâncirii cunoștințelor despre timpurile medievale, citite acum mult mai nuanțat. În aceeași logică studiul de față și-a propus să aducă în prim-plan o tematică în mare parte restrânse la gândirea de nișă și necunoscută publicului largà anume preocupările intelectuale ale cavalerilor prin alăturarea tablourilor occidental-catolic și bizantin. Ca subspeță, Bizanțul, experiment de marcă în sinteza civilizațiilor, nu și-a creat un halou de interes în cultura de masă globală, așa cum s-a întâmplat cu Antichitatea greco-romană mult mai solicitată de scenariștii hollywoodieni.

Pe plan prescriptiv, figura războinicului-educat (warrior-scholar; le chevalier lettré; ritter-gehlerter) se profilează ca un personaj peren, de la Tucidide și Xenophon, via Clausewitz, George Patton, de Gaulle, Andre Beaufré până la David Petraeus în zilele noastre. Lipsa unui orizont intelectual, ignorarea terenului sau a datelor culturale în care se desfășoară operațiunile ca și a experiențelor trecute pot conduce spre consecințe funeste. Dificultățile întâlnite de trupele americane/NATO în punctele fierbinți ale Orientului Mijlociu ale ultimului deceniu de război contra terorismului ca și cascada de resurgențe islamice radicale demonstrează cât de imperativă este îngemănarea dintre spadă și condei pentru reușită.

NOTE