Plecat oarecum cu șansa a II-a în cursa pentru alegerile prezidențiale sasul Klaus Iohannis a reușit în 16 noiembrie să-l învingă pe contracandidatul său, liderul pesedist Victor Ponta. Fostul primar de la Sibiu, conform cu statistica pe competitori oferită de Biroul Electoral Central a obținut 54,43 %, față de 45,56 % cât a reușit să întrunească premierul Victor Ponta.[2] La acel moment exista un scepticism la nivelul populației din România în ceea ce privește faptul că un candidat este de etnie germană și în plus nu este nici ortodox. Dar, în pofida tuturor criticilor la care a fost supus Iohannis și-a păstrat calmul specific nemțesc și cu multă dibăcie i-a convins pe români să-l voteze.

Au avut loc mai multe dezabteri, s-au vehiculat argumente varite despre victoria candidatului liberal la funcția de președinte al României. Unul dintre motivele pentru care Iohannis a fost ales președinte s-a regăsit sintetic într-un articol scris de profesorul Doru Radosav în decembrie 2014, studiu ce punea în discuție patriotismul primarului de la Sibiu.[3]

Universitarul clujean analiza faptul că Iohannis „se află la intersecția a două mari întrebări. Una care vine dinspre alegători:„Cum s-a putut vota un sas (german) la funcția de președinte al României?“ și una care vine dinspre el însuși: „Cum aș putea fi eu, un sas, președinte pentru România si pentru poporul român?“.[4]

Ținând cont de faptul că a te defini patriot trebuie să ai legătură puternică cu o „comunitate, etnie, popor, țară, teritoriu“, Iohannis cum bine remarcă Radosav, „se situează azi, concentric și gradual, de la Sibiu, în Transilvania și apoi în România. Cea mai importantă situare pentru el este acum în România, pentru că el nu este un cetățean sau locuitor oarecare cu domiciliu stabil sau flotant, ci este câștigătorul președinției României, adică un locuitor cu adresă prescurtată și directă: România. Din această perspectivă, el este într-un fel delocalizat ca cetățean cu domiciliu stabil sau flotant și relocat în România. Călătoriile și deplasările electorale prin țară au produs această delocalizare și situare a lui într-un întreg teritoriu național, adică pretutindeni. Aceste călătorii au avut semnificația construcției și înscrierii treptate a unei comuniuni tainice între conducător și țară sau între Klaus Iohannis și poporul român.[5]

Desigur că numeroasele deplasări electorale și apropierea de oameni au contat în alegerea sa ca președinte, însă au existat și alte motive cum ar fi: 1. Iohannis a fost perceput drept un sas corect, disciplinat, gospodar și rațional. Venirea unui neamț la „cârma“ țării poate fi interpretată drept o întoarcere în istorie, cum s-a întâmplat cu aducerea lui Carol I în anul 1866. Doar un președinte de origine nemțească putea să aducă liniște într-o Românie cuprinsă de dezgust, corupție, „o țară tensionată și conflictuală“ cu proprii săi cetățeni. De aceea, neamțul Iohannis era și este soluția pentru încercarea de a scoate România din prăpastia economică, socială, politică și mentală în care a fost „aruncată“ în mandatele foștilor președinți; 2. românii intraseră într-o stare de saturație față de președinții „vorbăreți“, dar care deși au promis multe, au făcut destul de puțin. Iohannis deși este tăcut, îi place „lucrul bine făcut“, stă în expectativă, își calculează fiecare cuvânt spus și mai presus denotă multă încredere și stăpânire de sine; 3. acesta a demonstrat în dezbaterea televizată de la postul de televiziune B1 TV din data de 12 noiembrie 2014 că imaginea sa este nepătată, față de cea a lui Ponta, unde suspiciunea plagiatului tezei sale de doctorat s-a dovedit a fi reală. În aceea dezbatere, cum a afirmat și juranlistul Cristian Tudor Popescu „Domnul Ponta nu a adus nimic nou“ el a fost „tupeist, șmecher, cacealmist“[6]; 4. Iohannis a avut sprijinul românilor din diaspora, care într-o proporție covârșitoare au sancționat neregulile de la secțiile din străinătate din primul tur de scrutin și parțial în cel de-al II-lea. Mai mult, românii din diaspora au sancționat „aroganța“ și „corupția“ oblăduită în România de guvernarea pesedistă; 5. discreția, bunul simț, atitudinea sa mereu calculată, au fost argumente puternice în competiția pentru președenție; 6. poate cel mai important motiv ce a determinat câștigarea alegerilor a fost faptul că Iohannis nu a avut legătură cu regimul comunist, practic el delimitându-se de metehnele și practicile din trecut. Ponta, chiar dacă nu a fost membru al PCR, totuși în mod indirect prin partidul său s-a stabilit o „legătură nocivă“ ce avea să-l coste multe voturi.

În ceea ce privește poziția sa față de comunism, acesta și-a exprimat regretul pentru că și în acest moment mulți români trăiesc cu nostalgia fostului regim. Iată cum surprinde într-un mod analitic, în cartea sa Pas cu pas, respingerea comunismului: „Mi se pare trist că astăzi unii români îl regretă pe dictatorul Nicolae Ceaușescu. Eu am fost, cum am mai spus deja, un anticomunist în privat. Am fost împotriva comunismului ca individ, la nivel personal, la fel ca toată familia mea. Atunci nu aveai căi de a exprima aceste lucruri, decât în anumite situații de nesupunere civică, despre care am povestit. Sunt un anticomunist convins și cred că Ceaușescu a fost unul dintre cei mai toxici români. Mulți spun că a fost bine pe vremea lui pentru că toată lumea avea o casă și o locuință, deși toată lumea făcea bancuri la adresa lui. Însă uităm de crimele în masă, de faptul că nu puteam să ne spunem părerea cu voce tare, uităm de viața gri, uităm de martiri, de călcarea în picioare a simbolurilor naționale, de falsificarea istoriei; reținem doar lucrurile bune, ca într-un „filtru roz al memoriei“. Uităm de discriminarea confesională, de faptul că nu puteai să călătorești dacă nu erai parte din sistem sau apropiat al sistemului. Vă amintiți cum ne trezeam la 4 dimineață pentru două sticle de lapte? Sau că de multe ori nu aveam ce să punem pe masă? Se pare că am uitat, culmea!, tocmai aceste lucruri. A fost cea mai grea perioadă din istoria recentă a României.[7]

Dacă Iohannis a declarat răspicat că este un anticomunist convis, pe 8 decembrie 2004 în dezbaterea electorală de la TVR 1, Traian Băsescu recunoștea cu nonșalanță că este un comunist nu doar el, ci și contracandidatul său pentru prezidențiale, Adrian Năstase: „Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști? Între Adrian Năstase și Traian Băsescu. În 15 ani, nu a apărut unul să vină din lumea asta, sa nu fi fost târât de nărăvurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi?“[8] 

Dacă Băsescu în 2004 a câștigat mandatul de președinte tocmai prin această „doză de sinceritate“, în 2014, nu după 15 ani, ci după o perioadă de 25 de ani, Iohannis un candidat a cărui moralitate nu poate fi contestată, neafiliat vechilor structuri comuniste și cu puternice sentimente anticomuniste a reușit să obțină încrederea românilor. În locul președinților cu vechi ștate în PCR, sau a celor de tipul: pe care „i-a învins sistemul“, sau a președinților din „topor, jucători“ a venit un președinte echilibrat, cu o imagine bună și în rândul statelor occidentale, în special al Germaniei.

Imediat după depunerea jurământului de investitură pentru președinte, Iohannis a demonstrat că dezavueză regimul comunist și a făcut câteva gesturi politice, dar și cu o tentă istorică, care de unii au fost criticate, dar de o mare parte dintre români au fost apreciate.

Decorarea pe 22 decembrie 2014 cu Ordinul Național „Steaua României“ în grad de cavaler lui Octav Bjoza[9], președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, a creat un val de critici la adresa noului președinte, gestul său fiind catalogat un „act dezamăgitor de populism“[10] Mai mult, Centrul pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului MCA România l-a acuzat pe Iohannis că a acordat distincția „unui deținut politic care se afișează public cu un partid susținător al Mișcarii Legionare și al neo-nazismului.“[11]

Bineînțeles că Bjoza a negat legăturile cu mișcarea legionară[12], iar faptul că, în temnițele comuniste prin care a trecut a cunoscut și legionari, acesta nu poate fi acuzat că ar fi fost el însuși legionar.

În altă ordine de idei, cum spunea Bjoza, Gulagul românesc i-a uniformizat atât pe libeali, țărăniști, cuziști, carliști sau regaliști, cât și pe legionari, asfel încât toți ar putea fi considerați anticomuniști, sistemul comunist adusese la același nivel diferențele de gen și viziune politică.[13] Până la urmă, societatea românească a ajuns la un numitor comun: nu toți membrii Partidului Comunist trebuie condamnați, nici măcar toți foști șefi, ci doar aceeia care au aplicat măsuri brutale.[14] În această logică, de ce și legionarii nu ar beneficia de același statut moral, pe care îl au comuniștii?[15]

În orice caz, decorarea unui fost deținut politic reprezintă un act de curaj și responsabilitate politică, morală și istorică față de cei care au suferit în spațiul concentraționar comunist. Iohannis a făcut prin acest gest, ceea ce președinții anteriori nu au reușit, să condamne prin fapte regimul comunist; decorarea lui Bjoza în pofida disputelor și intrigilor care planează asupra unor consilieri ai președintelui, constituie un moment esențial, un gest simbolic în aproprierea unui trecut traumatizant, dar și o dovadă de respect față de demnitatea umană.[16]

Pe lângă această decorare, cu câteza zile înainte, pe 16 decembrie, la 25 de ani de la Revoluția din 1989, Iohannis a ajuns într-un loc al memoriei și suferinței românilor: Timișoara. Discursul președintelui este emoționant și plin de semnificație istorică: „Regimul comunist s-a prăbușit așa cum s-a și instalat. Prin crime și abuzuri. Nu ne mai putem permite să ignorăm lecțiile trecutului, așa cum sunt ororile  comunismului în România. Viitorul democratic al României depinde de modul în care ne asumăm un trecut tragic. Avem nevoie mereu de amintire și reamintire. România are nevoie de un Muzeu Național al Comunismului. Voi pleda pentru construirea unui astfel de Muzeu Național.“[17]

Mesajul transmis de Iohannis este unul pedagogic și istoric, în sensul în care prin intermediul memoriei, prin amintire și reamintire ne vom putea asuma trecutul dureros, iar România va dobândi cu adevărat calitatea de stat democratic, numai prin această responsabilitate, în primul rând etică.

Pedagogia memoriei va veni în completarea pedagogiei istoriei,[18] care în mare parte a fost intrumentalizată de regimul comunist; istoriei oficiale, a documentelor (Doru Radosav), va trebui să îi ia locul memoria celor care au fost traumatizați în Gulagul românesc.

Memoria traumatizantă se identifică cu identitatea noastră ca națiune și poate contribui la schimbarea discursurilor istorice, ea i se poate opune determinând un alt tip de discurs istoric, de aceea este dificil de a face o distinție clară între memorie și istorie.[19] Memoria reprezintă un mod de reflectare al prezentului, dar poate fi și răbufnirea trecutului traumatic în arealul prezentului, a unui trecut uitat sau uzitat politic, refulat și slab reprezentat prin acțiuni și practici de memorare și rememorare.[20]

Prin intermediul memoriei nu uităm evenimentele tragice din perioada comunistă, sau poate dorim să uităm aceste episoade istorice pentru a privi cu detașare spre viitor. „Fuga de trecut“ cu siguranță nu ne va ajuta să depășim momentele dificile în care ne aflăm, dar nu trebuie să existe nici o „obsesie a trecutului“[21] mereu presantă asupra prezentului.

Tocmai prin crearea unui Muzeul Național al Comunismului, cum îl numea președintele Iohannis putem să aducem trecutul mai aproape de prezent, să încercăm „să-l îmblânzim“, să-l apropiem de generațiile tinere. Ideea acestui muzeu care reprezintă și o modalitate de „împăcare cu trecutul“ a fost reiterată de președinte și în cadrul vizitei din data de 26 ianuarie 2015 la depozitele ce dețin arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității de la Popești-Leordeni. În cadrul aceste vizite Iohannis a precizat: «Mi se pare foarte important să nu trecem prea repede peste istoria noastră recentă. Am spus și, din păcate, după ce am aflat astăzi, pot să reafirm: nu am reușit să cunoaștem destul de bine istoria noastră recentă, vorbesc aici de anii comunismului. Este nevoie de o studiere mult mai atentă și, în final, de o reconciliere a noastră cu istoria noastră recentă. Acest lucru nu s-a întâmplat acum și fără această etapă este greu de crezut să putem să trecem pur și simplu mai departe»[22]

Deși în concluziile Raportului Final-Tismăneanu se propune înființarea unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România, asemeni Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, sau chiar inserarea în cadrul muzeelor de istorie din țară a unor secțiuni dedicate ororilor comunismului[23]; totuși datorită unor diverse motive de natură politică, birocratică, sau pur și simplu a delăsării și rea-voinței, acest demers nu a fost dus la bun sfârșit.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România a avut mai multe inițiative de înființare a unui astfel muzeu, dar proiectele lor nu au fost agreate de parlamentari sau de guvernanți.

Este inadmisibil ca la 25 de ani de la căderea regimului comunist nu există în România o convergență care să determine înființarea unui Muzeu al Dictaturii Comuniste. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, creat în 1993 de Ana Blandiana și Romulus Rusan pe ruinele fostei închisori de maximă siguranță de la Sighet[24], precum și Memorialul Râmnicu Sărat-Închisoarea tăcerii (1945-1963)[25], consituie o bază de la care s-ar putea pleca spre înfințarea unui Muzeu Național al Comunismului.

În acest context, suportul pe care îl oferă Iohannis este unul benefic pentru memorializarea comunismului și pentru asumarea trecutului recent. Se poate observa că prin gesturile sale, președintele înțelege semnificația istorică pe care o are o condamnare veritabilă a comunismului.

În mod evident a dorit să-și înceapă mandatul de președinte delimitându-se clar de comunism, dar în același timp asumânduși-l atât discursiv, cât și prin acțiuni ce ne dau încredere spre un viitor promițător. Iohannis a înțeles că este nevoie de o Românie a bunului simț, o țară care trebuie „purificată“ de „fantomele comunismului“.

 

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

IOHANNIS, Klaus, Pas cu pas, București, Curtea Veche Publishing, 2014.

RICOEUR, Paul, Memoria, istoria, uitarea. Traducerea de Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik, Timișoara, Amarcord, 2001.

Resurse online:

ALOCUȚIUNE Klaus Iohannis, 22.12.2014, http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=15389&_PRID=search

BEC, http://www.bec2014.ro/rezultate-finale-16-noiembrie/

BJOZA, Octav, http://afdpr.ro/octav-bjoza

„BLESTEMUL poporului român“, http://www.ziare.com/articole/confruntare+basescu+nastase

CONSTANTINESCU, Rareș „În vizită la arhivele CNSAS. Iohannis: Susțin în continuare înființarea unui Muzeu al Comunismului“, 26 ianuarie 2015, http://www.cotidianul.ro/iohannis-sustin-in-continuare-infiintarea-unui-muzeu-al-comunismului-255574/

DANCEA, Dani, „ Klaus Iohannis la Timișoara. Mesajul președintelui ales pentru români la 25 de ani de la izbucnirea Revoluției“, 16 decembrie 2014, http://adevarul.ro/locale/timisoara/klaus-iohannis-ajuns-timisoara-copil-asteapta-autograf-cartea-autobiografica-presedintelui-ales-1_54904285448e03c0fdcd0288/index.html

DEZBATERE Ponta-Iohannis, B 1 TV. Cine a câștigat cea de-a doua confruntare? Cristian Tudor Popescu: „Nu-l votez pe Victor Ponta“, http://www.gandul.info/politica/dezbatere-ponta-iohannis-b1-tv-cine-a-castigat-cea-de-a-doua-confruntare-cristian-tudor-popescu-nu-l-votez-pe-victor-ponta-13539457

DIACONESCU, Ioana „Muzeul Comunismului din România“ România Literară, 33, (2011), http://www.romlit.ro/muzeul_comunismului_din_romnia

DISCURS, Octav Bjoza-07.11. 2009, https://www.youtube.com/watch?v=ejXiJP2_9hA

INTERVIU, Octav Bjoza gândul, http://www.gandul.info/interviurile-gandul/confesiunea-legionarului-octav-bjoza-tanar-fiind-intrand-la-19-ani-si-cateva-luni-in-temnita-eram-avid-in-a-lua-de-la-fiecare-daca-gaseam-ce-avea-el-mai-bun-si-am-luat-de-la-toti-13742440

IORDĂCHESCU, Ionuț „Iohannis, criticat aspru pentru decorarea lui Bjoza: „Act dezamăgitor de populism“, 26 dec. 2014, http://www.dcnews.ro/iohannis-criticat-aspru-pentru-decorarea-lui-bjoza-act-dezamagitor-de-populism_463267.html

„KLAUS Iohannis, criticat pentru decorarea lui Octav Bjoza“, http://www.cotidianul.ro/klaus-iohannis-criticat-pentru-decorarea-lui-octav-bjoza-253924/

MEMORIALUL Râmnicu Sărat-Închisoarea tăcerii (1945-1963), http://memorialulramnicusarat.ro/

MEMORIALUL Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, http://www.memorialsighet.ro/

RADOSAV, Doru „Este Klaus Iohannis un patriot“ Revista 22, (09.12.2014), http://www.revista22.ro/este-klaus-iohannis-un-patriot-51263.html

RAPORT Final, Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, (București, 2006), http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf

ROGOJANU, Dumitru-Cătălin, „The Pedagogy of Memory and History. Reflections on the Romanian Gulag“, The Proceedings of the International Conference Literature, Discourse and Multicultural Dialogue, Târgu-Mureș, 2 (2014), http://www.upm.ro/ldmd/LDMD-02/Hst/Hst%2002%2036.pdf

SZUREK, Jean-Charles „Pentru o memorie democraticã a trecuturilor traumatizante“, Istoria Recentă în Europa. Obiecte de Studiu, Surse, Metode. Lucrările simpozionului internațional organizat de Colegiul Noua Europă, (București, Colegiul Noua Europă, 2002), http://www.nec.ro/pdfs/publications/relink/istoria-recenta-in-europa/JEAN-CHARLES_SZUREK.pdf

VOINESCU, Sever, „Deruta conștiinței în fața complexității“ Dilema Veche, 568, (31 decembrie 2014-7 ianuarie 2015), http://dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/deruta-constiintei-fata-complexitatii-raului