Idealul comun(ist)

Faţă de idealul comunist oamenii își manifestă îndeobște pasiunile. Unii îl urăsc cu putere. Altora le este indiferent. Pentru alţii este ceva luminos. Unora li se pare ridicol, altora sfânt și așa mai departe.

Cred că multora nici nu le este clar despre ce-i vorba. Un stat totalitar diabolic? O societate fără stat și fără clase? Un fel de falanster? Nu există, de fapt, un răspuns precis la această întrebare. Singurul mod de a răspunde ar fi acela de a face o istorie a diverselor concepţii despre idealul comunist. Nu îmi propun să fac aici așa ceva.

Îmi propun doar să examinez propoziţia „Idealul comunist a fost bun, oamenii care l-au slujit au fost răi“. N-aș putea da trimiteri la sursele acestei propoziţii. O căutare pe Internet nu furnizează nici ea vreun rezultat. Nu este important însă dacă propoziţia este reală. Ea exprimă aproximativ puncte de vedere răspândite. Adesea explicaţia căderii sistemului comunist este că idealul era bun, dar inaplicabil practic. Alţii susţin, cu oarecare nostalgie, că un ideal frumos a fost întinat de conducători răi. Chiar și-n timpul comunismului se vorbea despre nevoia de a crea un om nou, ca și cum cel vechi era prea rău ca să dea viaţă luminosului ideal.

Să-i zicem propoziţiei de mai sus propoziţia I (de la „Idealul…“). Propoziţia aceasta conţine dificilii termeni „bun-rău“, inevitabili într-un asemenea context. Am să folosesc însă o strategie la care se recurge adesea în filosofie: voi pune tacit în paranteze acești termeni. Voi ignora dificultăţile considerabile legate de folosirea lor.

Să încercăm să ne formulăm două întrebări simple: în ce condiţii ar putea fi adevărată propoziţia I și în ce condiţii ar fi neadevărată (falsă sau poate lipsită de sens)? Dacă adoptăm o versiune a teoriei adevărului-corespondenţă, propoziţia I este adevărată dacă lucrurile chiar așa stau în realitate: idealul comunist a fost bun, dar a fost trădat de oamenii care l-au slujit.

Cu mult mai interesante sunt condiţiile care fac propoziţia I falsă. O primă situaţie în care propoziţia ar fi falsă este cea în care în realitate idealul a fost bun și oamenii care l-au slujit au fost buni. Problema în acest caz nu este atâta dacă avem temeiuri să credem că oamenii care au slujit comunismul au fost buni, cât aceea a confruntării cu situaţia reală din 1989. Sistemul comunist a cunoscut atunci un colaps. Dacă idealul era bun și oamenii care l-au slujit au fost atât de buni, atunci ar trebui să-i diabolizăm pe cei care au contribuit la prăbușirea comunismului. Ei sunt cei care au distrus ceva bun. Acest mod de a vedea lucrurile cred că este extrem de implauzibil și trebuie să ne îndreptăm privirea în altă direcţie, către ideal ca atare.

Idealul comunist era luminos doar în lozincile propagandei. În fapt era ceva foarte nebulos. De aici și dificultatea, la prima vedere, de a merge pe pista că idealul ca atare era rău.

Ce ar fi rău dacă o comunitate își pune în comun bunuri materiale sau intelectuale? Sau dacă o persoană lasă liber accesul la un bun pe care l-a creat sau l-a dobândit? Din dificultatea de a găsi ceva rău în asemenea acţiuni decurge aparenta dificultate de a concepe ideea că idealul comunist ca atare este rău.

Dar dacă o persoană nu vrea să lase accesul liber la un bun pe care l-a creat? Trebuie oare să exercităm presiuni morale asupra ei pentru ca să permită accesul la bunul respectiv? Poate persoana respectivă are alte idealuri în viaţă. Aici proiectul comunist se distinge printr-o perspectivă clară, printr-un metaideal.

Propoziţia I are o presupoziţie legată de metaidealul comunist. Metaidealul nu a fost niciodată formulat explicit. El este însă foarte important în economia discuţiei noastre. Pe scurt, metaidealul comunist nu admitea alte idealuri ca fiind la fel de legitime. Este suficient să aruncăm și cea mai fugară privire prin uriașa acumulare de propagandă comunistă care este depozitată prin biblioteci pentru a vedea că nu există nici cea mai vagă intenţie de a accepta, altfel decât din raţiuni tactice, alte idealuri decât cel comunist.

Dacă nu admiţi alte idealuri decât pe al tău, consecinţa este una tulburătoare. Oricât ar fi de nebulos idealul tău, mai devreme sau mai târziu trebuie să specifici dacă o acţiune sau alta este acceptabilă sau nu prin prisma idealului tău. Dac-ar fi mai multe acţiuni concurente, ar putea exista cel puţin o acţiune x a cărei acceptabilitate ar fi putea fi lăsată pe seama altui ideal.

Nu m-aș grăbi să spun că marea dificultate a asumării unui singur ideal ar fi aceea că indivizii n-ar putea avea fiecare idealul lor. Cum să arăt că lucrul acesta ar fi rău? Ar trebui să postulez pur și simplu că este bine să existe o pluralitate de idealuri. Tentativa aceasta ar fi la fel de arbitrară însă ca și aceea de a spune că am identificat cumva idealul unic.

Într-o lume plină de pasiuni există, de altfel, puţin loc pentru logică. Postularea plină de entuziasm a unei teze sau a alteia pare a fi strategia proprie lumii răscolite de pasiuni.

Poate totuși logica să ne fie de vreun folos? În mod direct, nu; nu ne poate arăta care este alegerea potrivită. Ne poate arăta însă care sunt consecinţele ce decurg dintr-o opţiune sau alta. Am să-ncerc să demonstrez că lucrul acesta nu-i deloc lipsit de interes.

Metaidealul presupus tacit este deci acela că idealul comunist este singurul ideal valabil. Metaidealul restrânge foarte mult aria opţiunilor posibile în zona idealului ca atare.

Dacă idealul comunist rămâne unul nebulos, atunci nici acţiunea politică animată de acest ideal n-are cum să fie clară și previzibilă. Ea este, prin forţa lucrurilor, arbitrară. Este rodul capriciilor celor care iau deciziile.

Dacă idealul este scos din starea sa de nebulozitate, atunci trebuie să aspire la completitudine. Fiecare acţiune a oricărui individ posibil trebuie să poată fi evaluată prin prisma idealului. Dacă ar fi acţiuni care scapă acestei cuprinderi, atunci zona respectivă ar rămâne nebuloasă. Or, am presupus că idealul este lipsit de neclarităţi. Evident, dacă n-ar aspira să fie unicul ideal, n-ar fi condamnat să aspire la completitudine.

Oricine este familiarizat cu studiul sistemelor logice știe că ne lovim de mari probleme în cazul în care un sistem suficient de complex încercăm să-l facem și complet (în sensul că este în măsură să captureze toate adevărurile dintr-un anumit domeniu). Este imposibil ca sistemele suficient de complexe să fie în același timp coerente (non-contradictorii) și complete. Ideea aceasta cred că are o mare importanţă pentru discuţia noastră[1].

Odată complet clarificat, idealul comunist poate să fie plasat, ca să spun așa, în două stări. Poate să fie complet îngheţat, să nu fie supus schimbării. Poate, din când în când, să sufere schimbări.

Este însă posibilă îngheţarea idealului? Ca să fie reală, îngheţarea ar trebui să-nsemne și îngheţa-rea întregii lumi din jur. Să zicem că, din punct de vedere comunist, n-ar fi recomandabil să bem alcool. Partidul comunist duce desigur, din când în când, o campanie pentru eliminarea consumului de alcool. Ce se-ntâmplă dacă se inventează însă o băutură nouă care dă stări necunoscute până atunci? Din pricina aspiraţiei la completitudinea idealului, apare o dilemă: fie băutura este interzisă, fie este examinată problema atitudinii comuniste faţă de noua băutură. Strategia interzicerii băuturii pare mai potrivită cu ideea îngheţării idelului. Pare, dar nu este așa. Distrugerea noii băuturi este implicit o atitudine. Cum băutura ar fi putut fi și acceptată, este chiar vorba de o completare (deci o modificare) a idealului. Altfel, dacă băutura nu este interzisă, problema extinderii idealului trebuie pusă în mod explicit.

Singura opţiune posibilă rămâne atunci operarea unei schimbări în ideal. În aparenţă, nu pare să survină cine știe ce dificultate. În fond, este vorba de o simplă extindere a idealului – pentru a ști dacă este bine ca un comunist să consume sau nu noua băutură. De fapt, chestiunea este mult mai complicată.

Noua băutură, pentru că dă stări psihice necunoscute până atunci, presupune o alegere. În virtutea cărui ideal să fie făcută însă această alegere? Aici comuniștii aveau un răspuns. Idealul comunist este „o călăuză în acţiune“. Înţelesul ideii nu poate fi altul decât acela că idealul comunist conţine și criteriile pentru propria sa modificare. Modul în care este operată această modificare nu poate fi însă unul pur mecanic, ca să spun așa. Băutura era complet necunoscută și dă stări psihice absolut noi. Criteriile pe care le oferă idealul n-au cum să fie precise, în acest caz. Orice decizie de extindere se va baza pe evoluţia gusturilor persoanelor care iau decizia.

O chestiune de gust! O asemenea decizie nu poate fi decât una arbitrară. Iar din pricina metaidealului de a nu avea decât un singur ideal, comuniștii nu pot să se dividă în comuniști consumatori ai noii băuturi și comuniști care nu consumă noua băutură. Ar însemna să aibă două idealuri distincte. Diferenţa ar putea să pară infimă, dar este o diferenţă. Or, comuniștii reali ţineau efectiv la unitatea lor de monolit. O asemenea unitate nu este însă logic posibilă decât dacă este acceptată legitimitatea deciziilor arbitrare. Iar, oricât ar părea de curios, lucrul acesta este posibil doar cu preţul unei contradicţii: natura arbitrară ca atare a deciziei face ca ea să nu fie una bazată pe idealul comunist, ci pe gusturile celor care iau decizia. Dar aceasta contrazice, de fapt, metaidealul comunist.

Idealul comunist nu poate fi atotcuprinzător decât cu preţul arbitrarului și incoerenţei[2]. Logic vorbind, nici nu este satisfăcută condiţia de unicitate care ne-ar permite să folosim articolul hotărât singular din sintagma „idealul comunist“. În asemenea situaţii filosofii se ceartă cu privire la valoarea de adevăr a unor propoziţii precum „idealul comunist este bun“. Cert este că propoziţia respectivă nu este adevărată. Dar aceasta are consecinţe și pentru propoziţia I.

Propoziţia I este neadevărată din pricina primei ei componente.[3] În aceste condiţii, a doua componentă ar putea fi adevărată sau falsă. Logic vorbind ambele situaţii sunt posibile.

Sufixul „ism“ din cuvântul „comunism“ ne indică faptul că este vorba despre o ideologie: o ideologie a unui ideal comun atotcuprinzător. Constituirea acestui ideal într-un mod unic și coerent este însă logic imposibilă. Într-o asemenea situaţie oamenii, după cum se vede din analiza propoziţiei I de mai sus, ar putea fi atât buni, cât și răi. Totul este o chestiune de responsabilitate individuală. Nimic nu poate fi determinat din „idealul comun(ist)“ ca atare, pentru că această sintagmă n-are referent; trebuie să ne ghidăm după acţiunile concrete ale oamenilor. Printre ele ar putea fi, desigur, și acţiunile care exprimă atitudinile faţă de presupusul ideal.

Două tipuri de anticomunism

Deși intenţia mea este să imprim finalului acestei însemnări tonul unui exerciţiu de analiză filosofică, am să indic și unele repere de ordin istoric. Observaţia de ordin logic este prea simplă ca să merite în sine multă atenţie. Adevărata tensiune și dramă stă în conţinutul istoric al discuţiei.

Nu vreau să spun că există doar două tipuri de anticomunism. Varietatea lor este poate mai mare. În perspectivă istorică două tipuri mi se par însă semnificative.

Primul tip de anticomunism este conspiraţionist. Ideea diverselor versiuni este că-n spatele comuniștilor se află o conspiraţie a unor forţe ce preferă să rămână în umbră. |elul acestor forţe este dominaţia mondială.

Un exemplu de anticomunism conspiraţionist este teoria după care Lenin era un agent plătit de Germania. Aceasta este o teorie moderată, ca să spun așa, și care, între anumite limite, ar putea fi adevărată. Îl privește pe Lenin și aranjamentele pe care le face pentru a ajunge în plin război din Elveţia în Rusia. În mod cert există o înţelegere cu partea germană. Lenin nu pare însă, psihologic vorbind, să fie agentul nimănui. Problema este însă cât de semnificative sunt explicaţiile pe care le oferă teoria. Indiferent ce speranţe își vor fi făcut serviciile secrete germane, trebuie explicat impactul lui Lenin în Rusia, iar forţa acestui impact nu ţine de manevrele părţii germane. În fond, în 1917, adversarii lui Lenin fac mare publicitate acestei teorii. Cum explici atunci credibilitatea lui Lenin în ochii multora în Rusia? N-ai cum, iar teoria aceasta este mai degrabă una dintre acele lovituri care se aplică adesea, sub o formă sau alta, în politică.

Versiunea malignă a anticomunismului conspiraţionist este cea după care comunismul este partea vizibilă a unei conspiraţii evreiești. În unele variante ale acestui anticomunism conspiraţionist este vorba de un complot iudeo-masonic. Teoria aceasta este absolut sinistră pentru că ea a motivat pe cei care au masacrat milioane de evrei și au distrus aproape în totalitate universul idiș din Europa de Est. O lume întreagă, o cultură remarcabilă au căzut victime acestei teorii.

Pentru a înţelege originile anticomunismului conspiraţionist trebuie să ne uităm la istoria Rusiei înainte de 1917. Spre deosebire de ceea ce știm din istoria României, stânga – nu neapărat Lenin și tovarășii săi de idei, ci un spectru foarte larg de grupări, care include anarhiști, socialiști revoluţionari, menșevici și alţii – are o influenţă intelectuală considerabilă. Stânga este și politic puternică. Dacă s-ar fi ţinut alegeri, cei de stânga, probabil, le-ar fi câștigat fără dificultate.

Din perspectiva discuţiei noastre, interesant este însă unul dintre partidele care se opun stângii ruse, Uniunea Poporului Rus, înfiinţat în 1905. În perioada 1908-1910, partidul acesta s-a scindat. Una dintre grupările care se desprind din el este Uniunea Arhanghelului Mihail. Dincolo de elementele specifice contextului rus, există câteva trăsături ale acestor formaţiuni care sar imediat în ochi: ostilitatea faţă de modelul cultural și politic occidental, antisemitismul, ideea că ortodoxia ar justifica un sistem politic autoritar, organizarea de unităţi paramilitare.

Există un text care ne dezvăluie cel mai bine acest tip de anticomunism, așa-numitele „Protocoale ale înţelepţilor Sionului“. Protocoalele sunt un fals notoriu. Ca orice fals ele ne spun însă ceva despre mintea celor care au alcătuit documentul. Cu alte cuvinte, n-au ce să ne spună despre mintea presupușilor complotiști sioniști, dar sunt extrem de grăitoare pentru modul de a gândi al celor care le-au compus și publicat.

Într-o primă formă, „Protocoalele“ au fost publicate în Rusia, sub directa oblăduire a unor lideri ai Uniunii Poporului Rus (în 1905). Ele au fost apoi incluse într-o carte a lui Serghei Nilus(1862-1929), care a cunoscut diverse ediţii. După disoluţia Uniunii Sovietice, versiunea în rusă a ajuns și pe Internet[4]. Versiunea rusă este evident mult mai interesantă decât traducerile care au circulat apoi în lume. Din titlu se anunţă instaurarea împărăţiei diavolului pe pământ. Tonul este apocaliptic. Se discută despre sfârșitul lumii și venirea lui Antihrist. Ceea ce încearcă să găsească deci Nilus este „principiul răului“. Privite din această perspectivă, „Protocoalele“ inserate mai apoi în carte nu fac decât să ne dezvăluie ce crede Nilus despre izvorul răului. Sursa răului este într-o conspiraţie de sorginte iudaică. Mijloacele pe care își propun să le folosească autorii conspiraţiei sunt variate. Interesant este că liberalismul este și el un mijloc folosit de conspiratori pentru a-și atinge ţelul.

Înainte de a rezuma conţinutul „Protocoalelor“, Nilus atacă în mod direct ceea ce lui îi apare ca fiind „așa-zisa mișcare de eliberare“. Cu alte cuvinte, Nilus atacă în mod explicit stânga rusă.

„Protocoalele“ inserate de Nilus în cartea sa au cunoscut momentul lor de glorie, ca să zic așa, după 1918, în focul războiului civil din Rusia. Cum „albii“ ruși erau foarte eterogeni, nu se poate vorbi nici de o „ideologie albă“. Unii dintre albi îmbrăţișează însă în mod explicit ideea că revoluţia comunistă are o natură diabolică și este rodul unei conspiraţii evreiești. Consecinţele acestei perspective nu s-au lăsat așteptate: în Ucraina, zeci de mii de evrei au fost masacraţi nu pentru că erau comuniști, ci pentru că erau evrei[5]. Unii istorici au avansat ipoteza unei legături între emigranţii albi din Rusia și nazism[6]. Albii ruși au jucat rolul unui catalizator în formarea nazismului.

Asemănările dintre ideile Uniunii Arhanghelului Mihail și cele ale legionarilor din România sunt frapante, dar nu știu dacă există un studiu care să documenteze exact o posibilă influenţă. „Protocoalele înţelepţilor Sionului“ în versiunea pusă în circulaţie de legionari par a fi traduse din franceză, nu din rusă.

Există însă și o versiune non-conspiraţionistă a anticomunismului. Paradoxal poate, rădăcinile ei se află în opera unuia dintre părinţii lui Octombrie Roșu, Leon Troţki. În mod evident, Troţki a fost și a rămas toată viaţa un comunist convins. Pe parcursul disputei sale dramatice cu Stalin, Troţki a dezvoltat însă o critică la adresa birocratizării Uniunii Sovietice[7]. Birocra-ţia sovietică, în perspectivă troţkistă, este o castă.

Pentru Milovan Djilas nu este vorba despre o castă, ci despre o nouă clasă[8]. Ideea că este vorba despre o clasă de nomenclaturiști pare să provină de la Mihail Voslensky[9].

Multe alte surse ale ideilor de mai sus sunt adesea menţionate: criticii anarhiști ai marxismului, comuniști libertarieni precum Nestor Mahno, poate chiar Orwell. Interesant este că după prăbușirea regimurilor comuniste din Europa referirile critice la regimul comunist sunt de regulă făcute în ideea că a fost vorba despre un sistem dominat de o nomenklatură. Lustraţia se îndreaptă și ea împotriva nomenklaturii.

Este perfect posibil ca acest tip de critică la adresa comunismului să fie formulat și din perspectivă liberală clasică. Mie mi s-ar părea, de altfel, mai potrivit ca nomenclatura comunistă să fie tratată mai degrabă ca o instituţie și nu ca o clasă.

Sunt posibile substanţiale variaţii în cazul acestui al doilea tip de anticomunism. Interesant este însă că a dispărut ideea unei conspiraţii. A dispărut, de asemenea, ostilitatea faţă de capitalism și democraţie. Ceea ce cred că este partea sa cea mai rezistentă este critica instituţiilor din regimul comunist, în special a instituţiei nomenclaturii.

Distincţia dintre cele două tipuri de anticomunism este, între altele, importantă pentru a evita o eroare logică. Intenţionat sau nu, se comite adesea eroarea de a crede că anticomunismul este doar de primul tip. Și împărţirea spectrului politic în „stânga și dreapta“ favorizează această eroare. Ideea eronată este că atunci când te deplasezi spre dreapta te apropii de anticomunismul de primul tip[10].

Comuniștii au fost, de altfel, cei care au ilustrat cel mai bine această eroare. Pentru ei toţi criticii comunismului erau „fasciști“. Cu alte cuvinte, nu era recunoscută posibilitatea de a avea de a face cu un altfel de anticomunism decât cel de primul tip.

De altfel, tendinţa s-a perpetuat și vedem și astăzi înclinaţia de a căuta în orice raportare critică la comunism germenii unui anticomunism de primul tip.

Cred că în special ideea investigării în profunzime a vinilor, nu doar a celor politice, ci poate și a celor de ordin intelectual, a răspunderilor morale pentru ceea ce s-a petrecut în sistemul comunist, declanșează acuzaţia de anticomunism de primul tip.

Paradoxurile procesului comunismului

Disputa iscată recent în jurul unui articol dintr-o revistă culturală mi-a resuscitat interesul pentru sintagma „procesul comunismului“. Nu vreau aici să fac un bilanţ documentar, adică să rezum diversele puncte de vedere cu privire la procesul comunismului. Nu vreau să formulez nici o judecată de ordin politic. Ceea ce mă interesează este o analiză conceptuală. Într-un punct al ei analiza conceptuală va depinde însă decisiv de proporţia ca atare a celor implicaţi în rândul populaţiei.

Acesta este un exerciţiu de analiză filosofică, dar „cu picioarele pe pământ“. Am în vedere nu un comunism dintr-o lume platonică, ci sistemul politic și social din România înainte de 1989. În fapt, am nevoie pentru a dezvolta argumentul de mai jos de ordinul de mărime (peste 2 milioane de membri) al partidului comunist. Evident, acest număr trebuie raportat și la mărimea populaţiei ţării. În acest sens folosesc sintagma „cu picioarele pe pământ“.

În tradiţia filosofiei analitice, de care eu unul mă simt legat, prima întrebare în asemenea cazuri privește înţelesul. Are înţeles sintagma „procesul comunismului“? Problema înţelesului sintagmei nu pare însă atât de dramatică. Odată ce, după știinţa mea, se acceptă de regulă existenţa unor vinovăţii legate de perioada comunistă, sintagma are sens. Are mai puţină importanţă dacă avem în vedere procese penale sau procese etice.

Un alt tip de întrebare faimoasă de sorginte analitică este cea privitoare la posibilitate. Este posibil un proces al comunismului? Filosofii discută chestiuni de acest gen din perspectivă teoretică. Aici discuţia din perspectivă concret-practică este singura care are noimă.

Argumentul care urmează folosește tiparul unor demonstraţii de imposibilitate. Avem în vedere acele demonstraţii de imposibilitate în care se arată că o serie de condiţii plauzibile nu pot fi satisfăcute simultan.

Este foarte important în cele ce urmează să luăm în serios termenul de „proces“. Chiar dacă procesul n-ar urma să aibă loc în justiţie, este important să avem în minte că este vorba de examinarea, caz cu caz, a acţiunilor unor indivizi. Nu este vorba de o decizie administrativă sau chiar de una legislativă prin care anumite categorii ar primi o sancţiune de un fel sau altul. Să vedem însă pe rând câteva dintre condiţiile pe care ar trebui să le satisfacă un proces demn de acest nume.

O primă condiţie este caracterul non-arbitrar al procesului. Regulile aplicate trebuie să fie aceleași pentru toţi și să nu fie aplicate retroactiv. Această condiţie pare cea mai simplă, dar istoricește a stârnit de fapt cele mai multe dificultăţi în situaţii similare. Am să presupun însă, de dragul discuţiei, că această condiţie poate fi lesne satisfăcută.

O a doua condiţie n-are un corespondent clar în teoria juridică. Este mai degrabă inspirată din analiza sistemelor logice. Această condiţie privește completitudinea procesului. Procesul trebuie efectiv aplicat tuturor celor care ar putea fi suspectaţi de vinovăţie. Scopul este simplu: stabilirea nevinovăţiei sau a gradului de vinovăţie a fiecăruia dintre cei implicaţi.

Intenţia mea aici nu este să examinez condiţii care sunt independente una de alta. A doua condiţie este legată de prima. A examina doar cazul unor indivizi și nu pe al altora ar fi un act în sine arbitrar. În plus, i-ar lipsi pe eventualii nevinovaţi de șansa de a-și dovedi nevinovăţia. Ar dispărea de asemenea o imagine exactă a gradelor de nevinovăţie. Repet însă: condiţia completitudinii este una de ordin logic. Ea ar justifica, de altfel, expresia de „proces al comunismului“; altfel ar fi vorba despre procesul unor comuniști, selectaţi pe baza unui act de voinţă politică.

O a treia condiţie, poate cea mai interesantă, privește caracterul echitabil al procesului. Această condiţie are o serie de componente, a căror discutare în detaliu nu este neapărat relevantă. Semnificative pentru noi aici sunt prezumţia de nevinovăţie și ideea că atât acuzarea, cât și apărarea produc și au dreptul să examineze probe. Filosofic vorbind este important că sunt examinate argumente și contraargumente. Nu contează doar argumentele uneia dintre părţi.

O a patra condiţie este aceea ca judecătoarele sau judecătorii să nu fie în același timp parte și arbitri. Din această perspectivă, nu trebuie neglijat faptul că procesul comunismului reprezintă o serie de procese. Judecătoarea sau judecătorul dintr-un proces n-ar trebui, conform acestei condiţii, să fie parte într-un alt proces aflat în curs de desfășurare din această serie.

Înainte de a trage o concluzie, ar trebui să observăm că procesul se desfășoară în condiţiile imposibilităţii unui „proces extern“, ca să spun așa. România nu a fost ocupată de către o putere sau o coaliţie de puteri străine care ar putea organiza ele procesul. În special puterile străine ar fi putut satisface relativ ușor a patra condiţie.

Să ne concentrăm însă numai asupra celei de a doua și de a treia condiţii. Ca să le satisfaci ar trebui să examinezi un număr uriaș de cazuri și ar trebui să se găsesească un număr imposibil de mare de avocaţi. Lucrul acesta decurge din dimensiunile ca atare fie și numai ale partidului comunist, deși în mod cert ar trebui examinate și cazurile multora care n-au făcut parte din partidul comunist.

Soluţia examinării unui număr restrâns de cazuri n-ar fi viabilă pentru că se lovește de prima condiţie. Cum trasezi cu exactitate, fără să comiţi un act arbitrar, graniţele la care se oprește examinarea cazurilor. Nu există nici cea mai vagă garanţie că dincolo de această graniţă nu există cazuri analoage sau chiar mai grave.

Un proces al comunismului în sensul serios al termenului este, prin urmare, imposibil. Este drept că este practic imposibil, dar lucrul acesta are puţină importanţă aici. Nu cred c-ar interesa pe cineva, în acest context, o posibilitate de ordin teoretic.

Nu vreau să zic că nu sunt posibile procesele torţionarului X sau ale informatorului Y. Acestea sunt procesele unor indivizi. Oricine știe, de altfel, că-n cazul torţionarilor erau perfect posibile și sub comunism. Că nu s-au desfășurat niciodată cu respectarea condiţiilor enumerate aici e altă problemă. Oricum, ele n-ar fi fost și n-ar fi procese ale comunismului. Iar prin ele nici nu s-ar obţine ceea ce s-ar urmări printr-un proces al comunismului: eliberarea completă de comunism a societăţii.

S-ar putea ca mulţi dintre cele sau cei care citesc aceste rânduri să ridice din umeri și să se întrebe la ce-i bună demonstraţia de mai sus. La urma urmei, oricine își dă seama că un proces al comunismului care să respecte condiţiile de mai sus nu-i posibil.

Problema este mai complicată însă decât i s-ar părea persoanei care vede în discuţia de mai sus ceva steril. Un proces care nu respectă cerinţele de mai sus nu este un proces drept.

Ceva este însă perfect posibil. Nu este vorba de un proces în sensul de mai sus. Seamănă cu procesul prin care trece conștiinţa lui Raskolnikov din Crimă și pedeapsă. Nimic nu ne împiedică să concepem câteva sute de mii de Raskolnikovi. Apariţia lor ar reduce aproape la zero eforturile de a strânge probe. Ar elimina imposibila operaţiune a găsirii avocaţilor.

În cazul lui Raskolnikov avem de a face cu o situaţie limită, cu un omor. Deși există un număr substanţial de omoruri de care ar putea fi suspectaţi potenţialii Raskolnikovi amintiţi mai sus, în cazul marii majorităţi a sutelor de mii de Raskolnikovi amintiţi mai sus nici nu poate fi vorba de omoruri. În special între 1964 și 1989 numărul omorurilor care ar putea fi aduse în discuţie este foarte mic. Din contră, este vorba de acea ţesătură mizerabilă de mici gesturi condamnabile care ajunseseră să se numească viaţă normală în acele timpuri. Este o utopie însă să crezi că ororile de detaliu vor trezi la viaţă sute de mii de Raskolnikovi.

Consecinţele situaţiei descrise aici sunt însă foarte interesante. În faţa imposibilităţii unui proces drept al comunismului, dreapta politică se vede nevoită să-și radicalizeze discursul. Pericolul este, pe de o parte, căderea în verbalism. Pe de altă parte, apare o continuă nevoie de a explica eșecul procesului comunismului și tentaţia de a justifica propriile eșecuri prin nerealizarea procesului comunismului.

Mult mai interesantă este cred situaţia stângii. Mulţi autori sunt de acord că stânga românească antebelică era foarte slabă. Nici în timpul comunismului, dincolo de ritualul închinării la ideile de stânga, nu există aș spune o interiorizare a ideilor stânga. Ele ţin, de cele mai multe ori, de gesturi oportuniste. Perspectiva unui proces al comunismului, după 1989, schimbă însă radical lucrurile. Apare crisparea în faţa unor posibile acuzaţii. Se naște paradoxal un discurs, nu totdeauna făţiș, de justificare a ceea ce altă-dată era făcut din simplu și banal oportunism sau chiar din indiferenţă.

Parafrazând o vorbă a legendarului Conu Jean, am putea spune „puţini au fost, mulţi au rămas“. Noua stângă de după 1989 nu seamănă însă cu cea din anii ‘60. Nu este volubilă, expansivă. E morocănoasă, posacă, închistată. Nu-și desfășoară argumentele pe faţă.

Uneori situaţia este amuzantă. Oameni pe care-i știam înainte de 1989 fără interes pentru Marx, sunt acum preocupaţi de Marx. Oameni care nu puneau preţ pe dreptatea socială o invocă frecvent. Este drept, acum acest lucru se face în forme și cu argumente importate din Occident. Exemplele ar putea fi multiplicate. Este vorba despre spectacolul unei stângi „prin ricoșeu“.

Pe scurt, rezultatul paradoxal al imposibilităţii practice a procesului comunismului este crisparea intelectuală a stângii și a dreptei. S-ar putea ca această crispare să fie lăsată moștenire și generaţiilor care vin. Fenomenul nu-i lipsit de analogii în alte ţări și-n alte contexte politice. Asemănarea constă în incapacitatea sau lipsa dorinţei de a examina critic ticăloșiile mai mici sau mai mari din trecut.

 

 

NOTE