Perspectiva prevalentă care vede în revoluţiile est-europene doar momentul ce marchează începutul procesului de tranziţie pe plan regional în Europa Centrală și de Est se dovedește a fi, retrospectiv, din perspectiva a mai bine de două decenii, reducţionistă. Privilegiind o abordare mai largă, rândurile de faţă încearcă să surprindă câteva din „lecţiile“ globale pe care le oferă revoluţiile est-europene.[1]

Democraţia – produs indigen al „revoluţiei negociate“

După cum a demonstrat-o pertinent școala „dependenţei de cale“ (path- dependence), trecutul face diferenţa pentru modalităţile principial diferite ale abandonării comunismului (negociere, capitulare, lovitură de stat, lovitură de stat și revoltă populară, revoltă populară sau implozie) și structurării traiectelor postcomuniste. Acolo unde „revoluţia negociată“ a fost încheiată cu succes, a avut loc și o stabilizare relativă a democraţiei. Acolo unde modelul „revoluţiei negociate“ nu s-a putut aplica sau a eșuat, a avut loc o democratizare imperfectă, marcată de poticneli și reculuri semnificative.

Focalizarea pe tranziţia la democraţie atrage atenţia asupra caracterului autolimitat și negociat al revoluţiilor din 1989, cu precădere al celor central-europene. Totodată, ea facilitează compararea elementelor de continuitate dintre vechea și noua societate și înţelegerea fenomenului larg răspândit al conversiei de către o parte a elitelor comuniste a capitalului politic în capital economic, precum și al reconversiei unor elemente ale aparatului de securitate și represiune ale fostului regim în componente ale structurilor politico-militare și de securitate ale noului regim. Există un întreg spectru gradual între cazurile extreme ale deconspirării și lustrării prompte și dure a poliţiei secrete a fostului regim (cazul fostului RDG) și cel în care elemente ale structurilor acestora au devenit încă și mai puternice în noul context politic democratic (cazul Federaţiei Ruse).

În unele cazuri, cooptarea unora din cadrele vechiului regim în noua ordine socio-politică și asigurarea posibilităţii reinventării vechilor partide comuniste sub forma unor partide de stânga, prin adoptarea titulaturii de partide socialiste și social-democrate, a fost mai degrabă un factor care a frânat marile transformări cerute de noua societate. În altele, dimpotrivă, el a reprezentat un element pozitiv, care a asigurat o anume stabilitate și a facilitat reformarea sistemului.

Dincolo de aceste cazuri și interpretări divergente, cercetările ultimelor două decenii au demonstrat că între caracterul negociat al revoluţiilor și consolidarea procedurală ulterioară a democraţiei sub aspectele domniei legii, responsabilităţii, caracterului participativ și modului de desfășurare al alegerilor, există o corelaţie care nu poate fi ignorată. Asumpţia rezonabilă potrivit căreia democraţia autentică este un rezultat al „revoluţiei negociate“ și, deci, un produs creat „la origine“, mai degrabă indigen decât importat, pare să fie una din „lecţiile“ majore, cel mai adesea ignorate, ale momentului revoluţionar 1989. Ignorarea acestei „lecţii“ poate să fie și una din explicaţiile faptului că în perioada post-Război Rece a fost preferată, cultivată prioritar și cvasi-generalizată „mantra“ politică a „exportului de democraţie“, materializată în forme diverse: asistenţă externă (FMI, Banca Mondială), condiţionalitate (UE, NATO, FMI, Banca Mondială) sau, mai rău, intervenţie armată directă cu rol preventiv (războiul din Irak).

Pe de altă parte, cele două decenii scurse de la revoluţiile din 1989 au făcut să fie uitate asumpţiile pesimiste ce se făceau pe seama noilor democraţii din Europa Centrală și de Est la începutul anilor ‘90. Considerate imature, ele erau suspectate că ar putea eșua în populism, recădea în autoritarism și dictatură sau conduce la pretorianism. Experienţa istorică a ultimelor două decade a demonstrat că departe de a fi apanaje ale Estului, populismul se manifestă în forme și grade diferite atât în (fostul) Est, cât și în (fostul) Vest, atunci când societatea civilă este slabă, societăţile democratice involuează și dezvoltă deficite democratice semnificative.

Tous empire périra

Cu toate că iniţial forţele de centru-dreapta preferau să denumească entitatea geopolitică sovietică și sistemul pe care aceasta îl generase în Răsăritul Europei și Lumea a Treia prin termeni alternativi precum blocul sovietic, blocul răsăritean, sistemul de tip sovietic sau sistemul totalitar, către finele anilor 80, percepţia conform căreia blocul răsăritean era o formaţiune imperială, compusă dintr-un „imperiu interior“ (republicile sovietice) și unul „exterior“ (Răsăritul Europei și clienţii Kremlinului din Lumea a Treia), se generalizase[2].

Familiară azi și quasi-unanimă, noţiunea conform căreia 1989 a marcat începutul prăbușirii un imperiu – cel sovietic – prezintă avantajul reliefării interconexiunii, simultaneităţii și rapidităţii cu care s-au desfășurat evenimentele în 1989, precum și al evidenţierii efectului lor contaminant. Iniţiat de Kremlin, procesul destrămării sistemului sovietic a cuprins Europa de Est, pentru a se reîntoarce, asemeni unui bumerang, asupra republicilor sovietice și a accelera destrămarea Uniunii Sovietice – fenomen denumit de politologul britanic Archie Brown, de la Universitatea Oxford, „cursul circular al influenţei“ (circular flow of influence)[3]. Factorul ce a declanșat acest proces l-a reprezentat schimbarea politică și ideologică introdusă de Gorbaciov însuși, cu precădere în două cuvântări majore din 1988. La cea de a XIX-a Conferinţă a PCUS în vara acelui an și în cuvântarea în faţa Adunării Generale a ONU din decembrie același an, liderul sovietic a fost explicit în a sublinia ideea potrivit căreia poporul fiecărei ţări, fără excepţie, are dreptul de a decide asupra sistemului politic și economic în care vrea să trăiască. Mai mult decât atât, primele alegeri cu candidaţi multipli pentru un legislativ naţional cu putere reală au avut loc în Uniunea Sovietică însăși – în martie 1989. Anunţate în 1988 și puse în aplicare în prima jumătate a anului 1989, măsurile curajoase de democratizare și noua politică externă sovietică au generat instabilitate în Estul Europei. Pe măsură ce ţările est-europene, una după alta, au abandonat comunismul și au devenit independente, „fluxul circular al influenţei ce începuse în Uniunea Sovietică a făcut un cerc complet“[4]. Evenimentele istorice ce au avut loc pe parcursul anului 1989 în Estul Europei au avut repercursiuni adânci în imperiul sovietic, în mod direct sau indirect. În primul rând, schimbările politice sistemice est-europene au vidat Tratatul de la Varșovia și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) de raţiunea lor principală de existenţă, fapt ceea ce a condus în ultimă instanţă la desfiinţarea acestor două organizaţii internaţionale în vara anului 1991. În al doilea rând, schimbările politice ample din Estul Europei, în special din Polonia, au conferit un nou impuls mișcărilor de independenţă din Ţările Baltice și Ucraina și inspiraţie fronturilor populare din alte republici sovietice. Când Pactul Molotov-Ribbentrop a fost declarat nul și neavenit de către Congresul Deputaţilor Poporului (24 decembrie 1989), la Moscova, secesiunea Ţărilor Baltice și a Moldovei și destrămarea Uniunii Sovietice au devenit inevitabile. În al treilea rând, turbulenţele din Europa Centrală și de Est au alimentat protestele de masă ale minerilor sovietici în perioada 1989-1991. În al patrulea rând, revoluţiile din 1989 au dat o grea lovitură întregului angrenaj al serviciilor secrete sovietice de colectare a informaţiilor pe continentul european. În al cincilea rând, tulburările din Estul Europei au discreditat ideologia marxist-leninistă, ele fiind văzute ca dovezi ale falimentului modelului marxist-leninist. În al șaselea rând, mutaţiile revoluţionare din imperiul exterior au ascuţit percepţia regimului sovietic privitoare la propria sa vulnerabilitate. În al șaptelea rând, ceea ce s-a întâmplat în Estul Europei în 1989 a diminuat potenţialul apelului la forţă pentru a pune capăt tulburărilor din Uniunea Sovietică. În al optulea rând, revoluţiile est-europene au avut un „efect demonstrativ“ în ceea ce privește rezistenţa neviolentă, negocierile la Masa Rotundă, schimbarea sistemică, democratizarea și trecerea la economia de piaţă. În cele din urmă, dezintegrarea Tratatului de la Varșovia și a CAER a exacerbat fisurile adânci din rândurile elitei sovietice și a alimentat o dezbatere dură în rândurile acesteia în 1990-1991, care a forţat și constrâns opţiunile lui Gorbaciov și a generat reacţia conservatoare ce a precipitat puciul din august 1991[5].

După Războiul Rece, kremlinologii au subliniat atât sindromul supraîntinderii imperiale (imperial overstretch) de care suferea entitatea imperială sovietică, cât și drenarea de resurse pe care o exercita asupra sa complexul sovietic militaro-industrial – două circumstanţe care i-au accelerat prăbușirea. Este interesant de observat însă că în anii ’80 temerea unor prestigioși analiști ai relaţiilor internaţionale era că mai degrabă cealaltă superputere a epocii bipolare – SUA – datorită aceluiași sindrom, ar putea intra în declin. Ceea ce alimenta această temere erau în primul rând cheltuielile militare exorbitante ale Administraţiei Reagan.

Triumfalismul caracteristic perioadei post-Război Rece, exprimat prin sintagme precum, „sfârșitul istoriei“ (Francis Fukuyama) și „noua ordine mondială“ (președintele George Bush senior), ce a infuzat politica externă a succesivelor Administraţii americane, indiferent de coloratura lor politică, a făcut ca începând cu anii ’90 această temere să se evaporeze, cu toate că realitatea care o generase căpătase proporţii fără precedent. Considerate învingătoarele Războiului Rece și hegemonul de necontestat al lumii în perioada post-Război Rece, SUA au uitat se pare lecţia pe care le-o furnizase adversarul din perioada Războiului Rece și au căzut în cele din urmă victimă propriului succes, fiind solicitate să intervină în locuri tot mai dificil de gestionat în plan securitar, unde trupele sale au fost întâmpinate cu ostilitate crescândă. Așa se face că, la finele celui de-al doilea mandat al Administraţiei George W. Bush, pe fundalul războiului împotriva terorismului, al extinderii intervenţionismului american la scară globală și al generării crizei financiare și economice globale, tema declinului puterii americane a reapărut, devenind un laitmotiv recurent în analizele curente consacrate SUA.

Regândirea, sub imboldul crizei financiar-economice la scară globală, a temeliei financiare a noii arhitecturi de putere, sub forma unui nou Bretton Woods sau Bretton Woods II, reevaluarea tabuului economic al „mâinii invizibile“ ce gestionează eficient pieţele, precum și repoziţionările marilor actori pe arena politicii internaţionale în cadrul G-20, se află azi în contrast deplin cu ceea ce se credea a fi, la începutul anilor ’90, „momentul unipolar“ american și „sfârșitul istoriei“, ca urmare a îmbrăţișării (neo)liberalismului la scară planetară.

Noua ordine mondială, dacă va exista una, va fi mai degrabă una multipolară, o poliarhie care va reuni ţările cele mai industrializate și puterile emergente ale lumii, între care un rol important îl va juca grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India și China), confirmând astfel diagnoza despre declinul puterii SUA a lui Emmanuel Todd – cel care a prognozat, între primii (încă din 1976!), și declinul puterii sovietice, bazându-se exclusiv pe intepretarea datelor demografice.

Retrospectiv, renașterea conceptului de imperiu în perioada post- Război Rece și îmbrăţișarea sa de către analiștii relaţiilor internaţionale fie cu referire la SUA, fie, mai recent, cu referire la Uniunea Europeană, pare a fi o consecinţă directă a prăbușirii entităţii imperiale sovietice.

Referitor la asemuirea Statelor Unite ale Americii cu un imperiu, în vreme ce Michael Hardt și Antonio Negri au văzut în ele noul imperiu[6], Emmanuel Todd a văzut în ele ultimul imperiu, „un factor de dezordine internaţională întreţinând, acolo unde poate, incertitudinea și conflictul“[7] pentru a-și masca declinul ineluctabil către statutul de mare putere între alte mari puteri ale lumii. La rândul său, Michael Mann a demonstrat că prin resursele sale militare, economice și politice reduse și inegale în raport cu imperiile anterioare, SUA sunt de natură a genera doar un imperiu incoerent și dezordine globală crescândă[8]. Nu în ultimul rând, fostul ambasador american în URSS, Jack Matlock, a argumentat faptul că sfârșitul Războului Rece a redus mai degrabă decât a sporit puterea SUA și capacitatea sa de a conduce. Mitul conform căruia SUA au câștigat Războiul Rece a distorsionat politica externă a Administraţiilor Clinton și Bush-Cheney. El a condus la autoamăgirea că SUA nu are nevoie de aliaţi, organizaţii internaţionale sau diplomaţie, ci poate domina lumea potrivit bunului plac folosindu-și puterea militară în mod unilateral. Odată cu dispariţia ameninţării sovietice, aliaţii au devenit mai puţin dispuși să accepte o conducere care părea tot mai mult că ignoră interesele lor, pe ansamblu rezultatul fiind o Americă slăbită[9].

Referitor la Uniunea Europeană, o interesantă deși controversată reconceptualizare a UE ca imperiu a avansat Jan Zielonka. Modelul imperiului neomedieval propus de acesta este calat pe analogia dintre Uniunea Europeană lărgită de azi și Sfântul Imperiu Roman din Evul Mediu. Pentru Zielonka, modelul neomedieval se prezintă ca fundamental opus celui inaugurat de pacea de la Westphalia (1648). Dacă acesta din urmă înseamnă concentrarea puterii, ierarhie, suveranităţi și identităţi bine definite, graniţe externe clare, impunere militară și îngrădire, modelul neomedieval înseamnă exact opusul său: autorităţi suprapuse, suveranităţi împărţite, aranjamente instituţionale diversificate, identităţi multiple, graniţe neclare și exportul legilor și modurilor de guvernanţă dinspre metropolă spre periferie[10]. În viziunea lui Zielonka, deși apărute ca reacţie la statele naţionale suverane ale Europei, instituţiile europene au prezervat caracteristici westphalice, întrucât acestora le-au fost conferite puteri asupra agriculturii și comerţului, anumite funcţii sociale și chiar o anumită autoritate asupra politicii externe, de securitate și apărare. Diversitatea extraordinară a Europei lărgite ar impune însă schimbarea acestei paradigme și adoptarea uneia noi, adaptată noilor circumstanţe în care se dezvoltă construcţia europeană după lărgirea UE, inspirată din modul cum a funcţionat Sfântul Imperiu Roman în epoca medievală. Cu toate că reconceptualizarea lui Zielonka necesită o aprofundare atât teoretică, cât și pragmatică, argumentul său privitor la natura imperială neomedievală a UE nu poate fi ignorat.

Cariera prolifică pe care a cunoscut-o conceptul de imperiu în perioada post- Război Rece vorbește astfel nu doar despre rezilienţa unui concept, ci și despre impactul momentului 1989 asupra cadrului noţional și conceptual al știinţelor social-politice, în vreme ce destinul superputerilor sovietică și americană, la doar două decenii distanţă una de cealaltă, despre destinul ineluctabil al oricărui imperiu, sintetizat de marele istoric și teoretician al relaţiilor internaţionale Jean-Baptiste Duroselle în titlul uneia din lucrările sale clasice – Tous empire périra[11].

Statalitatea independentă între principiile dominoului și bumerangului

În măsura în care au fost îndreptate (și) împotriva hegemoniei sovietice revoluţiile din 1989 au fost (și) secesioniste. Ele au contribuit atât la destrămarea dominaţiei sovietice, cât și la crearea de noi state naţionale independente în Estul, Sud-Estul și Centrul Europei (cu precădere în spaţiile ex-sovietic și ex-iugoslav). Iată de ce adesea s-a spus despre ele că au fost (și) revoluţii naţionale, o „toamnă a naţiunilor“.

Evaluarea academică a moștenirii momentului revoluţionar 1989 a fost covârșitor influenţată de ceea ce s-a întâmplat ulterior în regiune, consolidându-se cadrul de referinţă conform căruia edificarea naţională ar fi asociată într-o proporţie covârșitoare cu naţionalismul. Conflictele etnice și războaiele din fosta Iugoslavie, purificarea etnică și genocidul au întărit percepţia conform căreia Estul Europei ar fi spaţiul de manifestare al naţionalismului primordial, spre deosebire de Vestul său, asociat manifestării naţionalismului instrumental. În vreme ce condiţiile emergenţei celui dintâi ar fi existenţa unor comunităţi etnice și tribale vechi, care se luptă pentru dobândirea independenţei politice și/sau exercitarea hegemoniei politice, condiţiile apariţiei celui de al doilea ar fi edificarea statală, industrializarea și, în general, procesele modernizării.

Pe cale de consecinţă, spre deosebire de sintagma de „primăvară a naţiunilor“ (asociată revoluţiilor burghezo-democratice de la 1848), ce încapsula dimensiunea pozitivă a speranţei de emancipare naţională, cea omonimă de „toamnă a naţiunilor“ (asociată revoluţiilor din 1989) a sfârșit prin avea o conotaţie negativă, menită a desemna o realitate – naţionalismul primordial – de care ar trebui să ne temem, ca nu cumva natura sa potenţial violentă să nu răbufnească sub forma purificării etnice și a genocidului.

În realitate, revoluţiile din 1989 au vizat mai degrabă independenţa statală decât naţionalitatea. Multe din statele ce și-au proclamat independenţa de stat în intervalul 1989-1991 nu au existat înainte de acest moment istoric, iar cele care existaseră erau relativ noi și nu se puteau întemeia pe o tradiţie istorică autentică. Oricum, chiar dacă existaseră într-o formă sau alta în secolul XX, statele devenite independente după 1989 rămâneau esenţialmente noi cel puţin din unghiul de vedere al aspiraţiei lor de a fiinţa ca state democratice și constituţionale. Popularul slogan al „reîntoarcerii în Europa“ încapsula, din acest punct de vedere, atât nevoia lor de a se integra, pe plan extern, în organizaţiile și instituţiie comunităţii internaţionale, cât și nevoia acestora de a integra, pe plan intern, minorităţile naţionale supuse până atunci unor procese de asimilare.

Retrospectiv se poate afirma că perioada post-Război Rece nu a confirmat nici tendinţa către proiecte de reunificare naţional-statală (de tipul Serbia Mare, Albania Mare, etc, care, lăsând la o parte cazul aparte al Germaniei reunificate, au eșuat sau au fost în cele din urmă abandonate), dar nici tendinţa către statul civic, capabil să integreze și să acomodeze interesele minorităţilor naţionale. Tendinţa care a reușit să se impună cu adevărat în arena vieţii internaţionale a fost cea către edificare statală bazată pe (cvasi)omogenitate etno-lingvistică, altfel spus către fragmentare statală, care a cunoscut materializarea plenară în spaţiul ex-iugoslav. Atunci când s-a încercat accelerarea artificială a acestei tendinţe, aceasta s-a reîntors ulterior, ca un bumerang, împotriva intereselor celor care au iniţiat-o în spaţiul ex-sovietic. Recunoașterea de către SUA și UE – cu excepţia a 5 state membre (Spania, Grecia Cipru, Slovacia, România) – a proclamării unilaterale a independenţei provinciei Kosovo, s-a reverbat în spaţiul ex-sovietic în contextul creat de războiul ruso-georgian din august 2008, prin recunoașterea unilaterală de către Federaţia Rusă a independenţei provinciilor Nagorno-Karabagh și Oseţia de Sud.

„Revoluţia autolimitată“ – o strategie pentru secolul XXI

Diverși autori au încercat să „fixeze“ interpretarea revoluţiilor est-europene – sarcină deloc ușoară – în formule dintre cele mai diferite. Rând pe rând s-a vorbit despre „revoluţie conservatoare“ (Ernst Nolte), „revoluţie liberală“ (Ralph Dahrendorf), „revoluţii postmoderne“ (Agnés Heller și Ferenc Fehér) sau „revoluţie imitativă“ (Jürgen Habermas). Majoritatea acestor sintagme au eșuat însă a pune în evidenţă tocmai strategia victorioasă urmată de societatea civilă pentru a se ajunge la deznodământul din 1989: „revoluţia autolimitată“.

Departe de a aparţine exclusiv istoriei, „revoluţia autolimitată“ reprezintă un concept și o practică viabile nu doar pentru realităţile postcomuniste, ci și pentru cele proprii erei globalizării. Noţiunea de „revoluţie autolimitată“ oferă o dublă valoare adăugată – normativă și strategică. Din punct de vedere normativ, ea introduce o nouă concepţie asupra schimbării politice. Din punct de vedere strategic, ea oferă un instrument practic-acţional de lărgire a graniţelor libertăţii în societăţi democratice imperfecte, care manifestă tendinţa de anihilare efectivă a opoziţiei și de privare a societăţii civile de instrumentele sale de autoorganizare și autoapărare, ceea ce ar echivala cu o nouă formă – fie ea și „soft“, înveșmântată în „haine democratice“ –, dar nu mai puţin perfidă, de dictatură. Conceptul de dictatură este înţeles aici în sensul său clasic, postulat de Franz Neumann: „dominaţia unei persoane sau a unui grup de persoane ce-și arogă și monopolizează puterea în stat, exercitând-o fără constrângere“[12].

Societatea de masă actuală favorizează exclusiv perspectiva instrumentală asupra democraţiei care oferă, prin intermediul alegerilor (mai mult sau mai puţin) democratice, o legitimitate procedurală, legală, celor aleși. Sensul sociologic al legitimităţii, care impune menţinerea deschisă a canalelor sociale de comunicare dintre conducători și conduși este cel mai adesea ignorat sau ocultat cu bună știinţă.

Conceptul est-european de societate civilă oferă nu doar perspectiva realizării acestei legitimităţi, dar și un posibil teren de reconciliere a liberalismului economic cu democraţia politică, în condiţiile în care atât piaţa liberă, cât și statul democratic, pot deveni cu adevărat mai puternice doar dacă există și o societate civilă puternică. Teoria și practica „revoluţiei autolimitate“ oferă perspectiva materializării unui obiectiv major deopotrivă al schimbării politice și civismului: cenzurarea de pe o platformă deopotrivă naţională și transnaţională a oricăror forme de corupţie, clientelism, monism și autoritarism politico-ideologic ce manifestă tendinţa de a degenera în forme mascate de dictatură.

Așa după cum a argumentat pertinent Jeffrey Goldfarb în incitanta sa carte Politica lucrurilor mici: puterea celor fără putere în timpuri întunecate (2007), „spaţii pentru practici democratice se constituie deopotrivă în democraţii consolidate și emergente și în tiranii moderne și postmoderne“. Pentru a înţelege cum iau naștere și se dezvoltă mișcările ample pentru schimbare și opoziţie la tiranie este necesar să înţelegem „micropolitica“ interacţiunii umane. Astfel de mișcări pot apărea nu doar în contexte revoluţionare, ci și în medii și contexte aparent inofensive (o cină privată, un cenaclu literar, o discuţie într-o cafenea sau pe o reţea de socializare de pe Internet, etc). Iată de ce, alături de „lucrurile mari“ care alcătuiesc politica mondială – proliferarea armelor de distrugere în masă, terorism, globalizare, etc –, ar trebui să dăm importanţă și celor „mici“. Politica lucrurilor mici survine atunci când „oamenii se întâlnesc liber și discută unii cu alţii ca egali, își relevă diferenţele, își pun în evidenţă distincţiile și dezvoltă o capacitate de a acţiona împreună“[13]. Indiferent de cât de opresivă devine „politica lucrurilor mari“, indivizii ce acţionează în spaţii separate de cele ale statului, instituţiilor sau ideologiei oficiale pot dezvolta naraţiuni alternative faţă de cele dominante și își pot cultiva propria versiune miniaturizată de societate civilă. Goldfarb arată că oamenii pot „trăi în adevăr“ atunci când încetează să utilizeze limbajul oficial, „își extind masa de bucătărie“ a comentariilor private în locuri susceptibile de a crea și forma un public și interacţionează cu alte grupuri angajate în comportamente similare[14]. În spaţiul virtual, „politica lucrurilor mici“ își găsește un spaţiu natural și predilect de manifestare în reţelele sociale și acţiunile mediate de siturile de Internet.

Goldfarb consideră că Internetul și spaţiile publice autonome (chiar și cele virtuale) pe care acesta le poate genera sunt un instrument influent de cenzurare a exceselor globalizării și ale superputerilor. Paradoxal rămâne faptul că deși își fundamentează empiric „politica lucrurilor mici“, între altele, pe experienţa „primăverii de la Praga“ și revoluţiile est-europene din 1989 și subliniază că „în Polonia oamenii au acţionat ca și cum erau liberi și o societate liberă a rezultat“[15], Goldfarb nu menţionează nicăieri teoria și practica „revoluţiei autolimitate“. Pe fond însă, „politica lucrurilor mici“ nu reprezintă altceva decât o versiunea adaptată a „revoluţiei autolimitate“ la contextul și realităţile concrete ale globalizării.

 

 

NOTE