Industrializare și totalitarism

Pe plan intern, liderii PCR au cea mai reacţionară, retrogradă, atitudine faţă de societate. Pe plan extern, Ceaușescu și clanul lui – în continuarea politicii de emancipare de tutela PCUS, lansată de Gheorghiu Dej, pentru a preveni destalinizarea regimului – ia anumite distanţe faţă de Moscova. Câteva gesturi politice (neruperea relaţiilor cu Israelul după războiul de șase zile din Orient 1967, recunoașterea RFG, poziţia neutră în conflictul dintre URSS și China, neparticiparea la intervenţia din august 1968 Cehoslovacia etc.) i-au asigurat o susţinere internaţională. Bucureștiul este vizitat de lideri occidentali de anvergura internaţională, Charles de Gaulle, Willy Brandt, Helmuth Smith, Valery Giscard d’Estaing, regele Juan Carlos, Giulio Andreotti, Margaret Thatcher, Richard Nixon și Richard Ford. Ceaușescu este primit în vizite oficiale la Londra, Paris, Bonn, Washington, unde trei președinţi îl primesc, la Casa alba, Richard Nixon, Gerald Ford, Jimmy Carter în 1973, 1975, 1978. Ceaușescu joacă timp de doua decenii, între 1965 și 1985, rolul unui intermediar. Contribuie la stabilirea contactelor dintre Egipt și Israel la sfârșitul anilor 70, încheiate cu acordurile de la Camp David. Este singura ţară comunistă care are concomitent legături bune cu Moscova și Beijing. Face legătura între SUA și China, proces care va duce la întâlnirea dintre Nixon și Mao, dar face legătura și între Vietnam și SUA, care vor negocia apoi la Paris, pacea. Occidentul ţine cont de acest rol de placă turnantă al Bucureștiului și se folosește de serviciile lui Ceaușescu. Evident face și el contra servicii la schimb. Cel mai substanţial este că îl tratează ca pe egalul lor, un lider modern, neconformist, care sfida Moscova, ignorând cu bună știinţă dictatura dură pe care o exercita în politica internă. Occidentul a tolerat comportamentul dictatorial, represiv, fiind preocupat exclusiv de relaţiile dintre București și Moscova și mai puţin de metodele dictatoriale de conducere ale lui Ceaușescu, sau de naţionalismul tot mai apăsat al regimului său. Ceaușescu a dirijat în anii 70-80 cel mai stalinist regim din „blocul sovietic“. Intimidarea, controlul, presiunea, represiunea au fost mai intense decât în orice altă ţară din „ţările lagărului socialist“. Dacă celelalte regimuri comuniste europene au încercat o modernizare, Ceaușescu preferă din raţiuni de putere personală să aplice preceptele staliniste, așa cum fuseseră ele formulate la începutul anilor 30. El se lansează într-un proces de accelerare a industrializării de tip comunist care pretinde să ducă România între ţările cele mai avansate. Inspiraţia sa este de ordin stalinist dar și maoist. Mao Dzedun în anii 50 lansase China într-o operaţie de anvergură „Marele Salt Înainte“ care își propunea să lichideze în câţiva ani înapoierea ţării. Eșecul a fost total, dar Ceaușescu, nu a reţinut acest aspect, ci mai curând mobilizarea societăţii și cultul conducătorului. Vizita în 1971 în China și Coreea de nord l-au decis pe Ceaușescu să treacă la practici politice asemănătoare. Ceea ce îl interesa dincolo de atitudini și gesturi diplomatice de „punte de legătură“ între blocuri, între acestea și ţările lumii a treia, era puterea sa personală absolută. Prestigiul internaţional dobândit în 22 august 1968, prin discursul său prin care critică invadarea Cehoslovaciei, Ceaușescu l-a folosit pentru a-și înlătura rivalii din biroului politic și pentru a domina și manipula o societate care spera reforme după timida liberalizare din anii 60. Ceaușescu devine „de neînlocuit“, purtătorul idealului naţional. Oricine ar fi atentat la puterea lui și a apropiaţilor lui, adesea rude, a fost considerat un trădător, un spion, un complice al Kremlinului sau al Occidentului, după caz, un „dușman al poporului“. „Ceaușescu și poporul“ unul din sloganurile propagandei de partid, sublinia această legătură, identifica dictatorul cu poporul. În jurul lui, o mână de vasali, veghea ca voinţa să se împlinească, atenţie să nu apară în zona puterii vreo ameninţare pentru Ceaușescu – cel care le garanta privilegiile. Tot sistemul se baza pe o relaţie patron – client, era în ansamblu un sistem clientelar, corupt, ineficient, constituit din clanuri mafiote. Clanul Ceaușescu – Petrescu era cel mai important .

Înapoierea României, starea de sărăcie la care fusese adusă de ocupaţia sovietică și de practicile economice iraţionale ale predecesorului său Gheorghiu Dej, care procedase ca în URSS naţionalizând, distrugând proprietatea privată și conducând economia centralizat prin planuri cincinale – își propune Ceaușescu să o lichideze, în câţiva ani. Ceaușescu a constatat că decalajul economic dintre ţările occidentale și România era mai mare decât în 1948, și chiar că acest decalaj crescuse și faţă de ţările comuniste în același interval. În anii 70 constatăm accelerarea masivă a investiţiilor în industrie, și creșterea fără precedent a autarhiei economiei românești. Regimul constituie o industrie care se ambiţionează nerealist să producă totul pe teritoriul naţional, în iluzia de a reduce dependenţa de resurse, financiar, de pieţele străine, la minim. A fost o iluzie cu grave consecinţe. Se reedita după decenii mitul socialismului într-o singură ţară, al cetăţii asediate care trebuie să fie suficient sieși, asta într-o lume care mergea în sensul invers, al deschiderii pieţelor, al creării unor vaste reţele care să mărească eficienţa, să micșoreze costurile și să asigure dezvoltarea. În 1971 România este primită în GATT, în 1972 în Banca Mondială. În 1975 primește pentru prima dată din partea SUA „clauza naţiunii celei mai favorizate“. Sunt succese pe plan internaţional pe care Ceaușescu înţelege să le capitalizeze pe plan intern. Dictatura sa se radicalizează. Instituţiile se golesc de conţinut; chiar și în formula moștenită de la Gheorghiu Dej i se par prea liberale, prea deschise. Ceaușescu duce o politică tot mai personală, pradă viziunilor sale stângiste, sectare, însușite în celulele Doftanei și Caransebeșului, odată cu Cursul scurt de marxist-leninism, pe manualul lui Stalin, singurul său orizont de cunoaștere.

Ceaușescu era omul puterii, exclusive, totale. Anii 70 sunt și anii consolidării cultului persoanei sale. El s-a identificat cu procesul industrializării târzii și forţate, pe tipar stalinist. El nu a respectat nici una din rigorile unei economii normale. A ignorat absenţa resurselor, a materiilor prime și a pieţelor. A ignorat că forţa de muncă calificată lipsea, că infrastructura era mult rămasă în urmă. Ceaușescu a construit această industrie fără o bază economică reală, pradă unor ambiţii personale. Ceaușescu spera într-o iluzorie independenţă, care s-a dovedit fatală odată cu recesiunea economică declanșată de criza petrolului. Ceaușescu voia sa joace un rol mai mare pe plan internaţional și pentru asta se voia liderul unei ţări mai mari, mai populată, mai puternică din punct de vedere economic. Populaţia a suportat sacrificiile cele mai grele, pentru a realiza această viziune utopică falimentară. În fond România venea după un război cu efecte dezastruoase, apoi o ocupaţie straină care a ruinat ţara, și după o politică economică de tip stalinist, care a produs imense daune. A doua parte a anilor 60, a dat naștere la unele speranţe, ruinate prin tezele din iulie 1971 la întoarcerea lui Ceaușescu din China și Coreea de Nord, când decide să imite modelul practicat de Mao Dzedun și Kim Ir Sen. Ideea lui este să împrumute bani din Occident, pentru a finanţa efortul de dezvoltare industrială, iar apoi să vândă mărfurile obţinute cu noile tehnologii achiziţionate din Occident, să își plătească astfel datoriile. Era o perioadă când se găseau credite ieftine, iar ţările comuniste păreau buni platinici băncilor dornice să își plaseze capitalurile. Ceaușescu se îndatorează masiv, investește în industrii neperformante. Când se produce șocul petrolier, se găsește într-o situaţie fără ieșire. Pe de o parte, a cheltuit creditele cu proiectele sale megalomane, fără eficienţa economică, pe de altă parte, mărfurile realizate de această industrie iraţională, nu sunt vandabile. Soluţia sa este să supună populaţia unor noi presiuni și sacrificii, în paralel cu accentuarea cultului persoanei și al familiei sale. Se ajunge la exacerbarea naţionalismului, pentru a anihila orice critica și a mobiliza societatea care a început să își arate nemulţumirile. În 1977 un scriitor, Paul Goma, căruia i se alătură alte câteva zeci de persoane, se raliază Chartei 77 protestând împotriva stării de fapt a societăţii românești. În același an, 1977, la începutul lunii august se produce greva minerilor din Valea Jiului, un avertisment puternic dat regimului. Ceaușescu este obligat să stea de vorba cu greviștii, face multiple promisiuni, dar singurul răspuns real dat protestului, este dizlocarea minerilor, înţesarea Văii Jiului cu noi recruţi aduși din alte regiuni, punerea sub supraveghere poliţienească a întregii zone pentru a preveni alte proteste. Ceaușescu lansează și un program de reforme economice, intitulat Noul Mecanism Economic, rămas litera moartă. Urmează obișnuitele campanii de presă care nu sunt decât diversiuni de proporţii menite să manipuleze încă odată populaţia, dându-i speranţe încă o dată că se va produce o îmbunătăţire a nivelului de trai. Orice reformă însemnă în esenţa diminuarea puterii personale a dictatorului, o limitare a rolului jucat de ideologi și activiștii de partid. Ceea ce contrazicea felul în care Ceaușescu înţelegea să își exercite puterea.

România rămâne, după 15 ani de când Ceaușescu era la putere, o ţară înapoiată, după toate standardele. Populaţia rurală rămâne aproape jumătate din populaţia ţării, productivitatea muncii este dintre cele mai mici din lume, invers cu mortalitatea infantile, printre cele mai mari – raport tipic pentru ţările subdezvoltate. Speranţa de viaţă este de asemenea printre cele mai scăzute din Europa. România nu reușise să scape din fatalitatea înapoierii sale, deși în ciuda tuturor eforturilor, sacrificiilor, impuse populaţiei, a planurilor, strategiilor și discursurilor lui Ceaușescu. Dimpotrivă distanţa dintre performanţele economiei românești, dintre standardul de viaţă al românului mediu și cel din ţările occidentale era mai mare decât în 1965, când el venise la putere. Tot la fel, distanţa între performanţele regimului sau și a celorlalte ţări ale blocului sovietic, în loc să scadă, creștea continuu. În faţa acestui eșec Ceaușescu refuza să ajusteze strategiile sale falimentare.

Creșterea dictaturii și epuizarea soluţiilor

În 1979 se produce al doilea șoc petrolifer, iar aliatul care îi furniza petrol ieftin pentru industria petrochimică gigant pe care o ridicase în anii 70, șahul Iranului, pierde puterea. Pentru Ceaușescu, ar fi trebuit să fie ceasul adevărului. Măcar în planul economiei și al proiectelor sale industriale nerealiste. Planurile sale sunt ruinate. Datoria externă a ţării a ajuns la 11 miliarde dolari, și noua industrie românească nu produce mărfuri vandabile pentru a înapoia banii. Modul în care folosise Ceaușescu creditele a fost păgubitor. Economiile periferice, mai vulnerabile la crize, mai dependente, mai sărace, au plătit cel mai greu șocul petrolifer. România s-a aflat printre aceste ţări. Încă odată lipsa de realism a planurilor de dezvoltare ale regimului, aplicarea unor criterii ideologice în decizia de alocare a resurselor, dar mai ales lipsa unei baze reale în procesul de modernizare, (constituie numai de proprietatea privată și de piaţa) au dus ţara la ruină. Încercarea lui Ceaușescu de a limita decalajele dintre economia înapoiata românească și economiile dezvoltate era sortită eșecului, de la început. El ar fi putut să practice o economie de subzistenţă ca în alte ţări comuniste, care făceau eforturi de a ajusta normele staliniste, de a introduce elemente de piaţă la periferia sistemului, pentru a supravieţui, și a amâna falimentul. Ceaușescu a ales strategia opusă. El a micșorat la minimum proprietatea privată, (2,5% in 1988), a interzis orice iniţiativă care nu venea de la stat. Privea cu maximă suspiciune orice care ieșea din sfera controlului său strict. Pentru el experimentele reformatoare ale lui Kadar, ca și ale lui Hrusciov mai devreme, sunt suspecte. Când se produce criza din Polonia în vara 1980, el credea că această criză se produsese nu din prea mult comunism ci din prea puţin. El face vinovate 1) tentativa de reformă introdusa de Gierek și 2) creditorii occidentali care îndatoraseră Polonia și o obligaseră pentru a-și recupera banii, credea el, să ia măsuri economice procapitaliste. Decizia lui Ceaușescu este de a se angaja fatal în plata integrală a datoriei externe în cel mai scurt timp. Îl determină la această măsură fantezistă, plină de consecinţe dezastruoase, și protestele muncitorilor polonezi din vara 1980, și înfiinţarea sindicatului independent Solidarnosc. Pentru el, o adevărată erezie, de neimaginat în România. Își ia măsuri care să îl protejeze. Prima este aceea de a plăti datoria externă, a doua este de a introduce măsuri masive de supraveghere a societăţii, de întărire a rolului partidului în viaţă, de fapt de întărire a controlului exercitat de poliţia politică și aparatul de partid asupra societăţii. A treia, de mobilizare a societăţii prin mijloacele tipice ale propagandei. Presa dezvoltă un cult fără precedent al persoanei sale. Naţionalismul cel mai radical însoţește această propagandă. Imaginea dictatorului este identificată cu „ţara“, cu o istorie imaginară, eroică. Folosirea simbolurilor naţionale rămâne exclusiv apanajul lui Ceaușescu. Se vede alăturat unei serii care începe cu Burebista, continuă cu Decebal cu Mircea cel Bătrân, apoi cu Vlad Ţepeș, Ștefan cel Mare și Alexandru Ioan Cuza. Sintagma „Epoca Ceaușescu“ devine tot mai prezentă. Regimul se personalizează la extrem. Partidul Comunist, conducerea lui este susţinută de un clan în centrul căruia se afla cei doi, Nicolae și Elena Ceaușescu. Corupţia, ineficienţa, haosul sunt trăsăturile acestei perioade. Singurul lucru care mai ţine în loc lucrurile este cultul lui Ceaușescu, utilizat pretutindeni, în toate ocaziile, ca un panaceu. În acest timp, economia continuă să se degradeze, sărăcia crește cu fiecare zi. Contraperformanţele societăţii românești încep să atragă atenţia mediului diplomatic și de afaceri externe.

Șocul petrolifer, recesiunea mondială, dar mai ales tipul anacronic de economie practicat de regimul lui Ceaușescu, au demontat proiectul modernizării lansat la începutul anilor 70. După zece ani, este un eșec. Ceaușescu nu a tras concluziile corecte și nu a schimbat nimic în strategia sa. Ideea lui este că România nu suferă de prea mult comunism, ci prea puţin, și că trebuia să își radicalizeze atât discursul politic, cât și practicile. Modelul lui este asaltul dat de Stalin în 1929-33 pentru a construi societatea socialistă „într-o singură ţară“ Privea orice tentativă de a ieși din acest tipar ca o erezie. Ceaușescu este un believer, un fanatic, ale cărui învăţături, singurele pe care le avea, proveneau din subterana comunistă din anii 30, însușite la Doftana. Caransebeș și Tg. Jiu. El are în cap un model pur de stalinism, cu liderul în centrul sistemului, autoritate supremă. Înţeles ca un zeu infailibil. Este în termenii lui Max Weber, o „societate de status“ alcătuita din vasalităţi, în care liderul își exercită puterea în mod absolut. Un model de societate piramidală, primitivă, cazonă, așezat ierarhic de la cea mai înaltă funcţie în stat, Ceaușescu, până la ultimul angajat, toţi datorează supunere ncondiţionată. Este un model economico – politico-social pre – și antimodern care devine principala cauză a eșecului economiei și a proiectului social comunist, a tentativei de modernizare încercată de comuniști, atât sub Gheorghiu Dej, cât și sub Nicolae Ceaușescu. Adevărul este că România, la aproape 40 de ani de la încheierea războiului, atinsese limitele dezvoltării extensive, bazată pe creștere cantitativă, pe apariţia pe piaţa forţei de muncă a unei noi generaţii de lucratori, folosită ca o masă de sclavi la obiectivele de interes al strategilor PCR. Odată atinsă această limită, soluţia era trecerea la faza dezvoltării intensive. Aceasta cerea reforme economice și politice, descentralizare sistemului, o relaxare a controlului exercitat asupra societăţii, creșterea rolului experţilor, a elitelor profesionale, în dauna activiștilor și ideologilor de partid, introducerea unor elemente de piaţă și a proprietăţii private. Instituţionalizarea regimului cerea aplicarea de norme raţionale de criterii de selecţie a cadrelor și în luarea deciziilor care priveau resursele. Toate astea la un loc însemnau diminuarea puterii lui Ceaușescu și a anturajului său. Ceaușescu visa la mai multă putere chiar decât avea și nicidecum să își piardă din atribuţii. Regimul său, la începutul anilor 80, când se produce dubla criza a șocului petrolifer și cea din Polonia, este pus în faţa unei alegeri, dar ia drumul invers sensului istoriei, așa cum se arăta în Europa. Cere mai mult stalinism dogmatic, mai multă disciplină, trece la aplicarea unui model autarhic, începe sa ţină un discurs antioccidental tot mai vehement. Acest model amintește în multe privinţe de „socialism într-o singură ţară“ practicat de Stalin, inspiratorul lui dintotdeauna. Pentru a nu își diminua puterea, Ceaușescu împinge dincolo de limite modelul dezvoltării intensive, accentuându-i baza voluntaristă, în care totul depindea exclusiv de voinţa sa. Astfel, ţara e aruncată în haos odată cu începutul anilor 80. Turnanta este marcată de contestarea de către C-tin Pârvulescu a alegerii lui Ceaușescu din nou ca șef al partidului la Congresul Xll-lea din 1979, de revoltele muncitorești din Polonia, sindicatul Solidarnosc, și introducerea legii marţiale, în decembrie 1981, de moartea lui Leonid Brejnev, în noiembrie 1982. Ceaușescu hotărăște în faţa unui mediu politico-economic schimbat să treacă la plata datoriei externe a României, la acea dată de 13 miliarde dolari. Concomitent interzice luarea altor credite externe. El credea că asemenea credite îndatorau ţara și atingeau suveranitatea naţionala. De fapt, îi restrângea deciziile pe care intenţiona să le ia și îl obliga să introducă anumite măsuri economice raţionale care îi afectau puterea. Eficienţa economică obligatorie pentru plata datoriilor externe însemna ajustări ale strategiilor sale nerealiste. Ceea ce el refuză. Speriat și de criza din Polonia, în 1982, decide plata datoriilor externe. Concomitent, se lansează în proiecte megalomane, pentru care ţara nu avea suficiente resurse, Proiectul Canalului Dunăre – Marea Neagra și Centrul administrativ, o construcţie faraonică, de prestigiu personal, Casa poporului, care trebuia să îi preamărească epoca. Faptul că nu existau resurse pentru realizarea acestor obiective nu pare să fi avut vreo importanţă pentru Ceaușescu. Construcţia Casei poporului începe în anul 1984, 25 iunie. Locul ales pentru reședinţa dictatorului este Dealul Spirii, așezat la Nord de Dîmboviţa, care domina orașul. Este un loc de lungă tradiţie bucureșteană. Aici se aflau multe edificii ale vechiului București. Este o zonă dens populată. Ideea de a construi aici un nou sediu pentru dictator și de a muta aici centrul administrativ al ţării a apărut după cutremurul din 1977. Proiectele s-au succedat, până în 1984 când începe construcţia propriu zisă. Construcţia edificiului și a întregii zone trebuie legată de îmbătrânirea dictatorului, de bolile lui care îl diminuează fizic. Fie că va dispărea fizic, fie ca va pierde puterea (la care dictatorul începe să se gândească după martie 1985, când Gorbaciov devine numărul 1 la Moscova). Ceaușescu, tot mai grăbit, ca toţi dictatorii, e obsedat de posteritatea sa. Ce va spune istoria despre el ? Construcţiile gigant sunt cea mai buna reţetă de a nu fi uitat. Tot ce face el în ultimii ani va fi focalizat de acest gând. Sunt mobilizate resurse uriașe de oameni, materiale și bani. Timpul este marele dușman al dictatorului. Alt dușman al lui Ceaușescu este trecutul. Ceaușescu este obsedat să lichideze ctitoriile altora. Are o gelozie puternică faţă de cei care în trecut au lăsat urma trecerii lor. Biserici, palate, case, străzi sunt neantizate de acest resentiment al dictatorului. Zelul său de a da o noua faţă Bucureștiului, îl face să ordone trecerea sub lama buldozerelor a mii de case, cartiere întregi, a multor biserici, monumente istorice, a altor clădiri publice. Este o răfuială a dictatorului cu memoria, cu orașul. Ar fi distrus tot orașul, să rămână numai ce s-a făcut după 1965 când a preluat el puterea! Unele biserici sunt demolate, altele sunt translate, adică ascunse privirii, în spatele unor blocuri. Cu scopul de a nu fi văzute, de a fi șterse din memoria oamenilor. Asta în paralel cu deșănţata propagandă naţionalistă, de exaltare a istoriei românești. Ceaușescu însuși se reprezenta pe sine ca un continuator al tradiţiilor, al istoriei, un urmaș al conducătorilor cei mai glorioși, de la Decebal, la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu. Cum se potrivește demolarea, distrugerea urmelor trecutului, cu exaltarea „trecutului eroic“ al poporului roman cu marile spectacole „Cântarea României“ cu voievozi etc., în care se prezenta drept continuator al marilor domnitori români. Toată politica lui Ceaușescu se baza din 1965 pe naţionalism, pe exaltarea istoriei sale naţionale. El a înlocuit – ca Tito, Mao, Kim Ir Sen – ideologia internaţionalismul proletar (obedient faţă de Moscova) cu un naţionalism fervent, cu rădăcini în extrema dreaptă românească interbelică. O manipulare politică a sentimentului naţional al românului cu scopul de a legitima regimul, un pretext pentru a mobiliza populaţia în sprijinul regimului, agitând concomitent sperietoarea intervenţiei Moscovei.

Mai multe cartiere au fost demolate complet sau parţial: Izvor, Labirint, (Th. Speranţa) Călărași, Olteni, Dudești, Văcărești, etc. De la Piaţa Unirii până la Bariera Vergului (3,5 km lungime), 90% din imobile (locuinţe, edificii publice) au fost demolate. În locul lor au fost construite blocuri tip Phenian și Beijing, în stilul construcţiilor staliniste. Casa Poporului crește și ocupă spaţiul, domină orașul – ceea ce a vrut în paranoia sa dictatorul. Ceaușescu declină fizic și politic. E o cursă contra cronometru. E izolat pe plan extern, cu o ţară ruinată financiar, cu o populaţie care îl detesta tot mai mult și care se teme de el. Ceaușescu mai are un singur scop: să termine construcţia Casei Poporului. Își imaginează că e revanșa lui in faţa istoriei.[1]

Voluntarismul lui Ceaușescu atinge apogeul. Rolul propagandei crește în această perioadă la dimensiuni fără precedent. Campaniile în sprijinul său, de preamărire a imaginii sale și a membrilor familiei sale, a performanţelor regimului sau nu încetează în anii 80, nici o zi. Televiziunea, radioul, presa scrisă, ședinţele frecvente din întreprinderi, parăzile, mitingurile pe care aparatul de partid le organizează în capitalele de judeţ, cu diferite prilejuri, și ele foarte dese, nu se mai sfârșesc. Cu cât lucrurile merg mai prost, propaganda se intensifică. Ca și represiunea poliţienească. (efective securitate). Reţele de informatori se extind până la limite fără precedent. Mașinile de scris trebuie înregistrate la miliţie (decret 98/1984). Contactele cu străinii sunt restrânse la minimum, iar dacă se produc trebuie raportate Securităţii (decret 408/1985). Trupele speciale trec la exerciţii de protejare a regimului, a dictatorului. Se iau măsuri în plus de supraveghere informaţională. Ia naștere un aparat capabil sa riposteze în cazul unei tentative de revoltă sau de lovitura de palat. Populaţia este supusă unei supravegheri atente. Se întărește rolul cenzurii, intelectualii sunt persecutaţi.

Vocile disidente se înmulţesc. Fenomenul a început odată cu mișcarea Paul Goma, în 1977. La începutul anilor 80, odată cu agravarea situaţiei societăţii românești, tot mai mulţi intelectuali iau poziţii critice faţă de regim. Matematicianul Mihai Botez, istoricul Vlad Georgescu, arhitecta Mariana Celac, scriitorul Dorin Tudoran, inginerul Radu Filipescu, scriitorul Dan Petrescu, medicul Ionel Cana, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, profesoara Doina Cornea ș. a. În 1979 a existat și o încercare de constituire a unui sindicat independent, anihilat de Securitate. Emigrarea ia proporţii, unii preferă să treacă clandestin în Occident, prin Iugoslavia și Ungaria, alţii preferă, plecaţi în misiuni oficiale sau în vizită la rude, să nu se întoarcă. Un alt fenomen este negoţul cu evrei și germani pe care regimul îl practică cu cinism. Între 1969 și 1989 pentru 213.242 emigranţi germani, RFG a plătit cca. 1,3 miliarde de mărci.[2] România este tot mai izolată. Vizitele oaspeţilor de rang înalt, străini, la București, altă dată frecventată, se diminuează masiv, ca și invitaţiile primite de Ceaușescu de a vizita marile capitale. Întreaga populaţie se alienează treptat de regim. Dacă e izolat pe plan extern, el se vede izolat și pe plan intern, unde manipulările naţionaliste –comuniste, cultul dictatorului, au din ce în ce mai puţin succes. Standardul de viaţă scade vizibil din cauza cheltuielilor imense făcute de Ceaușescu pentru proiectele sale gigant. Ţara duce lipsă cronica de bunuri de consum, de locuinţe decente, de spitale și școli. Viaţa cotidiană se degradează rapid. În schimb economia s-a lansat într-un program de-a dreptul criminal – de înapoiere a datoriei externe, la care Ceaușescu s-a angajat, contrar oricăror norme economice. Populaţia este supusă la restricţii uriașe, importurile de bunuri de consum practic încetează. În schimb, România vinde tot ce are un preţ în terţe pieţe. Penuria se generalizează, se reintroduc după 30 de ani, cartelele. Economia nu mai primește piese de schimb, din lipsă de resurse financiare pentru a le plăti. Șomajul în întreprinderii devine substanţial. Nu există contracte, nu există producţie, utilajele neîntreţinute se deteriorează cu repeziciune. Industria se prăbușește, iar Ceaușescu introduce un sistem de plată a salariilor, în directă legătură cu realizarea fantezistelor sale planuri. Salariaţii nu își mai primesc de la mijlocul anilor ‘80 salariile, pe baza acestui principiu. Adevărul este că finanţele statului sunt în faliment. Starea de nemulţumire a populaţiei crește. Ceaușescu este tot mai izolat, în mijlocul unei realităţi care i-a scăpat de sub control. Mizeria cuprinde întreaga ţară. Soluţiile regimului s-au epuizat.

Ultimii ani

Preluarea puterii, la 12 martie 1985, de către Mihail Gorbaciov, la Moscova, a însemnat o schimbare de proporţii în situaţia regimului comunist din România pe plan internaţional și pe plan intern. Până la acea data Nicolae Ceaușescu în mai multe ocazii fusese un intermediar util între blocuri, în diferite zone ca în Orientul Apropiat, în cazul conflictul dintre Israel și statele arabe, între Israel și palestinieni, în Extremul Orient în anii 70, când a făcut legătura între China lui Mao Dzedun și administraţia Nixon și la fel cu Vietnam. Bucureștiul a fost una din plăcile turnante ale politicii internaţionale. Raporturile ambigue cu Kremlinul au servit acestui rol. Uneori Ceaușescu a avut iniţiative independente de Moscova, ca în cazul criticării invadării Afganistanului, al participării la Jocurile Olimpice de la Los Angeles în 1984 sau a iniţiativelor sale de dezarmare. Având un caracter strict propagandistic, ele aveau menirea de a-i aduce sprijinul diplomatic, mediatic, financiar și tehnologic al Occidentului. Calcul care s-a dovedit corect între 1965-1985, cât URSS a fost condusa de Leonid Brejnev, de Iuri Andropov, și Constantin Cernenko. Ceaușescu a fost încurajat să fie „partenerul indisciplinat“ din Tratatul de la Varșovia și CAER. El a refuzat să participe la mecanismele de integrare militară și economică al ţărilor din blocul sovietic, refuzând „imixitiunea în treburile interne“. Firește, Occidentul a privit cu aprobare aceste atitudini. Pragmatismul a făcut ca asupra politicii sale interne, din ce in ce mai capturată de cultul personalităţii și naţionalism extremist, și care înregistra un eșec economic de proporţii, același Occident să păstreze tăcerea. Dar odată cu apariţia lui Mihail Gorbaciov la vârful PCUS, această atitudine complezentă s-a schimbat radical. Moscova, era izolata pe plan internaţional de diferite poziţii pe care le susţinea, ca montarea rachetelor SS 20 în centrul Europei, prezenţa în Afganistan, alimentarea unor războaie locale în Africa, America de Sud și Asia, cursa înarmărilor etc. La Kremlin, Gorbaciov și echipa sa, Eduard Sevardnadze și Alexandr Iakovlev, renunţă la multe din aceste atitudini care răciseră relaţiile cu SUA și Europa occidentală. URSS se afla într-o situaţie critică din punct de vedere economic și caută o relaxare a tensiunilor internaţionale care să îi permită declanșarea unor reforme, glasnost și perestroika. Occidentul preferă să susţină această nouă atitudine. Rolul lui Ceaușescu scade simţitor. Numărul vizitelor lui în capitalele străine se reduce radical. Cel al vizitelor de grad înalt la București, de asemenea. Mass-media occidentală, favorabilă până la un punct, își schimbă tonul. Comparaţia nu se mai face între obositul și neostalinistul, coruptul Leonid Brejnev și mai tânărul Ceaușescu, „liderul unei ţări mici care se opune curajos unui gigant ameninţător“, dispus să declanșeze un război mondial, ci între Ceaușescu, care de 20 de ani se află la putere, neostalinistul, naţionalistul, rigidul Ceaușescu și tânărul, dinamicul, reformatorul Gorbaciov. Ceaușescu își pierde toate atuurile, iar Occidentul nu întârzie să își manifeste interesul. Ceaușescu este izolat pe plan internaţional, suportul pentru atitudinile noncoformiste scade. Plata datoriei externe, la care se angajase din 1982, nu este menită să încurajeze legăturile economice, atâta vreme cât erau interzise alte credite și importurile de tehnologie, know-how, se reduc drastic. Criza gravă a economiei românești este remarcată și parteneriatul cu regimul de la București, cu economia sa necompetitivă, în declin rapid, nu mai prezenta interes, nu oferea nici un fel de garanţii pentru eventuali parteneri. Ceaușescu se întoarce la practica barterului și trocului, în situaţia unei penurii cronice de monedă convertibilă. Izolarea sa diplomatică și politică este dublată de una economică și financiară.

În fond, practicile lui Leonid Brejnev și Nicolae Ceaușescu au fost foarte asemănătoare. Două regimuri neostaliniste, corupte, dogmatice, excesiv de centralizate. Emanciparea de Moscova a regimului de la București nu a fost continuată de schimbarea modelului economic, de reforme în plan politic și instituţional. Sub pretextul că orice iniţiativă reformatoare ar atrage ripostă Kremlinului, și dându-se insistent exemplul Ungaria 1956, și Cehoslovaciei 1968, Ceaușescu a dus o politică internă extrem rigidă. Motivul neostalinismului practicat de regim nu a fost teama de o invazie sovietică, ci convingerile lui Ceaușescu, cultura sa politică, dorinţa sa de putere absolută. Orice reformă, descentralizare, introducere a unor mecanisme ale economiei de piaţă sau a unor forme de democraţie internă în PCR, ar fi redus din puterea sa. Ori, el dorea opusul. În acest context, ameninţarea Moscovei, nu era decât o diversiune, menită sa ţină populaţia sub ascultare. Acest fenomen s-a observat cu claritate după ce Mihail Gorbaciov a criticat regimul lui Leonid Brejnev și a început sa facă schimbări. Catalogate drept capitulări în faţa capitalismului, glasnost și perestroika au avut în Ceaușescu un adversar declarat. Se temea și de influenţa asupra populaţiei care dorea din ce în ce mai mult schimbări, creșterea standardului de viaţă, libertăţi civice. Dacă nu putea spera la reinstaurarea capitalismului, la o economie de piaţă și la democraţie de tip occidental, Gorbaciov și politica sa reformatoare apăreau ca orizonturi tangibile pentru o populaţie înfometată, asuprită și umilită. Era exact lucrul de care se temea cel mai tare Ceaușescu. Calculul său prevedea că URSS nu va renunţa niciodată la regimurile comuniste din Estul și Centrul Europei, deci că regimurile comuniste sunt instalate pentru totdeauna în regiune, dar că – plecând de aici – liderii și practicile lor vor depinde de Kremlin si că marja de libertate a acestor regimuri satelit va fi decisă la Kremlin. Asta se întâmpla încă din anii 40 de la instalarea lor. Or, pentru Ceaușescu nu era deloc indiferent dacă el sau altcineva, un lider mai predispus la reforme, conduce la București. Moscova a preferat întotdeauna, când a produs schimbări în politica sa, să lucreze cu lideri care au urmat orientarea respectivă. Ceaușescu se aștepta să apară presiuni ca să facă schimbări în politica sa internă și externă. Și dacă ar fi refuzat să caute schimbarea sa cu altcineva de încredere, dispus să facă reforme. Mihail Gorbaciov, vine în vizită oficială în România între 25 și 27 mai 1987. Este ultima ţară din blocul sovietic pe care o vizitează. În cadrul convorbirilor, Ceaușescu pretinde că România nu are nevoie de reformă, pentru că politica sa corespunde intereselor poporului român și pentru că a introdus reforme încă din anii 60. Gorbaciov îi spune lui Ceaușescu într-o discuţie particulară „Dvs. ţineţi ţara într-o stare de frică, după ce aţi izolat-o de lume“[3]. Ceaușescu îi întoarce vizita în 1988, când Gorbaciov nici nu vine la aeroport să îl întâmpine. Tensiunile, în loc să se aplaneze, se accentuează. Paradoxul face ca vreme de 20 de ani Ceaușescu să ceară Moscovei să renunţe la „doctrina Brejnev“ a „suveranităţii limitate“, iar când Moscova face acest lucru, declarând că fiecare ţară comunistă trebuie să își urmeze drumul ei („doctrina Sinatra“), Ceaușescu se opune. Mai mult, în vara anului 1989, el va cere o intervenţie militară în Polonia. În raport cu noua politică a Moscovei, în blocul sovietic se formează două tabere, cea a conservatorilor (Teodor Jivkov, Erick Honecker, Gustav Husak), și cea a reformatorilor (Janos Kadar și Wojcek Jaruselski). Ceaușescu aparţine primului grup.

Protestul muncitorilor din Brașov, la 15 noiembrie 1987, zi în care regimul organizase „alegeri“, semnifică începutul sfârșitului pentru regimul Ceaușescu. În noaptea de 14 spre 15 noiembrie, 4000 de lucratori au încetat lucrul cerând plata integrală a salariile și condiţii omenești de viaţă. Dialogul cu conducerea uzinei purtat în acea dimineaţă a eșuat. Înainte de prânz, câteva sute dintre greviști au plecat să demonstreze în faţa sediului judeţean PCR. Pe drum li s-au alăturat alte mii de localnici. Protestul s-a radicalizat. Discuţia cu autorităţile a fost un nou eșec. Unii dintre demonstraţi au pătruns în sediul PCR și au devastat. S-a strigat: Jos Ceaușescu! Jos Comunismul! Portretele dictatorului au fost sfâșiate și înlăturate de pe ziduri. Scena era asemănătoare cu altele petrecute în 1953 la Berlin, 1956 la Poznan și Budapesta, în 1971,1976, 1980, 1986, 1988 în Polonia, la Gdansk, Szcecin, Varsovia etc. Era o golire de conţinut, sfârșitul mitului că „dictatura proletariatului“, cum se prezenta dictatura comunistă, era un regim susţinut muncitori, de salariaţi în genere. Și dacă nu era asta, atunci ce era? Regimul comunist a fost dictatura unei minorităţi, a unui grup de quislingi, e unei elite închise, instalată de tancurile unei armate străine, un regim de ocupaţie impus de sovietici în anii 40, care s-a reprodus în anii ‘60 pentru încă o generaţie – pe fondul războiului rece și al polarizării lumii postbelice în blocuri, fapt ce a dus la împărţirea lumii în sfere de influenţă.

Acest regim anacronic, antimodern, primitiv, de natură criminală, ilegitim, a supus societatea românească unui regim de exploatare fără precedent vreme de 45 de ani. Reacţia autorităţilor a fost trimiterea de unităţi de securitate și de miliţie să împrăștie cu violenţă mulţimea, apoi a trecut la arestări. A fost o repetiţie cu decoruri și costume a ce se va întâmpla doi ani mai târziu. Dar în decembrie 1989, sorţii vor fi alţii. În 1987 Ceaușescu, după o anchetă în care cei arestaţi au fost grav brutalizaţi, a înscenat în grabă un proces celor mai activi protestatari, soldat cu 61 de persoane condamnate la diferite termene, între șase luni și trei ani. Alţi 67 au fost trimiși în domiciliu forţat. Brașovul a fost înţesat de securiști și s-au luat măsuri masive de supraveghere și control. Orașul a fost practic, până în decembrie 1989, ţinut sub stare de asediu.

Două luni mai târziu, în ianuarie 1988, propaganda oficială organizează celebrarea a 70 de ani pe care dictatorul îi împlinea. Triumfalismul campaniei este în contrast cu situaţia economică extrem de gravă. Orașele și satele României se aflau în întuneric din cauza unei penurii de energie fără precedent. Aprovizionarea cu alimente se face pe bază de cartele, dar alimentele nu se găsesc. Medicamentele, bunurile de larg consum lipsesc de asemenea. Benzina este restricţionată, ca și circulaţia automobilelor. România se află în plină ficţiune, de vreme ce aparatul de partid nu face decât să proclame succesele regimului, prosperitatea de care se bucură locuitorii săi. Aparatul de propagandă care întreţine ficţiunea este dublat de cel de Securitate. Supravegherea poliţienească este din ce în ce mai manifestă. Regimul se susţine exclusiv, după noiembrie 1987, prin frica pe care o inspiră. Securitatea a ajuns să aibă 38.682 salariaţi, cum arată Dennis Deletant, și să se bazeze pe cca. 450.000 de informatori. În aprilie 1988, Ceaușescu anunţă planul de sistematizare rurală. Aproape toate satele românești, 12.000 din 14.000, trebuiau să dispară până la sfârșitul secolului, pentru a fi înlocuite de 550 „complexe agroindustriale“. Cu acest plan nebunesc se poate spune că Ceaușescu atinge apogeul naturii sale distructive. O întreagă civilizaţie și tradiţia ei trebuie să dispară. Zelul demolator al dictatorului nu mai are limite. Presa internaţională reacţionează extrem de negativ. Ceaușescu devine personajul negativ al politicii europene, de unde până în urmă cu câţiva ani era unul din eroii săi. Numeroase asociaţii, grupuri de intelectuali reacţionează de asemenea negativ și iniţiază multiple forme de protest, memorii, pichetează ambasadele românești, dau declaraţii în mass – media. Cancelariile, guvernele occidentale nu întârzie de asemenea să ia atitudine. Dar și în ţările blocului apar proteste, în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, chiar și în URSS apar proteste împotriva demolării satelor și a bisericilor. În septembrie 1988, 30.000 de persoane demonstrează la Budapesta împotriva politicii naţionaliste a regimului de la București, a discriminării comunităţii maghiare, împotriva demolării satelor și bisericilor. Regele Mihai cere, tot în septembrie 1988, să se facă opoziţie campaniei de demolări. Opinia publică europeană izolează complet regimul de la București. Și relaţiile cu guvernele sunt din ce mai proaste ca reacţie la ce se întâmplă în România. Și în politica externă, Ceaușescu iese din cadrele normale ale contextului european. În iunie 1988, el refuză să semneze forma finală a acordului asupra drepturilor omului semnat de toate celelalte 35 de state semnatare ale Conferinţei pentru Securitate și Cooperare europeană de la Viena. În iulie 1988, clauza naţiunii celei mai favorizate acordată de SUA în 1975 încetează. Ceaușescu preferă să nu o mai ceară, știind că îi va fi refuzată de Congres din cauza încălcării sistematice a drepturilor omului. Și într-un caz și în celălalt, Ceaușescu invocă „amestecul în treburile interne“. Imaginea lui Ceaușescu s-a deteriorat radical. Din noncoformistul anilor 60, din personajul de anvergură internaţionala al anilor 70, nu a mai rămas nimic. Acum este un fanatic ideologic, un conservator dogmatic și rigid, depășit de evenimente, un lider dispus să folosească violenţa, cum demonstrase la Brașov, ca și prin amploarea supravegherii poliţienești și teama pe care o inspira. Regimul este izolat pe plan extern și pe plan intern. Scăderea dramatică a standardului de viaţă în anii 80, penuria cronică de alimente și energie, demolarea satelor, a multor biserici, și cartiere întregi din marile orașe – mai ales Bucureștiul este ţinta furiei distructive a dictatorului în ultimii săi ani – creează o situaţie revoluţionară în România. Eșecul economic, nesiguranţa și teama resimţite de populaţie constituie o vulnerabilitate maximă pentru un regim în agonie, gata să se prăbușească în faţa unei crize, criză care de altfel nu întârzie să se declanșeze câteva luni mai târziu.

Prăbușirea

1989 este pentru regimul comunist anul prăbușirii. Societatea românească ajunsă la capătul puterilor. Semnele nemulţumirii, ale frustrării și ale protestului, apar pretutindeni. Regimul politic este izolat atât pe plan extern, cât și pe plan intern. Defecţiunile în propria tabără nu întârzie să apară. La 10 martie 1989, apare în New York Times „Scrisoarea celor șase“. Este o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceaușescu de șase veterani comuniști, Corneliu Mănescu, ex-ministru de externe, președinte al Adunării extraordinare ONU, în 1967, C-tin Pârvulescu, fost șef al Partidului Comunist Român în 1944, Alexandru Bârlădeanu, ex-membru al Biroului politic în anii 60, ex-ministru, Gheorghe Apostol, fost șef al PMR în 1954-55, Silviu Brucan, ex-redactor șef adj la Scânteia, ex-ambasador al României la ONU și Washington, Grigore Răceanu, comunist ilegalist. Textul reproșează lui Ceaușescu, programul de sistematizare a satelor, penuria de alimente, eșecul economic, cultul personalităţii. Este o ripostă a vechii gărzi PCR care, începând cu mijlocul anilor 60, juca un rol secundar în deciziile politice, monopol al clanului Ceaușescu. Fundalul scrisorii îl constituite reformele introduse de Gorbaciov, glasnost și perestroika. Autorii sunt reţinuţi, anchetaţi, plasaţi în domiciliu obligatoriu, la periferia Bucureștiului. Datorita poziţiilor înalte deţinute de semnatari, a legăturilor lor în trecut cu Moscova, semnalul trimis de veterani are ecou în presa internaţională în care se reproduce documentul, dar și în multe cercuri politico-dipl0matice atente la ce se întâmplă la București. Era evident ca poziţia lui Ceaușescu se clătina. Chiar dacă semnatarii erau de mult scoși din viaţa politică activă, iniţiativa celor șase marca o sciziune în blocul cadrelor de partid, puse sa opteze între o linie naţionalist-conservatoare, condusă de Ceaușescu, și una reformatoare, care amintea de reformele din URSS. Scindarea elitei guvernante este o premisă importantă a crizei revoluţionare. Tinerele cadre ale PCR, aparatul, nu se revoltă, preferând, timorate, să aștepte la pândă evenimentele. Aparatul nu și-a propulsat lideri, nu a făcut oferte alternative, rămânând disciplinat în jurul binefăcătorului lor. Ceaușescu se vede contestat de veche gardă cominernistă, de cei care îl iniţiaseră în stalinism, în subteranele anilor 30, în închisori și lăgăre. Era o răfuiala cu trecutul și mai puţin un conflict în prezent, care să scoată ţara din criză.

Câteva zile mai târziu, poetul Mircea Dinescu face să apară în jurnalul francez Liberation un interviu, în care critică regimul și mai ales pe dictator. Și de data asta ecoul atitudinii poetului este mare. La București, liniștea cu care erau obișnuiţi observatorii străini, ziariști sau diplomaţi este tulburată. Regimul se grăbește să ia măsuri punitivie, poetul își pierde postul de redactor la săptămânalul cultural „România literară“, este exclus din PCR și pus la domiciliu sub supraveghere. Andrei Pleșu, care se solidarizează cu el, este trimis în domiciliu obligatoriu în provincie, la Tescani. Alţi scriitori se solidarizează cu cei pedepsiţi, Geo Bogza, Alexandru Paleologu, Dan Haulică, Mihai Șora, Octavian Paler. Prompte, autorităţile interzic curajoșilor să mai publice. Dar vremea intimidărilor trecuse. Urmează în toamna 1989, altă scrisoare, semnată de 25 tineri intelectuali români, printre ei figurând Mariana Marin, Cristian Popescu, Andrei Cornea, Călin Anastasiu, Bogdan Ghiu, Dan Arsenie, Stelian Tănase, Ioan Buduca, Anca Vasiliu, Magda Cârneci ș.a., care protestează împotriva cenzurii și a tratamentului la care sunt supuși. Mediile intelectuale păreau determinate să nu mai rămână pasive, așa cum făcuseră în cazul protestelor minerilor din Valea Jiului, 1977, sau a celor de la Brașov, zece ani mai târziu. O serie de alţi intelectuali, continuă să critice regimul. Printre ei, Mariana Celac, Dan Petrescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu. În ianuarie 1989, un grup de jurnaliști și tipografi – printre ei Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă Anton Uncu, sunt arestaţi pentru că au organizat un grup cu scopul de a tipări clandestin un ziar. Mai multe incidente arată ca situaţia era departe de a fi calmă. Au apărut pe zidurile diferitelor orașe manifeste anti-Ceaușescu, anti-comunism. Altele cereau trecerea la acţiune și demisia lui Ceaușescu. Au fost risipite manifeste în diferite zone aglomerate din marile orașe, fără ca Securitatea să dea de urma făptașilor. O explozie a incendiat statuia lui Lenin din București. Erau semne că apatia tradiţională a societăţii românești era un capitol încheiat și ca nemulţumirea se manifestă în mediile sociale cele mai diferite. În întreprinderi, în armată, în mediile culturale și în cele profesionale. Situaţia devenea din ce în ce mai critică pentru un regim, izolat în vechile sale metode care acum se dovedeau incapabile să mai mobilizeze populaţia. În întreprinderi se semnalează numeroase încetări ale lucrului. Modul de plată, care nu mai garanta salariul minim și lega totul de un plan iluzoriu, nemulţumea toată lumea. Sub diferite pretexte – care trădau de fapt falimentul – salariile se plăteau numai în parte. Eșecul economic al regimului era o realitate care nu mai putea fi ascunsă. Frigul din locuinţe, efect al crizei de energie, lipsa celor mai elementare produse, de la carne, ouă, unt, pâine, la benzina, cărbune, lemne, erau dublate de o atmosferă de teamă indusă de presiunea ideologică, de campania pro regim din mass-media, de prezenţa patrulelor mixte pe străzi, cu miliţieni si militari. Toate astea făceau ca România să arate ca o ţară ocupată. Era un indicator că România se găsea la sfârșitul unui ciclu istoric. Era vizibil că domnia sfârșea, că regimul nu mai avea resurse, că se afla în agonie și părţile se pregăteau de confruntarea finală. La 4 februarie 1989 în Belgia, la Bruxelles, se anunţa că 1 000 de sate au adoptat 1 000 de sate din România ameninţate să fie distruse. Două săptămâni mai târziu, în Franţa alte 2100 localităţi se înfrăţesc cu tot atâtea sate românești. Consiliul Europei adoptă o rezoluţie care condamnă „programul de sistematizare a satelor „impus de Ceaușescu. Că situaţia este dramatică se vede din faptul că în 1988, 20 000 de români (etnici români și maghiari) trec graniţa clandestin în Ungaria. În anul 1989 exodul se amplifică. Autorităţile întăresc măsurile de pază fără să reușească să oprească exodul.[4]

La 12 aprilie 1989, Ceaușescu anunţa – ca pe un mare triumf – că a reușit plata datoriei externe. Preţul acestei aventuri economice a fost ruinarea ţării. Sărăcirea ei cu efecte ireperabile pentru decenii. Drama consta în aceea că poporul român a făcut uriașe eforturi, ca să returneze creditele cerute de Ceaușescu, fără să aibă vreun folos. Creditele au fost folosite pentru proiectele megalomane ale dictatorului și nu pentru îmbunătăţirea performanţei economice pentru modernizarea infrastructurii, pentru creșterea standardului de viaţă. Românii sunt mai săraci în 1989, când s-a terminat returnarea datoriei externe, de 11 miliarde de dolari, decât în anii 70, când au fost contractate, iar ţara este în faliment, ruinată de aberaţia ideii lui Ceaușescu că fără datorii va fi mai liber în atitudinile sale. În plus, populaţia nu a fost niciodată consultată cu privire la oportunitatea acestor împrumuturi și a destinaţiei lor. În aprilie, într-un exerciţiu de mistificare, au loc mari ceremonii, o campanie de presă orchestrată de secţia propagandă CC al PCR – care exalta „victoria“ ca pe instaurarea deplinei suveranităţi. O lege interzice să se facă alte împrumuturi externe. Plata datoriei externe era o garanţie a independenţei ţării, după Ceaușescu. Dictatorul nu întârzie să se lanseze în atacuri împotriva Occidentului. Perestroika și glasnost-ul lui Gorbaciov sunt atacate, tratate ca niște capitulări în faţa capitalismului. Ceaușescu crede că astfel se poate sustrage unei istorii care devine tot mai presantă. La 19-20 aprilie are loc o sesiune a Marii Adunări Naţionale – un ritual de preamărire a dictatorului și clarviziunii sale, care dusese ţara la un asemenea succes. De fapt, ţara era complet ruinată. Populaţia aștepta ca după plata datoriilor să se ia masuri de relaxare, ca penuria de alimente și de energie să fie rezolvată, ca în întreprinderi atmosfera se îmbunătăţească și ca salariile sa ajungă din nou întregi. Ceaușescu continuă austeritatea preferând să aloce resursele ultimul său proiect, Casa poporului. Nimic din standardul de viaţă al populaţiei nu se schimbă.

România izolată pare, prin voinţa lui Ceaușescu, mereu determinat să își apere puterea absolută, ieșită din realitate.

În URSS, la 26 martie, au loc alegeri libere pentru prima dată după 1917. Dar România lui Ceaușescu rămâne o citadelă a stalinismului. La Varșovia, în aprilie se semnează acordul de la masa rotundă dintre Solidarnosc și reprezentanţii puterii. Situaţie de neimaginat la București, unde dictatorul se răfuiește cu semnatarii „Scrisorii celor șase“ și le interzice intelectualilor care au îndrăznit să îl conteste dreptul de a publica. 4 iunie este o zi critică pentru Ceaușescu. Două evenimente de sens contrar se produc. În Polonia au loc alegeri parţial libere, primele în blocul sovietic din anii ‘40. Ele sunt câștigate categoric de opoziţie. În aceeași zi, la Beijing autorităţile înăbușă prin violenţă protestul în favoarea democraţiei din piaţa Tien An Men. Ceaușescu, care a început să se teamă, observă, compară. În decembrie 1989, când va fi înfruntat el însuși de protestele de la Timișoara, și apoi la București, Cluj, Sibiu, Brașov, vă aplică soluţia chineză. La 16 iunie este reînhumat la Budapesta Imre Nagy și camarazii lui, în prezenţa a 250.000 de persoane. Era un semnal pentru București că istoria se întoarce. La 7-8 iulie la București are loc reuniunea la vârf a Pactului de la Varșovia. Gorbaciov și gazda lui, Ceaușescu, se ceartă fără menajemente.[5], Ceaușescu aparţine taberei conservatorilor din blocul sovietic, alături de Erick Honecker, Todor Jivkov și Gustav Husak). Poziţiile sunt ireconciliabile. Ceaușescu respinge orice schimbare. El nu vrea sa renunţe la ceea ce s-a numit „rolul conducător al partidului“, la supremaţia sa personala, pe care Gorbaciov și reformatorii, le vedeau ca principalele cauze ale eșecului. În iulie, George Bush face o vizită oficială, în Ungaria și Polonia, ţările cele mai deschise la schimbare din blocul sovietic pentru a le încuraja. Bush a refuzat să vină în România. În calitate de vicepreședinte SUA, în 1983, Bush a fost ultimul demnitar american de rang înalt care a fost la București. Vremurile când liderii occidentali poposeau frecvent în România, la invitaţia lui Ceaușescu, erau demult trecute. Ceaușescu devenise din 1985 nefrecventabil. Situaţia arată parcursul lui, din anii 60, când era văzut ca un lider tânăr, reformator, dinamic, care avea curaj sa sfideze URSS, până la imaginea unui bătrân fanatic, considerat „nebun“, „marele bolnav al Europei“ de la sfârșitul anilor 80. În luna august, când în Polonia se pregătește primul guvern necomunist din istoria postbelică a Europei de Est, Ceaușescu cere intervenţia militară a Pactului de la Varșovia, deși cariera sa internaţională începuse de când a criticat în august 1968 lichidarea „primăverii de la Praga“ la ordinul Moscovei. Dar poziţiile noncoformiste în raport cu URSS ale lui Ceaușescu de-a lungul timpului s-au datorat, de fapt, temerii că orice schimbare în blocul sovietic, ar fi dus inevitabil și la înlocuirea sa și a clanului său. Regimul comunist de la București degenerase ireversibil. Poziţia lui Ceușescu înseamnă refuzul oricărei schimbări, a oricărei reforme. Adevărata natură a regimului, neostalinist, reacţionar, incapabil de a se adapta, iese încă o dată la suprafaţă.

Toamna anului 1989 aduce extincţia regimurilor comuniste. La 12 septembrie se instalează la Varșovia primul guvern necomunist de după cel de-al doilea război mondial. La 18 octombrie, la o săptămână după vizita lui Gorbaciov și cerebrarea a 40 de ani de la înfiinţarea statului est-german, Erich Honecker este silit să demisioneze. La 9 noiembrie, zidul de la Berlin, simbolul împărţirii Europei, este deschis. Todor Jivkov, din 1954 liderul Bulgariei, este înlăturat la 10 noiembrie. În Cehoslovacia au loc masive demonstraţii de strada care paralizează regimul. Spre deosebire de București, unde Ceaușescu va recurge la violenţa, liderii comuniști negociază cu opoziţia pentru a evita o baie de sânge. Parlamentul, condus de Alexandr Dubcek, fostul al lider al primăverii de la Praga, îl alege președinte pe disidentul Vaclav Havel. În Ungaria Partidul comunist (PMSU) se transformat în partid socialist, acceptând pluralismul politic și alegerile libere. Acesta este climatul extern în care are loc la sfârșitul lunii noiembrie la Bucuresti al XlV-lea Congres al PCR. Pe plan intern este o stare de asediu nedeclarată oficial, dar reală. Ceaușescu ţine un discurs de 5 ore, ovaţionat de 67 de ori de cei 3308 delegaţi. El respinge situaţia creată, avertizează asupra pericolelor capitalismului caracterizat prin „șomaj, oameni fără locuinţe, analfabetism, la asta se mai adaugă crima și drogurile…“Denunţă pactul Ribbentrop-Molotov, într-un efort de a mobiliza in favoarea lui opinia publică. Prezintă plata datoriei externe ca pe un mare succes, care pune capăt unei lungi perioade de dependenţă de monopoluri străine și de capitalul străin. Nu spune nimic despre prăbușirea regimurilor comuniste, dar amintește insistent despre perioada de înflorire pe care o cunoaște România. Congresul îl realege în unanimitate pe Nicolae Ceaușescu secretar general al PCR. Din CC mai fac parte numeroși membri ai familiei și clanului său. Două săptămâni mai târziu, la Malta, liderii SUA și URSS George Bush și Mihail Gorbaciov, declară că „războiul rece“ s-a terminat. Regimurile comuniste au fost expresia polarizării lumii de după al doilea război mondial. Așadar și efectele războiului rece erau epuizate. În contextul dispariţiei „lagărului socialist“ și a lipsei oricărui suport intern din partea populaţiei, regimul lui Ceuaușescu intră în faza terminală. Întâlnirea de la Moscova dintre liderii Pactului de la Varșovia, din decembrie 1989, certifică această realitate. Blocul sovietic a supravieţuit atâta vreme cât liderii de la Kremlin, au rezolvat situaţiile de criză folosind forţa. Odată ce ei au refuzat să mai susţină cu militari aceste regimuri, ele au dispărut în câteva luni de pe scena istoriei. Puse faţă în faţă cu popoarele respective, partidele comuniste și guvernele lor s-au prăbușit. Fanatic ideologic, Ceaușescu, rupt de realitate, crezând că regimul său are o substanţă reală, că se bucură de susţinerea societăţii românești și că reprezintă „viitorul luminos al omenirii“- în ciuda mizeriei generale, a falimentului economic, a disperării la care adusese ţara, a sperat să supravieţuiască politic, hotărât să recurgă la orice mijloc pentru a se salva.

În decembrie 1989, după 45 de ani de regim comunist, România se află la sfârșitul unui ciclu istoric. Este o situaţie revoluţionară caracterizată prin incapacitatea instituţiilor de a rezolva problemele impuse de societate. Prin vulnerabilităţile create de mediul politic european (prăbușirea blocului sovietic), dar și datorită celor interne (faliment economic, izolarea totală a dictatorului și a clanului său), România este cea mai expusă pentru un deznodământ de natură revoluţionară. Criza a fost generată chiar de nașterea acestui regim la sfârșitul anilor 40 și nu s-a încheiat decât în 1989. Regimul comunist a fost unul antimodern, primitiv, care a trecut odată ce preluat puterea – ca un regim de ocupaţie străină – la lichidarea elitelor românești și a instituţiilor democratice, a economiei de piaţă și a proprietăţii private. Au fost anihilate pe durata a 45 de ani, achiziţiile făcute pe drumul modernizării vreme de mai mult de un secol. A fost un uriaș pas înapoi, care a dus la sărăcie cronică, la distrugerea mai multor generaţii, la izolarea ţării, la risipirea resurselor umane și materiale, la alienarea individului și masificarea societăţii, la distrugera tradiţiilor și a culturii naţionale. Regimul a avut o natură criminală, în sensul că a generat (instigat, ordonat, comis) crime împotriva umanităţii. S-a fondat prin violenţa în anii 40. Natura sa a fost una violentă; a produs sute de mii morţi în închisori și lagăre. A distrus milioane de oameni în diferite forme de represiune, tratament inuman, atitudini criminale, sau prin decizii cu efecte devastator asupra mediului, economiei, vieţii umane în general. A fost un regim care a redus populaţia la condiţia de sclavi, exploatând-o nemilos sub pretextul construirii unei societăţi utopice, a egalităţii și libertăţii. Regimul a fost pe toată durata sa unul ilegitim și a sfârșit așa cum s-a născut și a trăit: prin violenţă.

La 16 decembrie 1989, la protestul locuitorilor Timișoarei, regimul folosește forţa pentru a împrăștia mulţimea. A doua zi, duminica 17 decembrie, din ordin, armata deschide focul, se înregistrează morţi și răniţi. În același timp, se desfășoară ședinţa comitetului executiv al PCR. Dictatorul consideră că „Avem de a face cu amestecul unor cercuri străine, agenţii de spionaj…Mai mult se știe ca atât Estul cât și Vestul au decis împreună să schimbe lucrurile și folosesc toate mijloacele posibile… „E de părere că armata, miliţia, securitatea nu au reacţionat cu suficientă violenţă, că ieșiseră din cazărmi fără muniţie de război, nepregătite sa treacă la represalii. „Niște huligani atacă sediul PCR și soldaţii și ofiţerii nu fac nimic“. Elena Ceaușescu adaugă „Trebuia să trageţi în ei, ar fi căzut și atunci trebuia să îi băgaţi la închisoare.“ Ceaușescu ameninţă cu demisia, dar se răzgândește. Organizează un baraj informaţional, orașul e complet izolat cu ajutorul trupelor. Sunt trimiși oameni de încredere pentru a înăbuși revolta, Ion Coman, secretar al CC al PCR, general maior Ștefan Gușe, șeful statului major al armatei, ministru adjunct, general locotenent Victor Stănculescu, general locotenent Mihai Chiţac. Represaliile reîncep, armata la ordinul acestora deschide foc asupra mulţimii. Înainte de a pleca pentru două zile din ţară, Ceaușescu transmite primilor secretari de judeţ „Suntem în stare de război“. Sensul real al acestei expresii era „un război purtat împotriva poporului de clanul său aflat pe punctul de a pierde puterea“ – care releva perfect prăpastia dintre nomenklatura comunista și societatea românească, adevărata natură a acestor raporturi, bazate pe asuprire, forţă. Trădează și totala neaderenţă a nomenklaturii la interesele societăţii românești, în ciuda celor 4 decenii cât s-a aflat la putere. Cu propaganda naţionalistă decredibilizată, cu decenii de spălare a creierului menite să producă ipoteticul „om nou“ dependent de cultul personalităţii și de miturile factice ale comunismului, adevărata natură a raporturilor dintre regimul de dictatură și societate este evidentă.

Ceaușescu – crezând că are o situaţie sigură – pleacă pentru două zile din ţară lasând în loc pe propria lui soţie și pe Manea Mănescu. La Timișoara sunt trimiși alţi emisari să ia măsuri dure de represiune, sub conducerea lui C-tin Dăscălescu și Emil Bobu. Prin numărul mare de personaje din anturajul dictatorului prezente în orașul răsculat, sau în poziţii de comandă și control la București, întreg regimul se identifică cu masacrul.

Revolta nu poate fi înfrântă, se declară greva generală, și se ia în stăpânire orașul. Armata fraternizează cu răsculaţii. Miercuri 20 decembrie, întors în ţară, Ceaușescu, apare la televiziune unde declară că „la Timișoara, elemente ostile, agenţi străini, huligani, fasciști și trădători „au provocat tulburări. Pretinde că este o conspiraţie străina contrară intereselor României. Nu pronunţă nici un cuvânt de regret pentru victime. Refuză posibilitatea unei negocieri, a unui dialog cu insurgenţii. In alte ţări din fostul bloc sovietic, puterea fusese negociată, pentru a se evita violenţele. Transferul puterii s-a făcut pașnic, fără victime omenești. Singura lui soluţie este pentru Ceaușescu folosirea violenţei. Nu se gândește să îi pedepsească pe făptuitorii crimelor din zilele precedente, nici să negocieze cu insurgenţii, nici să cedeze puterea. Mitingul convocat la București a doua zi, are drept scop să mobilizeze încă odată mulţimile în jurul cultului persoanei sale. Pentru asta agită pentru ultima dată sloganele știute: despre pericolul extern, apărarea suveranităţii naţionale, viitorul luminos al omenirii, grija faţă de om a regimului, independenţa României etc. Mulţimea nu se mai lasă manipulată, se revolta, pune stăpânire pe bulevardele centrale, apoi pe întreg orașul. Este o revoltă a populaţiei urbane din câteva mari orașe. După Timișoara și București, urmează Cluj, Sibiu, Brașov etc. Ceaușescu dă ordin de represiune în după amiaza aceleiași zile. La miezul nopţii Armata trece la represalii. Se înregistrează morţi, răniţi, se efectuează arestări. A doua zi, populaţia ocupă centrul orașului. Clădirea CC al PCR sediul puterii comuniste este părăsită de soţii Ceaușescu, cu un elicopter. Regimul comunist s-a prăbușit, mulţimile insurgente invadează clădirea. Cei doi sunt arestaţi în aceeași zi, iar la 25 decembrie în cazarma Târgoviște sunt judecaţi într-un simulacru de proces și executaţi. 45 de ani de istorie sângeroasă, violentă, nelegitimă se termină aici.

România, a fost singura ţară din Europa de Est care în procesul revoluţionar din toamna 1989 a înregistrat morţi și răniţi. Anume, 1104 morţi; 162 până la 22 decembrie 1989 și 942 între 22 și 27 decembrie. Regimul s–a prăbușit în urma unei masive mișcări de protest a populaţiei urbane, care a distrus centrele de putere ale regimului Ceaușescu. A fost o revoltă populară care s-a desfășurat între 16 și 22 decembrie. Mediul extern – prăbușirea regimurilor comuniste – a fost o circumstanţă favorizantă. În România, în decembrie 1989 s-a produs o revoltă cu caracter spontan, alimentată de nemulţumirea maselor sărăcite, umilite, minţite, care nu își mai puneau nici o speranţă în capacitatea regimului de a mai rezolva problemele cu care se confrunta. Acestui element esenţial i s-a alăturat preluarea puterii de grupuri și persoane din eșaloanele secundare ale vechiului regim. Asta ne determină să subliniem că fenomenul de „continuitate“ a fost mai puternic decât cel de discontinuitate, de ruptură, prezent de obicei în situaţii de criză revoluţionară. Totuși, apreciem că momentul 16 – 22 decembrie a fost începutul unui lung proces care a dus treptat, după mai multe scrutinuri, o nouă constituţie și reforme structurale, la instalarea unui regim democrat.

 

NOTE