Revoluția din 1989

Decembrie ’89
Transferul revoluţionar al puterii

ADRIAN-COSMIN CANAE
[„Dimitrie Cantemir“ Christian University]

Motto:
,,Vom muri și vom fi liberi“

Abstract:
Romanian Revolution of December 1989, represented a fierce struggle between the civilian population and the communist political class existing, as well as the Department of State Security at the time, having Nicolae Ceaușescu at the helm of state. After the bloody revolution of 1989, Romania’s history is also marked by the transition from communist regime with, repression of individual freedom, monopartidist system, planned economy, to democracy with free market economy, freedom and freedom of speech. Certainly, it is the only revolution in Central and Eastern Europe, which has been the most violent system change, resulting in many deaths and wounded people.

Keywords: Romanian revolution; 1989; regim change; collapse of communism, establishment of democracy; Revolutionary transfer of power; political parties

 

Preambul

Sfârșitul secoului XX a adus, odată cu prăbușirea comunismului în Europa de Est, o schimbare radicală – instaurarea democraţiei în locul regimurilor comunist – totalitare din ţările-satelit ale Moscovei.

Au trecut 25 de ani de la Revoluţia din România, care a constat într-un lung șir de proteste, manifestaţii ce au avut loc în ţară, în zilele de 16-25 decembrie 1989, rezidând în lupte de stradă între demonstranţi și forţele de ordine, soldate cu morţi și răniţi, ce au dus la căderea președintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu.

Revoluţia română din decembrie ’89 a întruchipat expresia normală a hotărârii poporului nostru de a elimina pentru totdeauna regimul comunist – totalitar, și a înscris ţara într-o nouă etapă istorică, promovând însușirile statului de drept, ale democraţiei și respectarea drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omului.

Scânteia declanșată la Timișoara – a fost începutul revoltei populare – care a cuprins în scurt timp orașele Transilvaniei, și s-a extins în aproape toată ţara, populaţia sfidând organele represive; au conștientizat că a sosit clipa unei prefaceri a regimului existent. Revoluţia a ajuns la apogeu în București în după amiaza zilei de 22 decembrie 1989 forţându-l pe Nicolae Ceaușescu să abandoneze puterea.

Ieșirea populaţiei în stradă în decembrie 1989, s-a produs pe fondul unei profunde nemulţumiri faţă de regimul comunist – în general, și în mod special – de politica economică și de dezvoltare prin urgentarea finalizării unor proiecte de construcţii grandomane, impunerea unui regim dur de austeritate, destinat să permită României să-și achite în totalitate datoria externă.

Spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în celelalte state din Europa de Est, unde înlocuirea regimului s-a produs ca urmare a unor „revoluţii“, mai mult sau mai puţin de catifea, revoluţia română a fost de departe cea mai violentă și brutală schimbare din blocul socialist. În situaţia răbufnirii debordante, a nemulţumirii populare, dictatura comunistă a încercat să contrapună poporului puterea armată, să o folosească alături de forţele de ordine, drept instrument, principal pentru a înăbuși orice acţiune protestatară. Spre onoarea ei, oștirea română n-a executat orbește ordinele criminale ale lui Ceaușescu, care-și vedea periclitată puterea. Intuind cursul evenimentelor, ea s-a alăturat din mers forţelor antidictatoriale și a devenit un factor de putere pe care s-a sprijinit, ulterior revoluţia.[1]

Mitingul din 21 decembrie – Preambulul Revoluţiei

Întors din Iran, Ceaușescu a ordonat primarului Capitalei să organizeze o mare adunare populară, în care populaţia să-și exprime adeziunea faţă de conducerea de partid și de stat. Vorbind din balconul Comitetului Central, devenit apoi celebru, despre cuceririle societăţii socialiste multiltaeral dezvoltate, și marile realizări; în finalul discursului a înfierat manifestările huliganice, șoviniste, iredentiste din Timișoara, a făcut promisiuni cu măriri derizorii de salarii pentru oamenii muncii, însă populaţia nu mai asculta mesajele așa ca altă dată, era abătută și din ce în ce mai neîncrezătoare în retorica dictatorului.

În pofida organizării riguroase a mitingului, prin masarea multor forţe de ordine (miliţie, securitate, gărzi patriotice, înfiltrarea în mulţime a unor ofiţeri acoperiţi, adunarea populară a degenerat într-un haos, datorat în mare parte de zgomotul produs de o petardă și intonarea cântecului „Deșteaptă-te române“ interzis în anii comunismului, de câteva zeci de persoane aflate în faţa hotelului București, au dus la împrăștierea mulţimii, care deși panicată la început, s-a regrupat lângă hotelul Intercontinental într-o manifestaţie de protest, care ulterior, s-a transformat într-o adevărată revoluţie.

După o întrerupere de câteva minute, Ceaușescu a reușit să-și reia discursul, care nu mai era coerent și nu mai interesa pe nimeni, de aceea finalul nu s-a mai repetat ca în alte ocazii.

Imediat, Ceaușescu i-a convocat pe generalul Milea – ministrul apărării, Iulian Vlad – ministrul Securităţii și Tudor Postelnicu – ministrul Internelor, că în sediul Comitetului Central se mută statul major, ce va acţiona sub comanda sa nemijlocită, spunând că:,,Vom apăra cauza, vom apăra socialismul cu arma în mână pentru că sântem într-un război mai greu decât cel împotriva hitlerismului. Deci, sântem în stare de război, și nu necesitate. Armata, internele, securitatea să-și facă datoria imediat“.[2]

Degringoladei, din faţă Comitetului Central, i-au urmat aproape instantaneu, formarea unor grupuri, care scandau lozinci anticeaușiste și care s-au îndreptat spre Piaţa Romană, Piaţa Unirii, Piaţa Rosetti.

21 decembrie Baricada – Cronica unei zile însângerate a capitalei

Ororile care au marcat Timișoara, și în special Piaţa Operei în 17 decembrie 1989 au fost desăvârșite cu mai mult patos la București în fatidica zi de 21 decembrie 1989, când toate forţele: Armata, Internele, Securitatea, au fost mobilizate pentru a face faţă demonstranţilor uniţi în aceeași cauză: de a lichida comunismul și pe liderul său care, a adus foame, frig, fiind spoliaţi de orice drepturi; s-au dezlănţuit toate trăirile oamenilor din ultimii ani, strigând cu o singură voce sloganuri ca:,,Jos Ceaușescu“,,,Jos dictatura“,,,Timișoara plânge’.

Autoblindatele, la bordul cărora se aflau soldaţi ai armatei, au tras salve de avertisment, însă fără să atace populaţia. Cordoane de miliţieni și trupe speciale ale Ministerului de Interne au blocat accesul spre bulevardul Magheru iar tunurile de apă ale pompierior au intrat în acţiune împotriva mulţimii; au fost aduse elicopterele Ministerului de Interne, care au survolat fără să impresioneze pe nimeni.[3]

După mizeul nopţii, începând cu ora 1, evenimentele s-au derulat în mod alert și au devenit dramatice, întrucât asupra strâzii se trăgea din toate direcţiile din ordinul ministrului apărăririi naţionale, astfel au rezultat multe victime prin strivirea cu tancurile, împușcare, maltratare etc.

Baricada de la Intercontinental, firavă la început va fi întărită de containere așezate în faţă cordonului USLA, camioane, basculante, inclusiv o mașină a salvării, dar nu va rezista în faţa tancurilor; mulţimea era înspăimântată udă de la tunurile de apă ale pompierilor și încerca să se adăpostească în staţiile de metrou, dar aici era întâmpinată de miliţie și securitate, molestată și aruncată în dube cu destinaţia închisorii Jilava.

O singură mărturie a unui participant este elocventă, pentru a prezenta coșmarul acelor ore ce poate cumula cât zece la un loc. Pictorul Adrian Contici, rememorează acele clipe de groază de la Spitalul Colţea după miezul nopţii:,,Câţiva împușcaţi în cap, se sfârșesc în poartă. Spitalul este plin, răniţii sunt dispuși pe culoare, medicii plâng și operează, surorile plâng și blestemă. Se așteaptă în orice clipă ca securiștii să dea buzna. Șoferul, vizibil șocat povestește cum a cărat cu Salvarea cele 36 de cadavre din faţa Sălii Dalles. A trebuit să facă două drumuri. Îi confirmă că morţii prezentau numeroase răni făcute cu baionetele. O infirmieră în vârstă, plângând în halat, vrea să iasă în stradă, o opresc spunându-i că nu are nici o șansă să scape vie“.[4]

22 decembrie – Deznodâmântul

Mulţimea înfuriată de atrocităţile văzute, se reorganizează pe străzile mai îndepărtate din centrul capitalei; este clar că lupta abia acum începe; cum ar fi liniștea dinaintea furtunii. Dimineaţa s-au alăturat manifestanţilor, muncitorii veniţi în schimbul 1 de la marile platforme industriale, 23 august, Republica IMGB, Pipera ș.a, astfel s-a format o uriașă coloană umană ce se va deplasa din punctele Bucureștiului înspre Piaţa Unirii via Universitate, unde se vedeau încă urmele masacrului din noaptea trecută – spre Comitetul Central.

Vasile Milea, ministrul apărării s-a sinucis în aceiași dimineaţă, iar Ceaușescu, a convocat de urgenţă Comitetul Politic Executiv al Partidului, dar nu s-a reușit să se ajungă la un consens în ceea ce privește tragerea în demonstranţi ca o ultimă măsură disperată: Ceaușescu a decretat starea de necesitate pe întreg teritoriul ţării, comunicatul a fost citit și reluat în mai multe rânduri de posturile naţionale de radio și televiziune, apoi s-a anunţat știrea că Milea a fost un trădător, și de aceea s-a sinucis pentru a scăpa de consecinţele actului său.

A fost numit verbal de către Ceaușescu ca ministru al apărării generalul Victor Atanasie Stănculescu, care a iniţiat în acele momente tensionate un joc la două capete: pe de o parte, își arăta fidelitatea cuplului dictatorial, iar pe de altă parte, a informat ofiţerii și trupa să dialogheze cu mulţimea și a ordonat în jurul orei 10 armatei să se retragă în cazărmi; în acest moment se poate demonstra că armata a fraternizat cu mulţimea.

Momentul morţii, mai mult sau mai puţin controversate a ministrului apărării, Vasile Milea, a coincis în fapt cu înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu din fruntea partidului comunist și al statului român; iar comanda Armatei să fie preluată cu ajutorul celor două servicii secrete KGB/GRU Interne de generalul Victor Stănculescu. O asemenea clipă, nu trebuia întârziată, ea trebuia să fie realizată doar printr-un asalt final al revoluţionarilor asupra sediului C.C și înlăturarea lui Ceaușescu și a demnitarilor de partid din acesta.

În acest fel, generalul Victor Stănculescu, trebuie după cum s-a precizat anterior să asigure toate condiţiile ca Ion Iliescu să-I succeadă lui Nicolae Ceaușescu tot acestuia îi revine sarcina de a-l aresta și suprima fizic pe Nicolae și Elena Ceaușescu. De asemenea, el trebuie să-I înlăture pe alţi demnitari de partid și de stat, cadre militare aparţiând ministerului de interne inclusive departamentul securităţii statului, respective Ministerului Apărării Naţionale, inclusive Direcţia Informaţii Militare care ar putea împiedica sau deturna planul KGB/GRU al înlocuirii lui Nicolae Ceaușescu cu Ion Iliescu, precum și care ar putea dăuna intereselor URSS sistemului comunist în general.[5]

Disperat, după o încercare nereușită a liderului comunsit de a se adresa mulţimii pentru a dezaproba actele de vandalism și terorism îndreptate de agenţii străini asupra ţării, Nicolae Caușescu împreună cu Elena Ceaușescu precum și Emil Bobu și Manea Mănescu au fugit cu un elicotpter de pe acoperișul sediului Comitetului Central și după multe incidente Nicolae și Elena Ceaușescu au fost capturaţi la Târgoviște unde au fost și încarceraţi, iar pe 25 decembrie 1989 a avut loc procesul instituit ad-hoc și execuţia cuplului dictatorial.

În acest fel, s-a dorit curmarea atacurilor „teroriste“, și revenirea populaţiei României la o stare de normalitate și de așteptare a viitorului an 1990 – începutul unui nou deceniu, cu mari speranţe în ceea ce privește afirmarea tuturor drepturilor fundamentale care au lipsit în toată perioada comunistă.

Transferul puterii politice – vidul de putere

După fuga lui Ceaușescu se dezlănţuie un,,iad“, dacă se poate spune în mod pozitiv acest lucru, lumea este într-o stare de agitaţie și euforie și începe să vandalizeze birourile Comitetului Central, în mod special al dictatorului și soţiei sale. Haosul din București se extindea și asupra localităţilor din ţară, unde au avut loc manifestaţii de susţinere a revoluţiei și de protest faţă de regimul ceaușist și de solidaritate.

În această stare de efervescenţă, s-au întâmplat incidente regretabile care au avut drept consecinţe atacarea unor sedii de partid și de miliţie, iar mulţi lucrători ai internelor au fost linșaţi.

În acest timp Petre Roman citește de pe balconul C.C al P.C.R declaraţia în trei puncte,,Frontului Unităţii Poporului“, care este citită în jurul orei 15:00 la postul de radio și televiziune.

În după amiaza zilei de se conturează cei trei poli de putere:

• la Televiziunea Română unde deja se aflau Mircea Dinescu, Ion Caramitru, și personajul cel mai așteptat și important, sosit după ora 14:00, Ion Iliescu;

• la sediul C.C al P.C.R, unde erau pe de o parte revoluţionarii pătrunși și pe de altă parte grupul lui Ilie Verdeţ care au încercat să formeze un nou guvern dar după numai 20 de minute a căzut fiind huiduit de mulţime; aici putem remarca radicalizarea revoluţionarilor care prin lozincile,,Fără comunism, și Fără comuniști“ au exclus din capul locului o formă cosmetizată a unui communism cu faţă umană.

• în Ministerul Apărării, unde se afla generalul Victor Stănculescu.

Tot în aceeași seară mulţimea entuziastă, a pornit spre sediul televiziunii, pe care au cucerit-o cu sprijinul direct al tuturor lucrătorilor ai acestei instituţii naţionale. Reprezentanţi ai revoluţionarilor împreună cu redactorii televiziunii, cărora li s-au adăugat actori de frunte ai scenei bucureștene cum ar fi Ion Caramitru și alţii, precum și poetul Mircea Dinescu care s-a afirmat de multă vreme prin activitatea sa împotriva regimului tiran, au efectuat prima transmisie liberă, cinstită, netrucată, prin care au anunţat întregului popor cădera dictaturii și izbânda democraţiei pe pământul scump al patriei.,,Fraţilor, am învins!“. Sunt vorbele care au făcut înconjurul ţării și nu numai. Au vorbit mulţi care, în cuvinte emoţionante, au făcut să tresalte inimile de bucurie, au făcut pe fiecare să se simtă mândru că este român, să se simte într-adevăr liber într-o ţară liberă.[6]

În aceste moment, Petre Roman, împreună cu Mihai Montanu hotărăsc să instituie o proclamaţie către ţară, dar nu a putut fi rostită datorită vacarmului de nedescris și atunci se hotărăsc să o citească la Televiziune, care între timp devenise liberă. Textul avea mai mult caracterul unei declaraţii politice care afirma alianţa dintre revoluţionari și armată, mesaj cu un puternic impact pentru conducerea armatei.

Declaraţia poporului

Astăzi, 22 decembrie 1989, prin unitatea poporului și cu sprijiunul direct al armatei noastre naţionale, dictatorul Ceaușescu a fost înlăturat. În acest moment, poporul, alături de armată, cere ca puterea politică să fie preluată de instituţii democratice alese de poporul liber. În numele populaţiei Bucureștiului, care în aceste clime manifestează în Piaţa Palatului și deţine controlul asupra clădirii Comitetului Central, facem apel întregului popor să menţină calmul și ordinea publică pentru a permite organizarea vieţii libere și democratice.[7]

În sediul Televiziunii alături de generalii Voinea și Chiţac însoţiţi de studenţi, a apărut și Ion Iliescu, în calitate de,,lider“ al României și care a dat citire comunicatului către ţară al Frontului Salvării Naţionale; un document care prin noua putere din România post-revoluţionară, prin ideile și scopurile angajate avea să conducă ţara noastră la un proces al modificărilor substanţiale din est-ul Europei.

Cetăţeni și cetăţene,

Trăim un moment istoric. Clanul Ceașescu, care a dus ţara la dezastru, a fost eliminat de la putere. Cu toţii știm și recunoaștem că victoria de care se bucură întreaga ţară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naţionalităţile și, în primul rând, al admirabilului nostru tineret, care ne-a rostit, cu preţul sângelui, sentimentul demnităţii naţionale. Un merit deosebit îl au cei care ani de ztile și-au pus în pericol viaţa protestând împotriva tiraniei.

Se deschide o pagină nouă în viaţa politică și economică în viaţa României Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe Armata Română și grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile și grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii și demnităţii în anii tiraniei totalitare.[8]

Obiectivul primordial al Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei libertăţii și demnităţii poporului român. Din acest moment dispar toate structurile de putere: Guvernul, Consiliul de stat, precum și instituţiile sale.

Comunicatul oficial al C.F.S.N către ţară din 22 decembrie 1989

Întreaga putere de stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale căruia i se va subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întraga activitate a armatei și a unităţilor Ministerului de Interne care au trecut în subordinea MApN.

Ca program, Consiliul Frontului Salvării Naţionale își propune constituirea unei platforme-program în vederea înfiinţării noii structuri politice având următoarele deziderate:

– abolirea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sisstem democractic pluralist de guvernământ

– organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie

– separarea puteriilor, legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate

– restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii și eficienţei

– restructurarea agriculturii și sprijinirea producţiei ţărănești; oprirea distrugerii satelor

– reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane.

– trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.

– respectarea drepturilor și libertăţilor minorităţilor naţionale și asigurarea deplinei egalităţi în drepturi cu românii

– organizarea întregului comerţ al ţării, pornind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României

– întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei și păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casa comună a tututor popoarelor continentului

– promovarea unei politici interne și externe subordonate nevoilor și intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectului deplin al dreptului și libertăţilor omului.[9]

În scopul eliminării imediate din legislaţia România a unora dintre legile și decretele emise de fostul regim dictatorial, acte normative cu un profund caracter nedrept și contrare interesele poporului român: Consiliul Frontului Salvării Naţionale decretează.

1. Toate decretele prin care s-au acordat titluri și ordine lui Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena

2. Legea nr. 5/1969 privind înfiinţarea, organizarea și funcţionarea Consiliului Apărării Republicii Socialiste România

3. Legea nr. 58/1964 privind sistematizarea teritoriului și localităţilor urbane și rurale

4. Legea nr. 28/1977 privind normele de adresare în relaţiile dintre cetăţenii Republicii Socialiste România

5. Legea nr. 22/1981 privind obligaţia activiștilor de partid, de stat și al organizaţiilor de masă și obștești, a cadrelor din conducerea untăţilor socialiste, a specialiștilor din agricultură din alte domenii de activitate de a locui în localităţile care își desfășoară activitatea

6. Legea nr. 3/1982 privind patriciparea cu părţi sociale a oamenilor muncii din unităţile economice de stat la constituirea Fondului de Dezvoltare Economică

7. Hotărârea Marii Adunări Naţionale nr. 5/1984 privind aprobarea Programului de alimentare știinţifică a populaţiei

8. Decretul nr. 770/1966 privind reglementarea întreuperei cursului sarcinii

9. Decretul nr. 68/1976 privind schimbarea domiciliului din alte localităţi în orașe declarate potrivit legii, orașe mari

10. Decretul nr. 56/1978 privind organizarea Comisiei centrale de partid și de stat pentru sistematizarea teritoriului și localităţile urbane și rurale

11. Decretul nr. 98/1983 privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor și al mașinilor de scris[10]

Reînfiinţarea partidelor politice

După existenţa pluripartidismului până în anii 1948 au dat dovadă de un exerciţiu al democraţiei, a început perioada, în care partidele istorice au fost închise de conducătorii comuniști. Perioada care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, în care numeroase formaţiuni politice s-au format mai ales în jurul unor personalităţi politice care ocupau vremelnic funcţii de responsabilitate. Modalitatea de alegere a unor persoane neimplicate în viaţa politică înainte de decembrie 1989 a fost totuși o rezultantă a recrutării candidaţiilor parlamentari sau a membrilor de partid.

După 42 de ani în București s-au înfiinţat noile partide naţionale, cu tradiţie istorică, renânăscute din propria cenușe, cum ar fi Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc Creștin și Democrat, Partidul Naţional Liberal.

De asemenea, au luat fiinţă alte partide având ca doctrină – naţionalismul, cum ar fi Partidul România Mare avându-l în frunte pe Corneliu Vadim-Tudor, Partidul Unităţii Naţionale Române, Partidul Democrat Agrar din România și ultima formaţiune importantă de pe eșichierul politic în acea perioadă a fost Uniunea Democrată a Maghiarilor din România; ea a fost fondată de fostele elite comuniste de origine maghiară.[11]

Concluzii

Evidenţierea unei identităţi politice și ideologice a partidelor a fost faptul că acestea au acţionat ca factori pentru a obţine guvernarea și nu ca factori ce doresc introducerea unei anumite strategii de guvernare. În aces sens, programele lor nu conţineau idei și proiecte, în care membrii respectivelor partide credeau, sau să le respecte pentru a le folosi în avantaj propriu.

O luptă dată pentru excluderea celei mai detestate dictaturi din istoria ţării noastre, urmare firească a comunismului, sistem străin poporului român; a fost o luptă de sânge, jertfă și curaj suprem pentru instaurarea democraţiei pe care noi românii am dorit-o cu ardoare; din păcate, ea s-a făcut cu împușcături, tunuri și tancuri.

După acest ceas al istoriei care a rămas încremenit în ziua de 22 decembrie 1989, iată că, după finalul ei din 25 decembrie 1989 odată cu execuţia soţilor Ceaușescu și-a făcut apariţia o nouă speranţă pentru România respectiv debutul și reimplementarea democraţiei post-comuniste după modelul european.

În contextul postrevoluţionar, pentru a păși pe o cale democratică, europeană s-au impus firesc, primele alegeri libere după 41 de ani de regim comunist care au avut loc în luna mai 1990.

Revoluţia Română din decembrie ’89 a reprezentat de asemenea și o luptă pentru democraţie și libertate dintre cetăţenii români și clasa politică comunistă, câștigată cu greu de către români cu preţul a multor morţi.

Concluzionând, regimul comunist fiind un sistem totalitar a cunoscut foarte multe orori; teamă, frică, teroare, el fiind un sistem represiv experimentat de România și importat din Uniunea Sovietică.

BIBLIOGRAFIE

Surse primare:

Arhivele Militare Române, Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989, Editura Militară, București, 1998

MANGU, Valeriu, Înlăturarea lui Ceaușescu, Așa cum va fi fost, Editura Semper Fidelis, București, 2011

PERVA, Aurel; ROMAN, Carol, Misterele Revoluţiei Române, Editura Răscruci de milenii, București, 1991

Coordonator: PITULESCU, Ion; CONSTANTIN, Ion, LAZĂR, Marin, Șase zile care au zguduit România – Ministerul de Iterne în decembrie 1989 – Pledoarie pentru Istorie – Volumul I, (București: S.C „Luceafărul S.A“, 1995)

STOENESCU, Alex-Mihai, Istoria loviturii de stat din România, Vol 4 Editura Rao, București, 2012

Surse secundare

Caietele Revoluţiei, București:Institutul Revoluţiei Române din decembrie 1989, No. 11(2007)

Dosarele ale Revoluţiei, Ed. Revista Tribuna, Cluj, 1990

Monitorul Oficial an I nr.1, 22 decembrie 1989

Resurse online

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/formarea-partidelor-politice-1989

NOTE

ADRIAN-COSMIN CANAE este masterand al Facultăţii de Știinţe Politice – Studii de Securitate și Apărare în cadrul Universităţii Creștine „Dimitrie Cantemir“, și licenţiat în Știinţe Politice (2013), Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“.

 sus