Revoluția din 1989

Revoluţia română prin ochii unui contemporan
Câteva reflecţii asupra unor evenimente confuze

ENACHE TUȘA
[„Ovidius“ University, Constanţa]

Abstract:
Social events, political and historical spent in Romania in December 1989 are too important to remain registered only in newspapers or archives era for public order and defense institutions of the political system. Their extent and the subsequent consequences for the Romanian society, these events require their depth research because succeeding generations will have access to all past historical- political as it is.

Keywords: Dictatorschip; ideology; society; freedom; communism

 

Evenimentele sociale, politice și istorice petrecute în România decembrie 1989 sunt prea importante pentru a rămâne consemnate doar în ziarele epocii sau în arhivele instituţiilor destinate ordinii publice și apărării sistemului politic. Amploarea acestora, precum și consecinţele ulterioare pentru societatea românească, impun cercetarea acestor evenimente în profunzimea lor, pentru că generaţiile care se succed vor avea acces la întregul trecut istorico-politic așa cum este el. Dintotdeauna experienţele desprinse din trecut au sprijinit prezentul și au conturat viitorul unei naţiuni. În acest spirit am încercat analiza unuia dintre cele mai semnificative și controversate episoade din istoria contemporană a României: decembrie 1989. În acel sfârșit de decembrie atunci când cu un început timid de redresare după o profundă criză socială, economică, dar mai ales morală s-au desfășurat evenimentele. Viaţa socială românescă a fost brusc și brutal întreruptă de un fenomen fără precedent în analele istoriei României „o revoluţie“ pusă la cale și efectuată chiar de cei ce aveau relaţii cu sistemul politic comunist ! Acest aspect a fost posibil datorită faptului că decidenţii de atunci ai așa-zisei revoluţii erau personaje cu responsabilităţi politice și de coordonare.

Trecute prin furcile caudine ale analiștilor de toate felurile atât pe parcursul desfășurării lor, cât și în ultimii 25 de ani, evenimentele nu au fost abordate încă sub aspectul strict al sociologiei, al mecanismelor politice și a resorturilor instituţionale ale sistemului comunist! Poate cel mai important aspect ce vizează transmiterea peste timp a tuturor împrejurărilor și desfășurărilor care aveau să schimbe soarta României este acela prin care românii consideră că evenimentele nu au constituit o revoltă socială totul fiind gândit din timp și coordonat timp. Este o nebuloasă de ce, câteva zile începând cu 17 decembrie 1989 și până în data de 24 decembrie, au murit oameni care nu aveau nici o vină. Cine și cum a regizat evenimentele din 1989 este prea devreme să aflăm deoarece sistemul este foarte bine organizat astfel încât nu vom putea avea acces la arhivele menite să ne furnizeze informaţiile cu care am putea analiza acest episod din istoria naţională. Intrată, timid dar sigur, pe calea democraţiei și statului de drept, societatea românească a încercat să se reformeze și să adopte valorile europene începând cu decembrie 1989. Ceea ce a urmat a fost o adevărată aventură a societăţii către deziderate care nu au fost atinse. Astăzi după un sfert de secol de la evenimente vedem să sistemul a eșuat și nu reușește să facă sistemul funcţional. Descifrarea cât mai aproape de adevăr și înţelegerea cauzelor, a caracterului revoluţiei române, a autorilor și mai ales a executanţilor desfășurării evenimentelor și consecinţelor acestora au constituit intenţia studiului de faţă. Revoluţia se poate promova pe diverse căi, în diverse moduri – prin actiuni violente, lovituri militare, de stat, lovituri de palat, prin revolte populare mai mult sau mai puţin pașnice, prin violenţă sau pașnic. Câteva state europene au pus capăt regimurilor politice violente prin acţiuni pașnice .

Portugalia a pus capăt unei dictaturi și a trecut spre democraţie printr-o lovitură militară. Armata a fost cea care a declansat procesul. Militarii nu au folosit gloanţele ci au pus câte o garoafă pe ţeava puștilor și, datorită acestui aspect a fost numită revoluţia garoafelor, de aici și simbolul. Nu a fost nici o vărsare de sânge. Armata a înlăturat dictatura și a deschis calea organizării democratice a societăţii. În zona noastră, chiar Uniunea Sovietică, prin acţiunea lui Mihail Gorbaciov și a generaţiei lui, prin promovarea politicii de reforme perestroika, și glasnost au înlesnit prăbușirea unui imperiu fără vărsare de sânge. Sigur, au fost actiuni de încercare de stopare a mișcărilor populare în Lituania, Gruzia, Armenia, Azerbaidjan. Același lucru înlăturare a regimurilor politice s-a întamplat în toate celelalte tări est-europene– cehii au realizat asa-numita revoluţie de catifea. În Polonia s-a realizat o masa rotunda initiată de putere, de generalul Jaruzelski, care era seful statului, o masă rotundă cu reprezentanţii Guvernului și ai societăţii civile, în care au convenit să treacă pe cale pasnică la reorganizarea societăţii.

A rezultat guvernul Mazowiezki în vara lui 1989. Bulgarii au cunoscut o initiativa identică în interiorul partidului. Într-o plenară a Comitetului Central a fost destituit Todor Jivkov și a fost posibilă aceeași tranziţie pașnică. În Romania nu s-a întâmplat la fel, datorită sistemului conceput de regimul comunist și dictaturii instaurate de Nicolae Ceaușescu, orice încercări de revoltă au fost din start înăbușite.

Preambulul revoluţiei române – cazul Lazlo Tokes

Revoluţia a început la Timișoara în 15 decembrie 1989 incidentele fiind pornind de la un mic grup de credincioși adunat în jurul casei pastorului László Tökés, un preot calvinist care urma să fie mutat forţat de la postul pe care îl ocupa în Timișoara din cauza luptei sale pentru drepturi religioase. Iniţial, mulţimea era compusă din membri ai comunităţii maghiare care își manifestau sprijinul pentru liderul lor spiritual. La scurt timp după ce s-a răspândit zvonul mutării, demonstraţiei de solidaritate cu Tökés i s-au alăturat și alţi participanţi din Timișoara, care au transformat-o în demonstraţie împotriva regimului comunist. Ziua de 17 decembrie 1989 a constituit duminica însângerată a României comuniste[1]. În acea zi, autorităţile comuniste au ordonat represiunea împotriva manifestanţilor de la Timișoara. Posturile de radio occidentale, printre care putem aminti postul Europa Liberă, au transmis multe știri despre revoltele și represiunea de la Timișoara, înţelegând că Ceaușescu era capabil să se angajeze într-o confruntare totală cu demonstranţii neînarmaţi. Represiunea din 17 decembrie nu a oprit protestele de stradă revolta continuând, orașul căzând practic în mâinile protestatarilor la 20 decembrie 1989. Ceaușescu a subestimat pericolul și a plecat într- o vizită de stat în Iran (18-20 decembrie), conform unei agende politice dinainte stabilite, sperând ca până la întoarcere situaţia să intre în normal. Catalogate drept capitulări în faţa capitalismului, strategiile cunoscute drept glasnost (transparenţă) și perestroika (restructurare) au avut în Ceaușescu un adversar declarat. Se temea și de influenţa acestora asupra societăţii care dorea schimbări, creșterea standardului de viaţă, libertăţi civice. Gorbaciov și politica sa reformatoare apăreau ca orizonturi atractive pentru o populaţie înfometată, asuprită și umilită pe care Ceaușescu o ignora pur și simplu.[2]

Începutul evenimentelor din decembrie 1989

Ceaușescu nu a permis discuţia publică în legătură cu evenimentele de la Timișoara refuzând cu obstinaţie negocierile sau dialogul cu insurgenţii. În alte state din blocul sovietic, puterea fusese negociată pentru a evita violenţele transferul puterii făcându-se pașnic, fără vărsare de sânge. Soluţia aleasă de Ceaușescu a fost utilizarea forţei și represiunii. Nu s-a gândit să îi pedepsească pe cei care au săvârșit crimele din zilele precedente, nici să negocieze cu revoluţionarii sau să cedeze puterea. Contrar cu realitatăţile, Ceaușescu ordonă organizarea unei ample adunări populare în București, adunare care se va întoarce împotriva lui și va duce la sfârșitul regimului comunist așa cum a fost el fundamentat timp de jumătate de secol[3].

Spargerea adunării populare din 21 decembrie a constituit momentul psihologic care a dat un impuls bucureștenilor să rămână în stradă, cerând libertate, democraţie, înlăturarea dictaturii. Nicolae Ceaușescu a decis să recurgă la forţă pentru a-i împrăștia pe manifestanţi, crezând că astfel va restabili ordinea și autoritatea regimului. Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea unor decidenţi militari . Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate și transportate la penitenciarul Jilava[4]. Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, pentru a fi informaţi operativ asupra desfășurării evenimentelor și a da indicaţii privind modul de acţiune. În jurul orei 1 noaptea, doi generali,Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștiului a fost degajată de manifestanţi[5].

Generalul Iulian Vlad avea să relateze la Comisia senatorială, în octombrie 1993, că generalul Milea era grav afectat de situaţia în care fusese implicat: Am ieșit pe culoar, pe fotolii, și a început să plângă și spunea că nu mai crede că sănătatea îi va mai îngădui, să spună soţiei și fetelor ce s-a întâmplat, că nu a fost pregătit să se întâmple așa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile așa, că de fapt forţa este în mâna lui și a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat[6].

În acest mod se sfârșesc cei 45 de ani de istorie sângeroasă și violenţă nelegitimă. România a fost singura ţară din Europa de Est care, în procesul revoluţionar din toamna anului 1989, a înregistrat morţi și răniţi. Numărul acestora a fost marte 1104 morţi; 162 până la 22 decembrie 1989 și 942 între 22 și 27 decembrie. Tendinţa generală exprimată prin revoluţia din 1989 a avut un caracter pronunţat anticomunist exprimat prin: scandarea lozincilor anticomuniste, distrugerea steagurilor comuniste, arborarea simbolică a drapelului naţional din care a fost decupată stema comunistă a ţării, eliminarea atributului comunist sau socialist în însemnele publice, eliminarea din spaţiile publice a statuilor și a monumentelor comuniste românesti sau sovietice, eliminarea numelor proprii de activiști comuniști sau a lozincilor acestora[7].

De fapt ce s-a întamplat în acea lună decembrie a anului 1989? Care sunt evenimentele care neapărat trebuie analizate în societatea contemporană românească. Mass-media de toate categoriile în funcţie de orientarea patronilor sau a grupurilor de interese pe care le reprezintă caracterizează în mod contradictoriu evenimentele. De la puci, insurecţie, lovitură de stat, revoluţie sau act legal și progresist democratic la contrarevoluţie, sunt numai câteva dintre caracterizările ce s-au dat în timpul desfășurării evenimentelor și se mai dau și acum în diferite opinii din spaţiul public. Greu de susţinut și de argumentat aceste versiuni ale evenimentelor vehiculate în spaţiul public. Dacă ne raportăm la dicţionarul Dicţionarul Enciclopedic ce caracterizează lovitura de stat ca „o acţiune rapidă care urmărește răsturnarea regimului politic în stat de către persoane sau grupuri de persoane“, primul și cel mai important obiectiv al acesteia constituindu-l înlăturarea conducătorului statului, avem argumente să considerăm că aveau întradevăr de a face cu un asemenea fenomen istoric, Surprinde, însă, și lasă loc unor ample dezbateri, ceea ce este specific acestui fenomen, respectiv cine au fost autorii și executanţii loviturii. În lucrarea sa Coup d Etat: A practical handbook (Lovitura de stat: un manual practic), Edward Luttwak sintetiza: o lovitură de stat se realizează prin infiltrarea unui segment mic, dar de importanţă extremă, a aparatului de stat, care apoi este folosit pentru a prelua controlul de la guvern și a-l îndepărta de la putere. La noi nu a fost cazul unor asemenea infiltrări în aparatul de stat, dat fiind că acţiunea era îndreptată împotriva sistemului politic comunist la vârfurile acestui sistem.

Se știe că în istoria României au mai avut loc asemenea evenimente. Geto-dacii, au intrat în istorie, ucigându-și regele conducător, pe Burebista, cel care reușise într-un timp istoric foarte scurt să unifice toate triburile geto-dace, să impună poporului său ascultarea de porunci și abţinerea de la vin și să creeze unul dintre primele state centralizate, puternice ale Antichităţii . Cum era firesc tendinţele sale centralizatoare și autoritare nu puteau fi pe placul conducătorilor locali, care revoltându-se și-au ucis conducătorul. Trădări de acest gen au continuat, Decebal regele erou al dacilor, cel care a avut curajul să se opună imperiului roman în plină ascensiune în secolul I al erei creștine, a trebuit să-și curme, printr-un sublim gest plin de curaj, viaţa, după ce la rândul său fusese trădat de unul dintre căpitanii săi, pentru a nu cădea viu în mâna brutalului Traian. La fel aducem aminte de Evul Mediu, în care istoria este copleșită de astfel de ucideri. Nu putem să nu amintim aici pe Alexandru Lăpușneanu sau pe Mihai Viteazul ori pe Constantin Brâncoveanu.

Nici epoca contemporană nu este lipsită de aceste derapaje politice și istorice. Trădările fraticide, cazurile Horia, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza sau mareșalul Ion Antonescu, conducător al statului în perioada războiului, arestat și predat sovieticilor în august 1944.Toate acestea se înscriu pe același drum al trădării conducătorilor din spaţiul românesc dintre care ultimul episod se consumă în anul de graţie 1989. Practic evenimentele din decembrie 1989 nu pot fi încadrate într-un anumit tipar și nici nu pot fi analizate detașat deoarece este prematur, a trecut puţină vreme de atunci și fiecare dintre noi are implicaţii emoţionale referitoare la evenimentele derulate .

Eșecul efortului revoluţionar românesc

Arhivele au un regim special și nu pot fi cercetate decât după trecerea unui timp suficient pentru a nu mai avea implicaţii de ordin legislativ și politic. Statul comunist cu întreaga lui forţă cedează în faţa mulţimii de oameni ieșiţi în stradă care nu mai puteau suporta dictatura. Sistemul politic comunist avea toate atributele unei dictaturi clasice care domina brutal sub pretextul că dorea să reformeze societatea[8]. Duritatea dictaturii a condus la elimineare brutală a cuplului prezidenţial comunist în interiorul unei unităţi militare din Târgoviște. Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 89 a fost rezultatul unei manipulări brutale de către un grup care era în dizidenţă și care a acţionat la momentul în care situaţia a permis-o.

Deși se prezenta ca noul lider al României, Iliescu a susţinut că întreaga garnitură de politiceni subordonaţi lui Nicolae Ceaușescu, nu au avut nimic a face cu socialismul și nici cu socialismul știinţific.[9] Iliescu merge mai departe cu acuzele aduse foștilor nomenclaturiști susţinând că foștii comuniști au pângărit numele Partidului Comunist Român și au pângărit memoria celor care și-au sacrificat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară.[10] Ceea ce a urmat se știe, lupta pentru supremaţia puterii politice și pentru continuarea manipulării societăţii, mecanism care permitea consolidarea noului grup care s-a impus aproape clandestin.[11] S-a vehiculat opinia că erau în pericol de separare anumite judeţe din Transilvania un curent de opinie care fusese lansat de Ion Iliescu cu tendinţa de a pune capăt prin instigarea naţionaliștilor români împotriva maghiarilor. Speculând evenimentele de la Târgu Mureș din martie 1990 s-a încercat blocarea acordării drepturilor minoritare care însă nu a reușit[12].

Un lung șir de violenţe care au început în februarie 1990 și au continuat ulterior cu mineriadele din 13-15 iunie 1990 și cea din 25 septembrie 1991 au avut drept scop blocarea breșelor deschise în 1989 și care generau conflicte sociale brutale datorită suferinţelor la care fusese supusă societatea românească tip de mai multe decenii. Agenţiile de presă străine au difuzat imagini în direct de la confruntările care aveau loc în diferite locuri din București, imagini care au afectat profun imaginea guvernului instalat după alegerea lui Ion Iliescu în 20 mai 1990. Condamanrea implicării guvernului și intervenţia acestuia în reprimarea violenţelor de stradă au izolat statul român și au sporit confuzia asupra intenţiilor guvernului condus de Petre Roman. România intră într-un con de umbră iar ajutoarele internaţionale sunt imediat blocate deoarece România devenise în imaginea occidentalilor: o ţară ciudată care nu știa încotro se îndreaptă.[13] „Huliganii“ din Piaţa Univeristăţii s-au întors la casele lor renunţând să mai discute despre moartea comunismului striviţi sub procentele votului pe care le obţinuse Ion Iliescu și care exprimau nevoia de pace socială și de stabilitate[14]. Putem conchide că regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă, antiliberală și antipluralistă, generând ca forme de opoziţie Proclamaţia de la Timișoara susţinută de manifestaţia din Piaţa Universităţii. În primii ani în care au preluat puterea politică, succesorii lui Ceaușescu și-au apărat poziţiile hegemonice recurgând la manipulare, corupţie și constrângere. Aceasta nu a reprezentat, însă, o încercare de a restaura comunismul.

Orice s-ar spune despre evenimentele din decembrie 1989 din România, nu există nici o îndoială că acestea au dus la dispariţia entităţii politice responsabile pentru mai mult de patru decenii de represiune socială și politică, industrializare forţată și haotică, izolare culturală și diplomatică. Astfel, în anii 1990 nu a mai existat nici un grup politic semnificativ care să se declare în mod public succesorul omnipotentului Partid Comunist Român de altădată. În mod paradoxal, aceasta poate fi una dintre cele mai surprinzătoare moșteniri ale regimului comunist instaurat de Nicolae Ceaușescu. Acesta a folosit atât de mult retorica marxist-leninistă, încât a devenit imposibil chiar și pentru cei care au rămas loiali dogmelor comunist-marxiste să admită acest curent de opinie fără riscul de a fi dispreţuiţi. România a fost singura ţară din Europa Centrală și de Est în care procesul revoluţionar al anului 1989 a înregistrat morţi și răniţi. Spre deosebire de Erich Honecker, Todor Jivkov și Milos Jakes, cu care se simţea solidar întru antigorbaciovism, Ceaușescu a ordonat utilizarea forţei împotriva manifestanţilor pașnici. În România, în decembrie 1989 s-a produs o revoltă provocată și atent controlată, alimentată de nemulţumirea maselor sărăcite, umilite, minţite care nu-și mai puneau nici o speranţă în capacitatea regimului de a rezolva problemele cu care acestea se confruntau. Acestui element esenţial, i s-a alăturat regruparea nomenclaturiștilor și preluarea puterii, prin aranjamente de culise, de către grupuri și persoane din eșaloanele secundare ale vechiului regim (partid, UTC, Securitate, Armată, Procuratură). Acest lucru ne determină să subliniem că fenomenul de „continuitate a sistemului și a practicilor“ a reprezentat o frână majoră în eforturile de a fundamenta o societate politică democratică. Vechile reflexe marxist-leniniste au continuat să inspire, din partea noilor decidenţi politici comportamente intolerante, paternaliste și autoritariste. Totuși rămân câteva întrebări cărora nici până astăzi nu li s-a dat răspunsul :

1.Cine au fost teroriștii ce au constituit pretextul uciderii a peste o mie de oameni după 22 decembrie?
2. Ce rol au avut Securitatea și Trupele speciale ale Ministerului de Interne dar și Procuratura comunistă care a arestat multiutudinea de manifestanţi ?
3. Care a fost rolul celor două puteri globale ale momentului S.U.A. și Uniunea Sovietică în desfășurarea evenimentelor din România anului 1989?
4. Cine a manipulat forţa brută a minerilor care au devastat în două rânduri Bucureștiul ?
5 De ce nu sunt făcute publice Dosarele Revoluţiei nici după 25 de ani de la evenimente ?

Sunt întrebări asupra cărora vom avea un răspuns sau nu, și, datorită acestor întrebări, fără răspuns, revoluţia va rămâne cea mai mare enigmă din istoria României conform afirmaţiilor Florin Constantiniu.

BIBLIOGRAFIE

DURANDIN, Catherine, Istoria Românilor, Iași, Editura Institutul European, 1998.

GALLAGHER, Tom, Furtul unei naţiuni- România de la comunism încoace, București, Editura Humanitas, 2005.

MILIN, Miodrag, Timișoara 15-21 decembrie ‘89, Întreprinderea Poligrafică Banat, 1990.

NESTOR, Rareș, Romania: the Entangled Revolution, New York, Praegar, 1991.

NICOLAESCU, Sergiu, Lupta pentru putere, decembrie ’89, București, Editura All, 2005.

PITULESCU, Ion, (coordonator), Șase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, București, Tipografia Luceafărul, 1995.

PORTOCALA, Radu, România. Autopsia unei lovituri de stat, Ed. Continent/Agora Timișoreană, 1991.

STOENESCU, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat în România, –Revoluţia din decembrie 1989 – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, București, Editura RAO, 2005.

SIANI-DAVIES Peter, Revoluţia din decembrie 1989, București, Humanitas, 2006.

TRONCOTĂ, Cristian, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii și Securitate ale regimului comunist din România, București, Editura Elion, 2003.

NOTE

ENACHE TUȘA este Lector Univ. Dr., Universitarea „Ovidius“ din Constanţa.

 sus