Revoluția din 1989

O analiză psihoistorică. Gulagul și Revoluţia română din 1989[1]

DUMITRU-CĂTĂLIN ROGOJANU
[„Petru Maior“ University of Târgu-Mureș]

Abstract:
The direction of the current study is the analysis of the Gulag and Romanian Revolution of 1989 using a psychohistorical investigation, which attempts to provide a plausible psychological explanation of these two events.The relationship between the communist prison space and the situation in '89 can be exploited from other perspectives that emphasize different and nuanced interpretations which can radically change the old historical vision, which focused on documents (archives) justifying the official history of power. The conspiratorial silence of prisoners, meaning that inability to confess the suffering in the period before 1989, „exploded“ in the revolution through aggressive manifestations in Timișoara, Bucharest and other cities in the country. In the end we can say that the Revolution was that long-expected time for Romanians to express their negative energies, anguish, disappointment in the paternal authority represented by Nicolae Ceaușescu. In 1989, the soul of the crowd (Gustave Le Bon) broke loose after a long period of obedience and humiliation in communist prisons, but also in the huge camp: Romania.

Keywords: psychohistory; Gulag; Romanian Revolution of 1989; conspiracy of silence; paternal authority; crowd psychology

 

Raportul dintre spaţiul carceral din România comunistă și Revoluţia din 1989 poate fi investigat și prin prisma psihoistoriei, o nouă abordare ce în Statele Unite ale Americii sau ţari europene precum Germania, a venit ca o completare, faţă de unele viziuni istoriografice reducţioniste și instrumentalizate politic.

Psihoistoria se evidenţiază așa cum spune psihologul și psihanalistul Erik Erikson prin studiul asupra individului și vieţii colectivităţii utilizând metode combinate specifice psihanalizei și istoriei.[2] Deși multe din interpretările propuse de psihoistorie („the next assignment“)[3] au fost contestate de istoricii cu o direcţie de studiu rankiană, totuși ideile pe care le aduce în dezbatere trebuie luate în considerare, mai ales că, scrisul istoric și condiţia contemporană a istoricului s-a schimbat foarte mult.

Aplicabilitatea legăturii dintre psihologie și istorie în ceea ce privește tema Gulagului reprezintă un demers destul de dificil întrucât întâmpină câteva obstacole de ordin teoretic, metodologic și epistemologic[4]: 1. există o reticienţă și neînţelegere a teoriilor psihologice: freudiene, neofreudiene, jungiene etc., iar pe de altă parte contestatatrii aduc în discuţie imposibiliatea aplicării metodei psihanalitice a lui Freud asupra celor care nu mai sunt în viaţă. Multe dintre subiecte legate de universul concentraţionar românesc au fost cercetate prin intermediul documentelor de arhivă existente la C.N.S.A.S, iar istoricii au evitat să conlucreze cu psihologii pentru a schimba într-un fel perspectivele de interpretare; 2. cauzele iraţionale, psihologice prin care a existat și funcţionat Gulagul au fost privite cu neîncredere, deoarece până în acel moment sistemul represiv comunist a fost sondat prin valenţele sale politice, sociale, economice și culturale. Dar, focusarea pe elementele psihoistorice referitoare la spaţiul de detenţie comunist și mai apoi transferat asupra cauzelor evenimentelor din decembrie 1989 pare o misiune aproape imposibilă.

Sistemul de represiune comunist s-a impregnat atât de bine în România după 1945, datorită în primul rând situaţiei psihologice degradante care a cuprins nu doar elita politică a acelei perioade, ci majoritatea populaţiei. Cu o ţară sfâșiată și presată psihic de Uniunea Sovietică pentru a adopta politica ei, românii au simţit un sentiment de abandon din partea ţarilor occidentale, iar psihologia fricii (Karel Kaplan) a creat panică și nesiguranţă în rândul populaţiei.

În orice caz, Gulagul prin instrumentele sale a reprezentat o „rezervaţie de retardaţi politici și idelogici, formată din devianţi care nu au ajuns încă la conștientizarea adevărurilor și a fericirii socialiste“[5]. Marea majoritate a gardienilor (torţionarilor) erau indivizi supuși, docili, și care își dovedeau eficienţa bolnvă în metodele și tehnicile de tortură pe care le aplicau asupra deţinuţilor.

În plus, nu trebuie ignorant faptul că atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar și Nicolae Ceaușescu au provenit din familii sărace și încă de la vârste fragede au fost nevoiţi să munceasă pentru a se întreţine și să răzbată în viaţă. Neajunsurile financiare, dar și închisorile prin care au trecut, este posibil să le fi întărit sentimentul de ură și mai târziu măsurile brutale pe care le-au luat împotriva celor care se opuneau sistemului.

Fără îndoială și copilăria celor doi lideri comuniști trebuie să suscite un mai mare interes pentru istorici, deoarece cu siguranţă condiţiile precare de viaţă, dar și faptul că părinţii nu le puteau oferi mai multă afecţiune, să le fi influenţat comportamentul pe viitor.

Se știe că tatăl lui Nicolae Ceaușescu avea o mare apetenţă pentru alcool[6], uneori acţiona violent, ceea ce în mod cert a provocat în mintea și sufletul său dezamagire și dispreţ. Ceaușescu avea o fire violentă, impulsivă, spre deosebire de Dej care avea un comportament mai temperat, ascuns; de altfel realizarea unor psihobiografii concludente a celor doi conducători poate să decripteze multe din măsurile lor represive.

Instinctul de răzbunare în cazul lui Ceaușescu, se va putea observa după 23 august 1944 când mulţi dintre cei care au pus la cale urmărirea, arestarea, interogarea și condamnarea sa vor fi trimiși la închisoare.[7] Este vorba despre fostul comisar ajutor de poliţie Ananiu Anton, agentul Niculescu Toma din cadrul Serviciului Poliţiei Sociale, magistratul militar-maiorul Aniţei Toma și Eugen Săvinescu, directorul închisorii Doftana.[8]

Dacă un profil paranoic al lui Dej sau Ceaușescu nu a fost configurat în detaliu, în cazul lui Stalin, Ștefan Borbely, făcând apel la un studiu al lui Juhani Ihanus, dar citândul și pe sovietologul Robert C. Tuckler, ajunge la concluzia că „motivaţia caracterului inchizitorial al terorii [staliniste] rămâne obscur“[9], însă semanalează trei motivaţii psihice ale lui Stalin în propagarea terorii: 1. singurătatea pregnantă pe care a simţit-o după moartea celei de doua soţii Nadejda; 2. atacul virulent contra sexualităţii, ca plăcere ori ca atitudine deviantă, odată cu moartea soţiei, ca și cum ar fi urmărit să lege trauma sa personală la întreaga Rusie și 3.decesul mamei sale la 4 iunie 1937.[10]

Gulagul sovietic și românesc, exprimă și refulările conducătorilor, dar proiectează ura generală faţă de oameni, îndobitocirea societăţii și dorinţa de a crea un sistem total nou, în care urmele normalităţii să fie distruse. Patologia terorii, docilitatea, lipsa sentimentelor reprezintă elementele de bază care s-au impus în închisorile și lagărele comuniste.

România actuală, într-o continuă tranziţie spre democraţie, nu reușește să-și asume trecutul, pentru că memoria violentă a Gulagului și a Revoluţiei din decembrie 1989 este încă vie. Deși s-a încercat transpunerea acestor evenimente în istorie, doar mărturiile rămase prin intermediul istoriei orale pot fi credibile, demne de a mai spune povestea traumatizantă și însângerată a românilor.

Dacă nu au reușit să rupă „lanţurile“ Gulagului, românii cei mai mulţi tineri au ieșit în stradă și au strigat Jos Ceușescu!, iar „Fiul cel Iubit!“, a devenit dintr-o dată „Fiul cel urât!“ de toţi românii. Suferinţele suportate în închisori, în special între 1945-1965, au fost transmise transgeneraţional în perioada 1965-1989, traumele fizice și psihice nu au fost uitate și au răbufnit în decembrie 1989.

Referitor la transmiterea traumei Gulagului, luând ca exemplu cazul Holocaustului, putem aplica, dar într-o proporţie mai redusă patru modele de diseminare a suferinţei[11]: 1. cel psihodinamic care se transmite prin relaţii interpersonale, emoţiile deplasându-se inconștient de la părinţi la copii; 2. sociocultural care se propagă prin socializare, normele sociale și credinţele, se transferă de la o generaţie la alta, tabuurile și teama de a-și aminti a parinţilor se reflectă la copii. Mulţi deţinuţi care au trecut prin experimentul Pitești și care au povestiti traumele din această închisoare au transmis indirect transgeneraţional suferinţa lor copiilor, dar torturile la care au fost supuși au fost povestite sub forma unor memorii generaţiilor viitoare având un rol etico-pedagogic, „iertarea nu înseamnă a uita, dar a uita este de neiertat“[12]; 3. prin sistemele familiale și modelele de comunicarea ale transmiterii traumei, mediul familial are un impact mare asupra copiilor, unde există o transmiere patologică a suferinţelor, de la parinţii la copii și fraţii acestor, existând practic un „cerc închis“ de identificare cu trauma, suferinţa este percepută de părinţi prin intermediul copiilor, iar copii prin reamintire, perepetuă trauma; 4. transmiterea biologică sau genetică, există un ADN psihologic care plasează trauma în mod automat de la parinţi la copii. Aici putem să-l amintim pe Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu care prin multă perseverenţă a reușit să-l determine pe procurorul general al României, Tiberiu Niţu să redeschidă dosarul tatălui său și să reînceapă cercetarea penală în cazul lui Marian Pîrvulescu, ofiţerul de Securitate care coordonat ancheta tatălui său.[13] Putem spune că legătura de sânge dintre Gheoghe Ursu și Andrei a reprezentat elementul de bază pentru transmiterea suferinţei și nedreptăţii, fiul fostului disident neavând liniște sufletească pentru pedepsirea securiștilor care l-au torturat și i-au provocat moartea.

De asemenea, sindromul de stres postraumatic (PTSD)[14] capătă un rol esenţial în amintirea, reamintirea și transmiterea unui evenimente traumatice, cum sunt cele petrecute în universul carceral comunist românesc, sau cele de la revoluţia din 1989. Patologia PTSD, cu incidenţă mai ridicată la persoanele vârstnice se manifestă prin disfuncţiile organice ale sistemului nervos și îmbătrânirea prematură.[15] În plus, sindromul psihopatologic KZ (Concentration Camp Syndrome), în analizele psihiatrilor se caracterizează prin: anxietate, depresie, introvertire socială, tulburări de somn și coșmaruri, etc.

O bună parte dintre deţinuţii care au suferit din cauza torturilor fizice și psihice în închisorile și lagărele comuniste au fost cuprinși de aceea tăcere conspirativă[16], sau a refuzului de a mărturisi și a face publice experimentele traumatice, datorită mai multor motive care ţin de: frică, rușine[17], sau pur și simplu angoasa faţă de un trecut abominabil. Chiar dacă, amnistierile de după anul 1964 ar fi trebuit să provoace detașarea faţă de spectrul fizic al terorii, memoria traumei va face efectivă represiunea, cu toate că aceasta se propagă cu predilecţie în registrul psihologic.[18] Încă din perioada carcerală, lumea din afara Gulagului se imprimă în imaginarul deţinuţilor ca o altă închisoare, nesiguranţa intrării într-un spaţiu supravegheat și incert, determină trăirea unui viitor sumbru, al fricii.

Această tăcere conspirativă (conspiracy of silence) a răbufnit în 1989, într-un „urlet violent“, când românii de teamă de a rămâne „încarceraţi“ într-o ţară mancurtizată, au simţit un sincer sentiment de liberate, și de răzbunare faţă de autoritatea paternă și maternă care era reprezentată de Nicolae și Elena Ceaușescu. Deși poate pare fantezistă teoria exprimată de Eugene Victor Wolfenstein în lucrarea The Revolutionary Personality (1971), pe care o analizeză asupra a 3 personalităţi: Lenin, Troţki și Gandhi[19], aceasta se poate plia în oarecare măsură și asupra lui Nicolae Ceaușescu. Ideea fundamentală este aceea că toţi acești lideri au avut o relaţie ambiguă, tensionată și complexă cu tatăl lor[20], să nu uităm de atitudinea certăreţă și consumul exagerat de alcool al tatălui lui Nicolae Ceaușescu care probabil i-a marcat comportamentul. Bazându-se pe complexul lui Oedip, Wolfenstein demonstraeză cum traumele din perioada copilăriei asumă în cazul unor personalităţi o manieră extrem de puternică, pe care, mai apoi, aceștia o imprimă asupra autorităţii paterne și statul o pune în aplicare asupra cetăţenilor.[21]

Pe de o parte, dintr-o perspectivă psihoistorică, atât Dej cât și Nicolae Ceaușescu și-au întărit autoritatea paternă statală prin măsurile agresive și violente asupra cetăţenilor, iar pe de altă parte, această autoritate a fost până la urmă contestată în 1989. Revouţia din decembrie 1989 a fost un fel de „scăpare, refulare faţă de energiile negative“ acumulate timp de 50 de ani de comunism. De dragul libertăţii, românii și-au omorât „tatăl“, un părinte care și-a iubit ţara, dar și-a închis și înfometat cetăţenii.

Referindu-se la revoluţionari și axându-se pe complexul oedipian Wolfenstein ajunge la concluzia că „atât dragostea, cât și ura sunt neobișnuit de puternice, în așa fel încât individul este rupt psihologic într-un conflict intern între unităţile sale de bază și refuzurile dure ale Supraeului.“[22]

Revoluţionarii din decembrie 1989 s-au situat tocmai în această stare de nesiguranţă, duală, care a degenerat în contestarea autorităţii paterne statale. Să nu uităm felul în care după pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte, Elena Ceaușescu îi percepe pe soldaţii care o legau la mâini, drept copii ei[23], de fapt în mintea paranoică a sa și a lui Nicolae Ceaușescu, românii erau niște copii neascultători în faţă parinţiilor lor.

Evenimentele din ’89 au catalizat forţa în special a tinerilor, a acestor copii care au ieșit în stradă și au luptat cu forţele „obscure“ ale autorităţii paterne statale, această generaţie simţind dorinţa de a răzbuna într-un fel traumele generaţiei care a trecut prin închisorile comuniste între 1945-1965. Revoluţia română din 1989 a reprezentat un eveniment inconștinet, ce s-a manifestat prin „emoţii violente“, „impulsivitate“[24], „pornirile instinctuale“ și „contagiunea mintală“[25]

Așadar, Revoluţia și Gulagul, deși par a fi situaţii istorice diferite, putem stabili conexiuni psihoistorice între acestea, dar avem posibilitatea să nunaţăm cercetarea și să oferim câteva puncte de vedere ce pot fi mai apoi redimensionate. Considerăm utile în scrisul istoric actual noi abordări a unor teme ce pot fi „răstălmăcite“ prin aparatul teoretico-metodologic al psihoistoriei, istoriei orale și de ce nu, al antropologiei psihologice.

Până la urmă, istoria este făcută de oameni și dacă nu cunoaștem psihologia lor și a timpului în care au trait, nu avem cum să descoperim substanţa unor evenimente trecute, dar care ne-au marcat viitorul.

BIBLIOGRAFIE

Cărţi:

GROSESCU, Raluca și URSACHI, Raluca, Justiţia penală de tranziţie: de la Nürnberg la postcomunismul românesc, Iași, Polirom, 2009.

LE BON, Gustave, Psihologia mulţimilor, traducător Mariana Tabacu, București, Antex XX Press, f.a.

LE BON Gustave, Psihologia revoluţiei, București, Antet, 2013.

MONTEFIORE, Simon Sebag, Stalin: curtea ţarului roșu, traducere de Cătălin Drăcșineanu, Iași, Polirom, 2014.

Resurse online:

ANISESCU, Cristina, „Perlaborarea trecutului traumatic: Gulagul românesc și Holocaustul într-o aplicaţie comparativă“, http://phantasma.lett.ubbcluj.ro/?p=1588

ARZT, Donna, „Psychohistory and Its Discontents“ in Biography, vol. 1, no. 3, http://www.jstor.org/

BORBELY, Ștefan, „Holocaust și totalitarism comunist în textile de psihoistorie“, http://phantasma.lett.ubbcluj.ro/?p=1438

GHERMAN, Dinu „Frică, pedeapsă, traumă. Eseu despre spaţiul concentraţionar“ Steaua, (4-7): 2007, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=4053

KAPLAN, Lawrence și KAPLAN, Carol, „Psychohistory and Revolution: A Critique of some Recent Psychohistorical Studies of Revolutionaries“, Journal of Thought, 1(1982), http://www.jstor.org/

KELLERMANN, Natan P.F. „Transmission of Holocaust Trauma“. Disponibil la http://yad-vashem.org.il/yv/en/education/languages/dutch/pdf/kellermann.pdf

MUNTEAN, Ana și MUNTEANU, Anca, Violenţă, traumă și rezilienţă, Iași, Polirom, 2011.

POPESCU, Andrei Luca, OFIŢERU, Andreea, „Procesu comunismului. Parchetul General a dispus redeschiderea cazului Gheorghe Ursu și ale securistului care l-a anchetat. Fiul disidentului a ieșit din greva foamei“ Gândul, 07.11.2014. http://www.gandul.info/stiri/procesul-comunismului-parchetul-general-a-dispus-redeschiderea-cazului-gheorghe-ursu-si-al-securistului-care-l-a-anchetat-fiul-disidentului-a-iesit-din-greva-foamei-13505809

REVOLUŢII și schimabre socială-curs 4. http://goinac.bol.ucla.edu/Revolutiipatru.htm

ROGOJANU, Dumitru-Cătălin, Imaginea torţionarului comunist reflectată în memorialistica universului concentraţionar românesc (1947-1989), Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2014.

„SIGURANŢA despre Ceaușescu: Un tânăr ucenic cizmar, fiu al unui beţiv“. http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/siguranta-ceausescu-un-tanar-ucenic-cizmar-fiu-al-unui-betiv

Stenograma procesului Ceaușescu și sentinţa de la Târgoviște. http://www.ziaristionline.ro/2010/12/26/stenograma-procesului-ceausescu/

TISMĂNEANU, Vladimir, „A ierta nu înseamnă a uita, dar a uita este de neiertat“. http://tismaneanu.wordpress.com/2011/02/28/a-ierta-nu-inseamna-a-uita/

NOTE

[23] Din stenograma procesului Ceaușescu din 25 decembrie 2014, Elena Ceaușescu afirmă: „Ce e asta? Ce vrei să faci cu asta? Nu admit, nu puneţi mâna pe noi, nu ne legaţi, nu ne jigniţi, nu ne legaţi, nu e voie să ne legaţi! Vă e frică de popor. Nu ne rupeţi mâinile mă copii. E rușine! V-am crescut ca o mamă, daţi-mi drumul la mâini, îmi rupeţi mâna, daţi-mi drumul, aoleo, măi băiatule, mă!“. http://www.ziaristionline.ro/2010/12/26/stenograma-procesului-ceausescu/, accesat. 14 decembrie 2014.

DUMITRU-CĂTĂLIN ROGOJANU este doctor în istorie din anul 2012 al Universităţii „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca. În prezent este cercetător postdoctoral al Facultăţii de Știinţe și Litere din cadrul Universităţii „Petru Maior“ Târgu-Mureș. A publicat o carte și mai multe studii despre Gulagul românesc.

 sus